Acum fie vorba între noi, eu cel mai mult am vrut să mă mut la casă pentru că nu mai suportam căldura din apartament în timpul verii.

De foarte mult timp stăm la casă și de foarte puțin timp am descoperit că problemele de care ne-am dorit din tot sufletul să scăpăm (în afară de problema cu căldura) persistă, dar sub o altă formă, una mai poetică.

Pentru că, dragii mei, vecinii există oriunde în lume te-ai duce, ceea ce este firesc și benefic, în cele de urmă; numai că vecinii pe care îi are un om care stă la casă sunt mult mai pitorești pentru că desfășoară tot felul de activități specifice… casei și, mai ales, pentru că AU LEMNE!

Nu cred că aș putea să vă expun în atmosfera unei frumoase dimineți de vară, atunci când soarele stă să se ivească somnoros, la întâlnirea romantică dintre noapte și zi, în speță la ora 05.30, atunci când și cocoșului îi este lene să cânte, însă ”omul” chemat la lucru de vecinul tău se apucă de tăiat lemne. POC… 1 secundă… 2 secunde… 3 secunde… POC… 1 secundă… 2 secunde… 3 secunde… POC… 1 secundă… 2 secunde… 3 secunde… POC… 1 secundă… 2 secunde… 3 secunde… POC… 1 secundă… 2 secunde… 3 secunde… POC… 1 secundă… 2 secunde… 3 secunde… POC… 1 secundă… 2 secunde… 3 secunde… POC… 1 secundă… 2 secunde… 3 secunde… POC… 1 secundă… 2 secunde… 3 secunde… POC!

De asemenea, nu cred că aș putea să vă fac să vizualizați încruntarea frunții bătute de soare, deznădejdea din ochii mari ca de vițel nou născut, ușorul spasm al buzei de jos și impulsul de încleștare a pumnului ”omului” la auzul cuvintelor: ”ACUMA te oprești și te apuci de bătut la FIX 07.30, atunci când EU mă trezesc!”

Nu înțeleg: ori sunt eu mai sensibilă și simt bătăile alea sacadate ca o picatură chinezească, ori oamenii ăștia (vecinii adică) chiar nu au auz. Nici ei, nici copiii lor și, ocazional, nici musafirii lor. Nu înțeleg!

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• 21 03 2010 -- Non-wish list (partea a treia) (11)
• 4 12 2009 -- Ză greit combac (14)
• 8 08 2009 -- Alt articol țintit (7)
• 24 05 2009 -- Melodie pentru TOT (11)
• 10 09 2010 -- Prezența mea în online lasă de dorit (9)

Dintr-o temă în alta, am dat peste o afirmație care m-a trăsnit. Probabil pentru că nu mă mai gândisem de mult la ea sau probabil pentru că nu cred că am formulat-o vreodată așa de bine (cum a formulat-o altcineva), încât să-mi stea așa de clară în fața ochilor:

”Foarte greșit să conștientizezi fericirea. În momentul în care îți proiectezi fie și în gând faptul că ești fericit,  vine o greutate și îți clatină din rădăcini echilibrul greu atins.”

Nu cred în entități supreme care vor să facă în așa fel încât echilibrul fericire-nefericire să fie în permanență atins, dar cred în capacitatea incredibil de diabolică a creierului nostru de a înclina balanța spre nefericire, deși, în mod logic și rațional, nu ar avea motive să facă așa ceva.

Și mai cred (sau, în fine, nu cred neapărat, doar constat) că unii dintre noi nu știu să-și trăiască frumos fericirea și, prin urmare, își construiesc o nefericire din nimic pentru că așa li se pare lor că este mai bine și ei sunt mai în siguranță.

Da, cred în zicala conform căreia ”Omul când n-are probleme, și le face”.

P.S. Prea multe campanii de marketing, proiecte pentru master și teme de corectat, toate la un loc și în același timp, creează nefericire .

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• 8 08 2009 -- Alt articol țintit (7)
• 24 05 2009 -- Melodie pentru TOT (11)
• 19 05 2009 -- Feedback studenţesc (2)
• 19 04 2009 -- Spălatul rufelor şi plata întreţinerii (6)
• 14 04 2009 -- Minimizarea problemelor (0)

Cu ocazia asta îi salut pe cei din lista mea de mess

Întotdeauna am avut așa… o chestie, atunci când am intrat în contact cu un psiholog. Tot timpul am avut senzația că psihologii au puteri supranaturale și că pot vedea prin mine; că își pot da seama cum ma simt, dacă mint, dacă nu mint, dacă sunt frustrată, dacă am mâncat bine aseara, dacă m-am certat cu mama dimineață, dacă iubesc în secret, dacă nu-mi place borșul cu fasole și așa mai departe.

Cred că ăsta este și motivul pentru care (aproape) de fiecare dată când ajung să vorbesc cu unul (și nu pentru terapie ci așa, ca o conversație obișnuită), îi zic tot de la început. Pentru că am impresia că el oricum știe .

Aseară mi-am băut cafeaua cu o reprezentantă demnă a psihologilor. Și de data asta nu am mai spus eu tot, ci am lăsat-o pe ea să vorbească. Și uite așa am aflat eu că psihologii sunt oameni normali și că nu-mi pot vedea intestinele încă de la primul contact vizual. Am mai aflat că și ei au probleme existențiale care se amplifică, tocmai pentru că trec printr-un cap de psiholog. Și am aflat că și ei au frustrări și temeri.

Dar, Ilinca, să nu crezi că m-ai păcălit. Eu oricum știu că tu ți-ai dat seama că îmi era foame .

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• 19 04 2009 -- Spălatul rufelor şi plata întreţinerii (6)
• 30 01 2010 -- ”Foarte greșit să conștientizezi fericirea” (7)
• 8 08 2009 -- Alt articol țintit (7)
• 7 06 2009 -- Articol zăpăcit. (7)
• 24 05 2009 -- Melodie pentru TOT (11)

Alte lucruri nespuse și țintite care au provocat sentimente negative la nivelul Inesului în această perioadă. Evident, în această perioadă au existat și multe multe multe lucruri frumoase, dar ce poate fi mai minunat într-o dimineață de sâmbătă decât un articol despre ceea ce mă enervează?

Mă enervează:

Oamenii care vorbesc la telefon fără să se oprească, chiar și atunci când se află într-un grup fain. Din punctul meu de vedere, acești oameni sunt niște inadaptați care, nefiind în stare să se integreze în grup, se prefac ocupați cu telefonul. Evident, au grijă să vorbească tare și cu cuvinte mărețe, tocmai pentru a sugera ideea că ei sunt mult mai importanți decât cei din grup. În timpul ăsta, ceilalți își văd de treabă și, evident, își formează impresia de cuviință.

Bărbații proști care nu știu să-și aprecieze soțiile, care își bat joc de ele, despre care dacă aș spune că se comportă ca oamenii ”de la țară”, i-aș jigni pe oamenii de la țară, care își urmează interesul prostesc, chiar și atunci când le văd că sunt în ultimul hal, care sunt aroganți, mai ales față de ele, care se cred buricul pământului și care nu conștientizează că în ochii celorlalți nu sunt decât niște mari nimicuri.

Ok, paragraful ăsta a fost scris din prea multă frustrare acumulată. Presupun că persoana se va recunoaște, dar nu-mi fac griji pentru că știu că ”iubirea” este reciprocă, dar nejustificată și neargumentată de partea cealaltă, if you know what I mean .

Oamenii care au impresia că totul li se cuvine și că ceilalți stau în patru labe și dau din coadă, așteptând cu nerăbdare să le sară lor în ajutor. Acești oameni sunt atât de plini de ei și se cred atât de importanți pe acest Pământ, încât își închipuie că, la un simplu apel telefonic, cel de la capătul firului își va lăsa la o parte toate grijile și va alerga până la capătul lumii, într-un deadline prestabilit, pentru a le sări în ajutor, necondiționat și nemijlocit.

Oamenii care nu știu să se bucure de fericirea celuilalt, dacă această fericire nu le aduce și lor personal un beneficiu.

Microbuzele Iași-Suceava. Pentru că nu asigură un minim de confort și, prin urmare, îi provoacă Inesului senzatii (și nu numai) de vomă acută. Dar ăsta este subiectul unui alt articol.

Service-urile auto unde trebuie să te duci pentru verificarea periodică a mașinii luate în leasing și care, la fel de periodic, îți iau bani (mulți!) pentru că, spun ei, îți schimbă uleiul și plăcuțele de frână. De fapt, nu asta mă enervează; mă enervează senzația de înjurături multe adunate în spatele dinților atunci când constați că plăcuțele sunt roase de nu-i adevărat pentru că, de fapt, nu au fost niciodată în viața lor schimbate. Și mă mai enervează palma care nu se poate abține să nu se încleșteze și să se îndrepte spre domnișoara reprezentantă care spune: ”Ah, păi dacă fiica dumneavoastră a condus mașina, înseamnă că a mers prea mult cu piciorul pe frână, că noi am schimbat plăcuțele!” WTF?

Oamenii care trag niște concluzii mărețe atunci când îmi citesc blogul. Și nu mă refer la oamenii care mă iubesc și care se alarmează atunci când scriu eu ceva mai deprimant, ci la aceia care rețin tot ce scriu eu din categoria ”depresie” pentru ca, mai apoi, să-l folosească drept argument în discuția cu cineva care susține că îmi merge foarte bine.

Pentru toți aceștia: chiar îmi merge bine!

Aveam mai multe lucruri în cap dar, între timp, mi-au trecut. Mai bine ascultați o melodie:

The National – Sleep All Summer

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• 24 05 2009 -- Melodie pentru TOT (11)
• 30 01 2010 -- ”Foarte greșit să conștientizezi fericirea” (7)
• 25 07 2009 -- Dacă ar fi să alegi, ce-ai alege? (17)
• 19 04 2009 -- Spălatul rufelor şi plata întreţinerii (6)
• 14 04 2009 -- Minimizarea problemelor (0)

Şi, pentru că nu am vrut să rămân în urmă cu informaţiile, azi-noapte pe la 02:00, eu mă informam despre cuvântul „coping”. Mai întâi de la ea, evident, apoi de la Google.

Coping este un concept psihologic şi se referă la tendinţa noastră de a străpâni, minimiza sau maximaliza frica sau anxietatea în situaţii pe care le considerăm stresante. În astfel de situaţii, oamenii, în general, adptă una dintre cele trei strategii:

Concentrarea pe evaluare se manifestă prin tendinţa individului de a modifica ceea ce gândesc (în categoria asta intră persoanele care neagă situaţia de stres, dar şi persoanele care încearcă să se distanţeze de problemă privind-o dintr-un alt unghi, unul optimist; este întruchiparea zicalei „a face haz de necaz”).

Concentrarea pe problemă se manifestă prin încercarea individului de a face faţă cauzei problemei. Aceste persoane caută cât mai multe informaţii despre elementele declanşatoare ale problemei şi îşi petrec o foarte mare parte din timp învăţând să le rezolve.

Concentrarea pe emoţii se manifestă prin tendinţa individului de a recurge la tot felul de activităţi pentru a elimina efectele problemei (masaje de relaxare, băi cu spumă, practicarea unui sport etc.).

Ok, acum că am aplicat asupra voastră metoda învăluirii, ideea la care voiam eu să ajung este că această prietenă a mea mai deşteaptă decât mine face un studiu despre strategiile de coping ale persoanelor, pe diferite categorii de vârste.

Şi, pentru că are de completat aproximativ 200 de chestionare pentru a obţine rezultate relevante, m-am gândit să o ajut cu răspândirea informaţiei şi să vă rog să downloadaţi chestionarul care se află aici, să-l completaţi şi să i-l trimiteţi ei pe mail (cristinaciobanu85[@]gmail.com).

Nu durează foarte mult (eu l-am completat în maxim cinci minute şi era 2 noaptea). Plus că e bine ca, din când în când, să mai reflectăm la propria persoană.

Şi nişte instrucţiuni micuţe:

•    Nu uitaţi să completaţi vârsta la început
•    Atenţie la punctele 6 şi 7: sunt răspunsuri multiple (citiţi enunţul cu atenţie)

Mulţumesc.

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• 8 08 2009 -- Alt articol țintit (7)
• 24 05 2009 -- Melodie pentru TOT (11)
• 30 01 2010 -- ”Foarte greșit să conștientizezi fericirea” (7)
• 25 07 2009 -- Dacă ar fi să alegi, ce-ai alege? (17)
• 19 04 2009 -- Spălatul rufelor şi plata întreţinerii (6)

Şi îţi pare rău pentru că ai nişte amintiri foarte frumoase cu el, nişte nopţi nedormite din cauza lui, nişte dimineţi în care te trezeai numai pentru a te uita la el, nişte vise pline de… el, nişte învăţături majore spre care te-a îndrumat.

Cel mai rău este că ştii cât mai este până se termină totul şi singurul lucru pe care mai poţi să-l faci este să-i amâni sfărşitul, să te prefaci că nu ştii exact cât mai este, dar să numeri neîncetat zilele, orele, minutele în capul tău.

Sunt momente în care ai vrea să se termine odată. Nu mai ai chef să amâni atâta dar, cu cât ştii mai clar că nu mai este mult, cu atât vrei să mai rămână, să-ţi mai umple zilele şi nopţile, să-ţi mai ofere subiecte de conversaţie neîncetată. Şi, cu cât ştii mai clar că n-o să mai fie, cu atât încerci cu mai multă tărie să păstrezi în memorie părţi din el. Şi, oricât de trist ar fi sentimentul că în curând n-o să-l mai vezi, încă îţi mai rămâne o bucăţică de raţiune care îţi dictează să te bucuri de el până la final, căci peste un timp te vei gândi la el cu seninătate.

Evident, aproape totul se asociază cu el. Dar cel mai mult se asociază cu el melodii. Melodii pe care le asculţi acum pe repeat, numărând clipele de care încă mai poţi să te bucuri; melodii pe care le vei asculta şi după, la puţin timp după, cu aceeaşi tristeţe; melodii pe care le vei asculta şi la mult timp după şi îţi vor aduce un zâmbet pe buze şi amintiri frumoase.

Asta este melodia pe care o asociez cu el şi pe care o ascult pe repeat de dimineaţă, adică din momentul în care chiar am conştientizat că se va termina în curând.

Inevitabil te gândeşti la următorul. Pentru că îţi trebuie un următorul pentru a-l înlocui pe actualul. Şi speri să fie la fel de bun ca actualul şi te întrebi unde anume ai putea să-l cauţi pentru a găsi unul care să se ridice la aşteptările impuse de actualul. Şi te întrebi dacă următorul va putea să-ţi umple zilele ploioase, nopţile plictisitoare, dacă te va pune pe gânduri, dacă te va ţine în suspans, dacă te va face să plângi şi să râzi cu aceeaşi pasiune, dacă…

Şi mai ştii că, deşi acum ţi se pare imposibil, amintirea actualului va trece, tristeţea se va şterge încet şi va fi uşor înlocuit de un altul care, de altfel, va avea aceeaşi soartă.

P.S. La serialul One Tree Hill mă refer. Voi despre ce credeaţi că vorbesc?

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• 30 01 2010 -- ”Foarte greșit să conștientizezi fericirea” (7)
• 8 08 2009 -- Alt articol țintit (7)
• 24 05 2009 -- Melodie pentru TOT (11)
• 19 04 2009 -- Spălatul rufelor şi plata întreţinerii (6)
• 14 04 2009 -- Minimizarea problemelor (0)

În schimb, am găsit la Somnulescu (ale cărui articole din ultimul timp sunt mai în concordanţă cu… mine) melodia care exprimă starea universală de depresie. Este atât de bună şi de expresivă, încât nu contează care este motivul, ea se pliază perfect pe orice.

Aşadar, pentru toate zilele în care aţi plâns pentru că v-a dezamăgit, pentru că aţi simţit că sunteţi un nimeni pe lumea asta, pentru că aţi avut impresia că nu sunteţi în stare de nimic, pentru că aţi fost minţiţi, înselaţi, prostiţi, loviţi, pentru că aţi ştiut că meritaţi mai mult, dar mai mult-ul ăla nu a mai venit, pentru că nu a sunat telefonul atunci când aţi vrut cel mai mult să sune, pentru că nimeni nu v-a spus „îmi pare rău”, deşi aşa trebuia, pentru că nu aţi spus la timp „îmi pare rău” iar singurul lucru pe care îl mai puteţi face acum este să ascultaţi melodia asta, pentru că v-aţi simţit mic şi neînsemnat, pentru toate dăţile în care aţi fost la pământ, pentru toate cuvintele urâte care au alergat vreodată prin jurul capului vostru, pentru toate zilele de „mâine” în care v-aţi fixat obiective de neatins, pentru toate gândurile negre şi ploile din sufletul vostru, pentru toţi cei care nu vă cunosc, dar vă judecă, deşi nu au trecut niciodată prin experienţele voastre şi nu au dreptul să vă judece, pentru toţi aceia care au râs în hohote de tristeţea voastră, pentru toate sms-urile din memoria telefonului la care nu aveţi curaj să vă uitaţi, pentru toate versurile despre care ştitţi că sunt scrise pentru voi, pentru toate dăţile în care aţi fi putut să demonstraţi că sunteţi mai buni decât atât, dar nu aţi demonstrat, pentru toate analizele pe care le faceţi asupra propriei persoane, pentru toate frustrările, pentru toate comparaţiile, pentru toate de ce-urile fără răspunsuri concrete, pentru toate lucrurile bune care se întâmplă numai altora, pentru tot ce s-a spus rău despre voi, pentru toate auto-încurajările fără rezultat şi pentru ceea ce va fi mâine, orice ar fi mâine, melodie:

Pur si simplu – Alerg dupa tine cu ploaia de mana

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• 25 07 2009 -- Dacă ar fi să alegi, ce-ai alege? (17)
• 19 04 2009 -- Spălatul rufelor şi plata întreţinerii (6)
• 8 08 2009 -- Alt articol țintit (7)
• 5 07 2009 -- Unind punctele (8)
• 30 01 2010 -- ”Foarte greșit să conștientizezi fericirea” (7)

Şi apoi, după ce aţi făcut tot ce aţi crezut voi de cuviinţă pentru ca lucrul respectiv să se întâmple, lucrul respectiv nu se mai întâmplă, dispare pur şi simplu din faţa voastră, aşa de repede încât nici nu aveţi timp să vă dezmeticiţi că el s-a şi evaporat iar voi rămâneţi dezorientaţi acolo, punându-vă un milion de întrebări: unde am greşit? Oare am greşit că am vrut să fiu eu? Oare nu am gândit bine? Oare dacă nu am gândit aşa cum au fost standardele gândirii, înseamnă că sunt incapabil? Oare dacă lucrul a dispărut înseamnă că niciodată nu am fost demn de el?

Şi vă cuprinde o dezamăgire. Una mare. Una cu atât mai mare cu cât nici măcar în cele mai urâte vise ale voastre nu v-aţi fi închipuit că lucrul acela va dispărea în halul ăla de urât. Şi dezamăgirea se intensifică. Pentru că v-aţi dorit atât de mult. Şi întrebările sunt din ce în ce mai multe şi mai învălmăşite. Şi dezamăgirea creşte.

Şi niciun text motivaţional de genul „înseamnă că este altceva mai bun pentru tine” sau „nu e sfârşitul lumii” sau „dacă în aşa hal de urât a dispărut lucrul, încă mai crezi că ţi l-ai dorit cu toata inima?” sau „nu-ţi pierde încrederea” sau etc., nimic din toate astea nu te poate pune definitiv pe picioare. Pentru că îţi doreai atât de mult. Şi pentru că a dispărut în aşa hal de urât.

Azi am învăţat, în primul rând, să nu mai judec oamenii înainte să fiu în pielea lor. Sunt convinsă că nu voi pune tot timpul în aplicare învăţătura mea de azi, dar azi mai mult ca niciodată această învăţătură m-a lovit exact în moalele capului.

De asemenea, tot azi am învăţat sau, mai bine spus, încerc să învăţ că adevărata valoare a unui om nu iese la iveală atunci când acesta dovedeşte că ştie să respecte standardele impuse de alţii, mai ales dacă aceste standarde nu sunt explicite. Din punctul meu de vedere (care nu-mi este împărtăşit), adevărata valoare ar trebui să treacă dincolo de partea teoretică a lucrurilor şi să se concretizeze în viziunea critică asupra mediului şi în capacitatea de a face analogii.

Dar poate că cel mai important lucru pe care l-am învăţat azi sau, cel puţin, încerc să-l învăţ, este că lumea poate fi schimbată şi dacă nu te afli într-o poziţie oficială.

P.S. Nu vreau să închid comentariile pentru acest articol, dar îi rog pe cei care ştiu despre ce vorbesc să nu fie expliciţi în comentarii, pentru că le voi şterge. Accept, în schimb, încurajări .

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• 30 01 2010 -- ”Foarte greșit să conștientizezi fericirea” (7)
• 8 08 2009 -- Alt articol țintit (7)
• 19 06 2009 -- Şi s-a mai dus unul (12)
• 24 05 2009 -- Melodie pentru TOT (11)
• 19 04 2009 -- Spălatul rufelor şi plata întreţinerii (6)

Tocmai am dat peste un articol mai vechi de-al meu, ăsta adică. Da, atunci când mă plictisesc îmi recitesc propriile articole şi încerc să-mi aduc aminte în ce stări eram atunci când le-am scris. Plus că, dacă eu îl recitesc, atunci articolul respectiv o să aibă o vizualizare în plus. Şi uite aşa învăţ eu să mă păcălesc singură… Şi, într-un mod cel puţin ciudat, articolul ăsta se potriveşte cu un alt articol pe care l-am găsit aici, care, de fapt, este şi el împrumutat dintr-o carte deşteaptă, dar nu mai contează asta .

Şi care este şi strâns legat de un concept pe care l-am învăţat la cursul de „Procese şi relaţii interpersonale”, ăla din fiecare luni. „Învăţat” este mult spus, având în vedere că nici măcar nu-mi aduc aminte cum se numeşte dar ştiu, în schimb, ce presupune: ideea că ceea ce trăieşti tu este unic şi nimeni nu mai este ca tine; şi, de fapt, toată lumea trăieşte cu această idee, ceea ce înseamnă că, în cele din urmă, suntem destul de asemănători.

Fragmente:

” Este sfârşitul poveştii şi nu ştiţi asta. El este acolo, în picioare, în faţa ferestrei şi vă supără că stă în lumină. Nu pe el îl vedeţi, ci ziua pe care o împiedică să intre. Aşa începe. El este acolo şi prezenţa lui vă deranjează. Nu-l mai aşteptaţi. Vă întoarceţi seara şi daţi drumul la radio. Un sărut distrat după ce v-aţi descălţat. Apoi, de îndată, tăcerea. Nu ştiţi cum s-a întâmplat. De cât timp. Credeaţi că nu ar fi posibil. Nu el, nu voi. Cunoşteaţi capcanele, cotidianul, alergătura. Se pare că spălatul rufelor ucide dragostea. Nu aţi crezut-o niciodată, aţi refuzat să vă lăsaţi închisă într-un astfel de clişeu. […]

Respingeţi ideea de a nu-l mai iubi. Nu vă închipuiţi că va trebui să i-o spuneţi. Atunci vă apucaţi de treabă. Vă adaptaţi. Acceptaţi că nu mai suportaţi: mersul lui, atitudinea, muzica pe care o ascultă. [...]. Îşi pierdea bricheta, ochelarii, actele şi vi se părea romantic. Vă înduioşa. Era unic, dezinvolt, zăpăcit. Atât de diferit vi se părea. [...]

Oare asta a început încă din prima zi? Oare voi v-aţi ucis propria poveste? Se spune că sfârşitul e înscris în început. A cui e vina deci? A celui care l-a devorat pe celălalt? A celui care s-a lăsat devorat?”

Acum, în timp ce recitesc şi pun diacritice (pentru că sunt obsedată), îmi dau seama că are legătură şi cu toate articolele mele despre fluturii în stomac, ăia care vin şi pleacă, sau ăia care vin şi stau, şi din ce motive stau, şi cum oare să îi facem să stea, şi oare stă în puterea noastră să-i facem să stea sau este vorba despre “chemistry” (asta pentru că tocmai am văzut un episod din Kyle XY în care se demonstra chestia asta), şi dacă nu stau, e de bine, apare altceva mai bun în locul lor şi, mai ales, oare spălatul rufelor ucide dragostea?

Şi, dacă da, nu putem angaja o menajeră? Şi, dacă angajăm o menajeră, trebuie să fie bătrână şi zbârcită? Şi, dacă e bătrână şi zbârcită, nu se poate să ne transformăm în mici gerontofili?

Glumesc. De fapt, am aceeaşi problemă formulată folosindu-mă de o altă îndeletnicire casnică: Oare plata întreţinerii ucide dragostea?

Lizz wright – hit the ground

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• 24 05 2009 -- Melodie pentru TOT (11)
• 25 07 2009 -- Dacă ar fi să alegi, ce-ai alege? (17)
• 30 01 2010 -- ”Foarte greșit să conștientizezi fericirea” (7)
• 27 08 2009 -- Psihologii (15)
• 8 08 2009 -- Alt articol țintit (7)

Când eram eu în liceu, aveam o prietenă care a emis o idee foarte deşteaptă: oricât de stupide şi de… non-probleme ni s-ar părea problemele pe care cineva ni le prezintă drept problemele sale personale, ele trebuie privite ca atare, nu judecate din prisma experienţelor noastre şi, prin urmare, nu minimizate.

Sunt de acord cu faptul că există probleme mai mici şi mai mari, că „după ce o să treci tu prin ceea ce am trecut eu, abia atunci o să-ţi dai seama ce înseamnă probleme cu adevărat”, că „tu te plictiseşti şi îţi cauţi probleme acolo unde nu sunt”, că „asta nu e problemă, ăsta e moft”, chiar şi că „sunt copii care mor de foame, care nu au cu ce se îmbrăca, ai căror părinţi au fost împuşcaţi, şi tu te plângi că ţi s-a rupt o unghie?”.

Dar de fiecare dată mă întorc la cuvintele de atunci ale prietenei mele: oricât de mici şi de nesemnificative ni s-ar părea nouă problemele altora, dacă ei le prezintă drept probleme, înseamnă că ele sunt probleme pentru ei. Şi trebuie privite ca atare.

Mi s-a întâmplat de opt sute nouăzeci şi şase de mii patru sute şaptezeci şi două de ori să nu-mi fie luate în serios problemele (chiar dacă, în niciun caz, nu erau la nivelul ruptului unghiei) tocmai din cauză că persoana căreia i le-am împărtăşit le-a judecat din prisma propriei experienţe de viaţă şi a ajuns la concluzia că „astea nu sunt probleme reale” şi că ea nu ar reacţiona aşa, dacă ar fi în locul meu şi, în niciun caz, ea nu le-ar considera probleme.

Well… asta mi se pare o atitudine egoistă, mai ales dacă este o situaţie din aia în care eu abia am reuşit să-mi fac curaj şi să spun care este problema mea.

Dacă aţi ajuns până la finalul acestui articol, consideraţi-vă preveniţi: niciodată în viaţa voastră, atunci când vă expun o problemă a mea (nu a voastră, da?), să nu îmi întoarceţi replica:

Eşti sigură că asta e problema? Nu ai, de fapt, o ALTĂ problemă?

Niciodată.

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• 30 01 2010 -- ”Foarte greșit să conștientizezi fericirea” (7)
• 8 08 2009 -- Alt articol țintit (7)
• 24 05 2009 -- Melodie pentru TOT (11)
• 19 04 2009 -- Spălatul rufelor şi plata întreţinerii (6)
• 27 08 2009 -- Psihologii (15)