M-am ciocnit de sintagma asta în primul an de facultate, atunci când un domn profesor ne-a spus că cei patru ani pe care îi vom petrece acolo sunt cel mai eficient mijloc de îmbogăţire a capitalului social. Ştiu cu siguranţă că domnul profesor încă mai spune acest lucru la fiecare început de an întâi .

În ultima vreme mă tot ciocnesc de această sintagmă, în contexte mai mult sau mai puţin ciudate, în situaţii nebănuite, ceea că mă face să îmi privesc propria evoluţie. Pentru că îmi dau seama, poate acum mai mult decât oricând, că lucrurile pe care le spunem, gesturile pe care le facem, modurile în care privim viaţa, felul nostru de a fi, chiar şi cele mai mici gesturi contribuie la dezvoltarea brandului personal. Iar acest brand, de cele mai multe ori, le influenţează viaţa celorlalţi, lucru pentru care noi suntem responsabili.

Am pornit de la capitalul social şi am ajuns la responsabilitatea faţă de propriile acţiuni în legătură cu ceilalţi pentru că nu cred că am stat vreodată să mă gândesc, în adevăratul sens al cuvântului, la dorinţa celorlalţi de a mă adauga pe mine în capitalul lor social. Cred că de foarte multe ori am fost preocupată să adaug eu cât mai mulţi oameni acolo, fără să mă gândesc că, la rândul meu, sunt şi eu adăugată.

Ceea ce mă face să mă gândesc la motivele pentru care cineva şi-ar dori acest lucru în legătură cu mine, ceea ce mă face să mă gândesc la existenţa unor (celebre de acum) aşteptări ale celorlalţi în legătură cu persoana mea şi, implicit, ceea ce mă face să mă gândesc la modalităţi de a acţiona pentru ca aceste aşteptări chiar să fie atinse (în măsura în care îmi doresc acest lucru, evident).

Departe de mine impulsul de a mă considera buricul Pământului, dar există destul de multe vieţi pe care le-am influenţat într-o mai mare sau mai mică măsură iar faptul că nu pot controla totul începe să mă înfricoşeze într-un fel. Dacă s-ar putea să existe o listă cu situaţii şi cuvinte care, dacă sunt spuse, să aibă efect cu o marjă de eroare de 0,001%, ar fi perfect. Dar nu există, ceea ce ne face şi mai responsabili.

Mi se tot învârt prin cap motive pentru care cineva şi-ar dori să-şi îmbogăţească capitalul social „anexându-mă” şi pe mine acolo. Ultimele care mi-au fost transmise într-un mod foarte explicit mi s-au părut exagerate, ceea ce mă face să cred că s-ar putea să am tendinţa să mă subestimez şi să am un efect mult mai mare asupra oamenilor decât sunt eu conştientă.

Cred că asta este un alt articol din ăla în care îmi ordonez eu gândurile şi în care, în niciun caz, nu doresc să mi se răspundă la întrebări despre mine. Totuşi, mă interesează să ştiu:

Voi de ce credeţi că aţi fi valoroşi pentru capitalul social al cuiva?

Azi am două opţiuni în ceea ce priveşte subiectul articolului:

1. Aş putea să-mi cer scuze de la Bloggerul Suprem care s-a simţit folosit, aşa ca o cârpă, după ce a citit un articol pe care NU l-am scris eu, dar care nu a avut bunul simţ să-şi corecteze aberaţiile după ce i-am atras atenţia.

2. Aş putea să scriu despre torturile la care au fost supuşi studenţii la ultimul seminar, cel de marţea trecută, de la 18.

Aşa că vă rog să mă scuzaţi dacă dau importanţă lucrurilor cu adevărat valoroase din viaţa mea. Să vorbim despre studenţi
Citeşte în continuare »

Uite de asta uit de toate şi nu mai contează prea mult că pierd două zile întregi documentându-mă dintr-o grămadă de surse şi întorcând pe toate părţile o materie plictisitoare – poate-poate o ieşi ceva drăguţ şi atractiv;

Uite de asta m-am specializat în power point-uri şi în imagini de fundal într-o încercare încăpăţânată de a avea un suport care să susţină cu mândrie prezentarea orală;

Uite de asta mă iau toate căldurile, mă dau de trei ori peste cap şi găsesc cele mai tâmpite exemple despre care ştiu sigur că o să fie reţinute;

Uite de asta am vorbit două seminarii la rând despre o companie producătoare de şuruburi şi despre „Gala Şurubarilor Pricepuţi”;

Uite de asta am ţinut eu seminarii cu super durere de cap, cu super depresii şi cu tot tacâmul.

De asta adică:

Citeşte în continuare »

Ok… să le luăm la rând:

Marius: NU

George: NU

Andreea: NU

Marina: NU

Se pare că sunt prima . Asta ar putea, totuşi, să însemne două chestii: fie sunt eu foarte rapidă şi, în cazul ăsta, i-am luat pe toţi, fie oamenii au mai multă viaţă socială decât mine şi, în cazul ăsta, mă ascund după monitor şi îmi pun nişte pastă pe coşuri, în timp ce îmi pun aparatul dentar în borcan . Dar să trecem la treburi serioase .

First thing first: felicitări grupei 5, CRP, an 1 pentru evenimentul pe care l-au organizat astăzi. Eu una m-am simţit foarte fain, chiar dacă a trebuit să-mi reduc discursul, lucru extraordinar de greu pentru mine.

Îmi pare bine că, în sfârşit, studenţii de la această secţie fac chestii practice şi că învaţă fiind în mijlocul problemei şi trecând de litera manualelor. În continuare, chestiuni administrative:

Citeşte în continuare »

Mă tot chinui de vreo câteva zile să scriu articolul ăsta şi, din motive stupide, n-am reuşit până acum. Totuşi…

PRIME este asociaţia din care mi-ar fi plăcut foarte tare să fac parte dar, din nefericire, „pe vremea mea” nu prea exista. Asta nu înseamnă că reneg în vreun fel ELSA . Dar n-o să mă apuc acum să vorbesc despre proiectele lor măreţe şi despre cum îşi propun să schimbe lumea, ci despre cum mi-am adus eu aminte chestii, interacţionând cu ei.

Marţi am fost la o şedinţă care s-a dovedit a fi foarte productivă şi de pe urma căreia, evident, lumea se va schimba. Asta dacă cineva () o să se prindă pe ce buton să apese ca să facă un anumit site să meargă . Dar să lăsăm la o parte frustrările mele nocturne…

Şi, cu ocazia acestei şedinţe, am reuşit să concretizez chestia aia care era în mine şi mă enerva şi mă supăra şi nu-mi dădeam seama ce e: îmi lipsea să simt că „funcţionez” în echipă, îmi lipsea o confirmare a faptului că încă sunt capabilă să lucrez într-un mod amuzant, frumos şi productiv şi îmi lipsea confirmarea faptului că (încă ) mă integrez armonios şi sunt pe aceeaşi lungime de undă cu oameni asemănători mie. Mi-au lipsit atât de mult chestiile astea, încât i-am determinat pe alţii să mă sune îngrijoraţi pentru că nu mai veneam acasă .

Prin urmare, m-am gândit eu să fac o listă cu lucrurile de care mi-am amintit în interacţiunea cu oamenii ăştia faini:

Citeşte în continuare »

În ultima vreme mă tot lovesc de tot felul de stereotipuri. Şi sunt enervante şi îmi dau seama că sunt grave şi că ne împiedică să mergem mai departe şi să privim lucrurile într-un mod măcar mai non-închistat.

Prin urmare, am decis eu ca, din înţelepciunea mea, să mă transform într-un mic mythbuster foarte subiectiv şi, într-un mod foarte subiectiv (după cum am spus deja), să dărâm – cel puţin parţial – nişte mituri care mă scot din sărite. Prin urmare, în fiecare marţi o să mai dărâm câte un mit, până ajung la numărul magic, 10. Desigur, dacă îmi mai vin în minte şi alte mituri, numărul magic va deveni altul.

Mitul de astăzi: studiile universitare

Citeşte în continuare »

Un eveniment la care, dacă aş mai fi student, m-aş arunca să particip . Dar poate se aruncă alţii.

Citeşte în continuare »

Pentru cei care sunt obsedaţi de alte domenii decât marketing, PR&stuff, ROI = Return On Investment. Adică ceea ce-ţi iese ţie dintr-o anumită investiţie făcută (definiţie mult simplificată).

Aşa… vine o vreme, adică atunci când nu te mai duci la tata să-i ceri bani ca să-ţi plăteşti tu comanda la Avon, când chiar începi să te uiţi mai cu atenţie la modalitatea în care îţi administrezi banii, tocmai pentru că este vorba despre banii tăi, ăia pe care i-ai câştigat stând opt ore într-un loc, suportând un şef cel puţin ciudat şi făcând lucruri care nu au fost întotdeauna plăcute.

Asta este vremea în care te gândeşti de mai multe ori înainte de a investi o anumită sumă de bani în ceva; te gândeşti dacă, într-adevăr, investiţia merită şi dacă tu chiar o să te alegi cu ceva în urma ei. Iar aceste gânduri îţi trec de fiecare dată prin cap, chiar şi atunci când trebuie să faci anumite plăţi pentru că aşa trebuie. Adică să te gândeşti foarte serios la acest ROI din viaţa ta.

Well… despre un astfel de ROI aş vrea să vorbesc eu astăzi, despre unul care îmi dovedeşte mie că investiţia mea nu a fost profitabilă, despre modulul psihopedagogic.

Citeşte în continuare »

Noup, nu am un răspuns la această întrebare pentru că nu sunt expertă în domeniu. Nici măcar n-o să-mi dau cu părerea, doar o să-mi ridic mie însămi nişte semne de întrebare la care voi, ca nişte cititori iubitori, puteţi să-mi răspundeţi reinstalând, astfel, liniştea în sufletul Inesului.

Nu v-am mai spus ce fac eu în ultimul timp şi, prin urmare, mă simt foarte obligată faţă de voi să vă spun că, împreună cu secţia de Comunicare Socială şi Relaţii Publice, facem „Recensământul” absolvenţilor CSRP Iaşi (prin urmare, dacă sunt şi astfel de absolvenţi care îmi citesc blogul, sunt invitaţi să completeze cu toată încrederea formularul – foarte scurt! – de aici şi să-l şi dea mai departe. Mulţumeeeesc ), ceea ce mi-a ridicat la fileul creierului nişte întrebări.

Se pare că absolvenţii CSRP s-au mobilizat destul de repede şi, de miercuri şi până azi au răspuns 120 (din aproximativ 500 posibili). Plimbându-mi puţin (mai mult) privirea peste formularele completate, nu am putut să nu observ că, în dreptul numelui de familie a multor persoane de sex feminin, apare o paranteză în care scrie „căs. Tralala”.

Citeşte în continuare »

În cel de-al doilea semestru voi ţine un seminar ce se numeşte Tehnici de redactare. Yep, de data asta nu am mai scăpat aşa de ieftin, ca în cazul seminarului de Teoria Comunicării din primul semestru.

Citeşte în continuare »