Zilele astea sunt total antisocială.

Deși am spus în stânga și în dreapta că voi fi disponibilă și gata de atac și de ieșit în oraș, se pare că am ales să profit de zilele libere pentru a mă împrieteni mai bine cu patul și pentru a face cele două lucruri pe care în ultimul timp le-am făcut pe fugă și niciodată combinate: să citesc și să mă uit la seriale.

Și pentru că încă nu sunt pregătită să vorbesc despre Peștera lui Saramago (”nu sunt pregătită” este un mod subtil de a spune că nu m-am prins care era faza cu peștera și cum ”trei femei și trei bărbați” ”suntem noi”, în condițiile în care ei erau două femei și doi bărbați, eventual trei femei și doi bărbați sau două femei și trei bărbați, dacă calculăm și copilul nenăscut și al cărui sex încă nu se cunoaște), voi vorbi despre seriale.

În două zile am dat gata două serii din Being Erica, un serial care, aparent, vorbește despre călătoriile în trecut dar, mai profund de atât, vorbește despre alegerile pe care le facem în viață, alegeri care ne fac să fim ceea ce suntem, în final; vorbește despre alegerea căii cele mai ușoare, chiar dacă nu este decât calea confortabilă, nu cea bună; vorbește despre puterea de a spune nu, chiar dacă acest cuvânt scurt poate răni oameni; vorbește despre psihiatri țicniți și cu probleme umane și telurice.

Și vorbește despre muzică frumoasă și obsedantă, ce ajunge să fie ascultată non-stop de mine: