Zilele astea sunt total antisocială.

Deși am spus în stânga și în dreapta că voi fi disponibilă și gata de atac și de ieșit în oraș, se pare că am ales să profit de zilele libere pentru a mă împrieteni mai bine cu patul și pentru a face cele două lucruri pe care în ultimul timp le-am făcut pe fugă și niciodată combinate: să citesc și să mă uit la seriale.

Și pentru că încă nu sunt pregătită să vorbesc despre Peștera lui Saramago (”nu sunt pregătită” este un mod subtil de a spune că nu m-am prins care era faza cu peștera și cum ”trei femei și trei bărbați” ”suntem noi”, în condițiile în care ei erau două femei și doi bărbați, eventual trei femei și doi bărbați sau două femei și trei bărbați, dacă calculăm și copilul nenăscut și al cărui sex încă nu se cunoaște), voi vorbi despre seriale.

În două zile am dat gata două serii din Being Erica, un serial care, aparent, vorbește despre călătoriile în trecut dar, mai profund de atât, vorbește despre alegerile pe care le facem în viață, alegeri care ne fac să fim ceea ce suntem, în final; vorbește despre alegerea căii cele mai ușoare, chiar dacă nu este decât calea confortabilă, nu cea bună; vorbește despre puterea de a spune nu, chiar dacă acest cuvânt scurt poate răni oameni; vorbește despre psihiatri țicniți și cu probleme umane și telurice.

Și vorbește despre muzică frumoasă și obsedantă, ce ajunge să fie ascultată non-stop de mine:

Da, știu, nu e ca și cum nu ați mai auzit/citit urări de Crăciun până acum. Pun pariu că ați primit același sms de cel puțin două ori sau același mass-message de cel puțin 7 ori. Totuși, o să fiu și eu la fel de previzibilă ca și toți ceilalți și o să vă spun ceva drăgălaș (cred eu).

Anul ăsta cred că am întâlnit cei mai mulți, mai interesanți și mai frumoși oameni, așa cum nu am mai întâlnit încă de pe vremea când eram studentă și mă plimbam peste tot prin țară.

Și, chiar dacă fizic nu am cum să fiu alături de toți cei pe care i-am întâlnit și cu care am interacționat cumva, știu că am reușit să ne lăsăm reciproc urme frumoase în viața noastră.

Și, chiar dacă nu reușesc să-i cuprind cu gândul pe toți cei care mi-au făcut anul mai frumos, care m-au făcut să-mi dau seama că ceea ce fac și spun contează pentru cineva, care m-au ajutat să trec peste momente deprimante, știu că fiecare om în parte care mi-a fost alături a contribuit la sentimentul de împlinire pe care îl simt în momentul ăsta.

Citeşte în continuare »

(Aproape) în fiecare vineri facem o chestie foarte deșteaptă; se numește cineforum și presupune întâlnirea unor oameni deștepți care, după ce vizionează împreună un film deștept, poartă o conversație deșteaptă care, evident, ajunge la extrapolări la fel de deștepte.

Acum, nah… ”facem” este mult spus, având în vedere că eu, din cauza orelor la master, nu prind niciodată filmul, drept pentru care nu pot lua parte cu adevărat nici la conversațiile de la final, dar trebuia să spun ceva care să mă facă și pe mine deșteaptă .

Anyway, una dintre aceste discuții a dus la meditația conform căreia, în ziua de astăzi, avem o tendință mult mai mare de a ne folosi de oameni pentru a obține un beneficiu. Și nu mă refer neapărat la tendința de a călca peste orice și oricine pentru a ni se întâmpla nouă lucruri bune, ci la aceea de a nu mai ajuta oamenii necondiționat, așa cum… nu știu cine (sincer) făcea, ci de a ne implica pozitiv în viața lor, numai dacă avem și noi ceva de câștigat de pe urma acestei implicări.

Oare așa o fi?

Nu știu sigur, dar cert este că această meditație m-a făcut să mă gândesc sincer la lucrurile bune pe care le-am făcut sau le fac eu pentru alții și să recunosc, la fel de sincer, că unele dintre ele le fac pentru că am și eu ceva de câștigat.

Și m-a mai făcut să mă gândesc la faptul că niciodată nu am sunat pe cineva doar pentru a vedea ce mai face, după cum niciodată nu am trimis un mail/abordat pe cineva pe mess doar cu scopul de a vedea cum îi mai merge viața. La rându-mi, mi se pare ciudat dacă cineva face acest lucru cu mine și întotdeauna aștept să văd care-i faza și ce vrea de la mine după ce îmi adresează întrebarea ”ce mai faci?”. Am I weird?

Totuși, exact atunci când credeam eu despre mine că sunt cel mai rău om de pe Pământ din cauza acestor tendințe ale mele, mi-am dat seama că încă nu am fost plătită pentru seminarii, iar acest lucru nu a adus nici măcar o umbră de deranj în conștiința mea .

So, dacă tot suntem în preajma Crăciunului: când a fost ultima dată când ați făcut ceva pozitiv pentru cineva, necondiționat, fără beneficii de pe urma bunătății voastre?

P.S. Fără vreo legătură strânsă, melodia pe care am ascultat-o ieri 6 ore fără să mă opresc și pe care se pare că o ascult și astăzi într-un mod la fel de înverșunat:

Când lucrezi într-un centru comercial, este imposibil să nu simți spiritul Crăciunului. Când faci marketing pentru un centru comercial, adică atunci când tu contribui la construirea acestui spirit, ești mult mai norocos pentru că îl simți cu aproximativ două săptămâni înainte ca el să fie simțit de toți ceilalți.

Totuși, atunci când acest spirit începe să se manifeste de timpuriu, începi să faci lucruri ce îi vor determina pe ceilalți să-ți privească suspicios sănătatea mintală și să-ți pună la îndoială vârsta.

De pildă, atunci când agăți șosete cu Moș Crăciun de toate ușile și apoi le umpli cu acadele de ciocolată, oamenii se vor bucura, într-o primă fază, dar apoi, când vor constata că starea ta avansează până la a agăța cârlige cu oameni de zăpadă de orice persoană care îți intră in birou, vor începe să-ți caute prin dulap sursa de cârlige pentru a o ține departe de tine.

Mai mult, atunci când vor constata că ți-ai înlocuit cana branduită cu numele centrului comercial cu una branduită cu… reni, vor începe să ridice din sprânceană. Totuși, altitudinea supremă a sprâncenii va fi atinsă în momentul în care vei afirma că ”s-a spart spiritul” atunci când ai ciobit cana respectivă.

Capacul s-ar putea să fie pus în momentul în care îți comanzi de pe site-uri cercei și broșă în formă de om de zăpadă și îi porți cu hainele tale elegante cu care vii zi de zi la birou și nu înțelegi de ce oamenii se dezarmează când vin la tine. De fapt, înțelegi tu ceva, dar nu reușești să-ți dai seama care este cauza pentru că te mai ajută și calendarul roșu cu om de zăpădă agățat de geamul din spatele tău. Să nu mai vorbim despre momentul în care îți sună telefonul iar soneria l-ar introduce în spiritul Crăciunului până și pe Scrooge.

Asta adică (e cu dedicație pentru Alex ):

P.S. În această zi fericită, ne ridicăm cu toții solemni, ne prosternăm în fața conducătorului iubit al centrului comercial și îi urăm la mulți ani!

Există un moment în toată această euforie a sărbătorilor, atunci când toată lumea se cuibăreşte prin case, atunci când suntem cu adevărat mulţumiţi că am reuşit (cu greu, e adevărat) să închidem uşa frigiderului, atunci când am ieşit triumfători de la coada de la supermarket, atunci când ne uităm pe geam şi constatăm că ninge în timp ce alţii profită de neatenţia noastră pentru a strecura cadouri sub brad şi apoi să blame it on the old man; momentul urărilor.

Citeşte în continuare »