Dany mi-a dat o listă de cărți de dezvoltare personală de la Editura Amaltea și mi-a zis să-mi aleg una pe care să o citesc iar apoi să-i fac o recenzie.

Nu știu dacă vi s-a întâmplat vreodată să fiți puși în situația de a alege un singur lucru dintr-o listă, să începeți să citiți lista respectivă și, deodată, pur și simplu să vi se oprească privirea pe un cuvânt care să se potrivească atât de bine cu starea voastră de spirit, încât să nu mai fie necesar să lecturați lista până la capăt deoarece alegerea a fost făcută pe loc.

Așa mi s-a întâmplat mie cu cartea Relaxează-te – viața merită trăită!, scrisă de Loretta LaRoche. Cred că din cauză că momentul lecturării listei a coincis cu un moment de stres maxim în viața mea (din păcate, un moment nu chiar atât de unic…).

Acum, după ce am parcurs întreaga carte, nu aș putea spune că am învățat să mă relaxez. Mai mult de atât, în afară de unele pasaje în care m-am regăsit (parțial), per ansamblu mi s-a părut o carte destul de ușurică, scrisă de o femeie cu destul de multe frustrări.

Dar să începem cu părțile care mi-au plăcut și în care m-am regăsit:

”De ce râsul provoacă durere fizică? Nu am văzut niciodată un grup de copilași de patru ani care se hlizesc ca nebunii să se oprească și să raporteze unui adult faptul că îi dor mușchii feței și că nu mai pot. Mușchii feței dor de la râs pentru că nu sunt în formă.”

Mi-a plăcut ideea. Nu știu dacă este adevărată din punct de vedere medical, dar știu sigur că, pe măsură ce creștem, începem să credem că avem nevoie de tot felul de lucruri costisitoare și extravagante pentru a putea zâmbi.

”Mulți dintre noi merg la culcare noaptea și nu se pot relaxa. De multe ori, stăm în pat și trecem totul în revistă. Normal ar fi să ne gândim la ceva o dată și gata. Dar mintea nu știe când să se oprească, nu? Așa că se declanșează o logoree mentală care ține toată ziua.”

Aici a uitat să precizeze că mai sunt și unii care nu numai că au un adevărat desfășurător în cap, ornat cu tot felul de scenarii macabre despre ceea ce ar putea să urmeze a doua zi, ci mai au și un telefon plin de reminder-uri setate în timpul nopții, adică atunci când logoreea mentală este în toi.

Și acum ideile pe care nu cred că le voi putea pune vreodată în practică pentru că sunt penibile:

”Starea de spirit este contagioasă, poți influența starea de spirit a celorlalți cu aura ta [...]. De ce n-ai cere să fii aplaudat din când în când? Când intri în birou dimineața, spune-le celorlalți: ”Am ajuns – nu mi-a fost ușor. Aș vrea să mă aplaudați”. Când te intorci acasă, intră pe ușă și spune: ”M-am întors! Aș fi putut să mă duc oriunde altundeva, dar am venit acasă.” Și cere aplauze. Data viitoare când intri în magazin, cere-le tuturor să te aplaude.”

Pe această cale, doresc să le transmit colegilor mei de birou (care sigur îmi citesc blogul), precum și tuturor rudelor (care nu știu dacă îmi citesc blogul) și, nu în ultimul rând, tuturor celor de la magazinele din Felicia (care, din nou, nu cred că au ajuns pe acest blog) să lectureze cu atenție paragraful de mai sus și să acționeze în consecință. NOT!

”Eu personal am făcut următorii pași ca să încetez să îmi mai fac probleme legate de îmbătrânire. Încerc să nu fac baie în cadă foarte des. Prefer să fac un duș. Baia în cadă presupune să te expui riscului de a te vedea în toată splendoarea ta.”

Acum să-mi spuneți voi: nu este asta o femeie complexată? Cum adică să nu mai faci baie pentru că îți vezi propriul corp? Și oglinzile? Ce faci cu oglinzile? Îți pui numai niște cioburi în care să-ți vezi (eventual în ceață) doar porțiuni de față?

”Și chiar nu înțeleg lenjeria tanga. Eu sunt de părere că nimeni nu ar trebui să poarte așa ceva. De ce să dai bani pentru ceva care îți va intra în fund? Ne petrecem anii de școală ferindu-ne de așa ceva, iar apoi ne-o facem cu mâna noastră!”. Aceasta este fraza după care am încetat să mai citesc cartea.

În concluzie, recomand această carte numai dacă veți ajunge vreodată tolăniți într-un hamac, fără chef de prea mult efort mental, într-o stare de totală relaxare. În niciun caz în mijlocul unei săptămâni pline de stres…

De aproximativ 10 luni organizăm diverse pitch-uri; pentru campanii de marketing, pentru campanii de CSR, pentru research, pentru alt research, pentru traininguri și, în general, pentru orice are legătură cu domeniul meu de activitate.

Și, tot cam de atâta timp, intru în contact cu diverse agenții, fiecare cu câte un anumit tip de comportament, unele dintre ele trezindu-mi senzații pozitive și creându-mi dorința de a lucra împreună, altele, poate fără să-și dea seama, îndemnându-mă indirect să refuz orice colaborare.

Prin urmare, dacă ar fi să-mi adun gândurile în cap, aș putea face chiar și o schemă și aș distinge cinci tipuri de agenții cu care am intrat până acum în contact:

Legendă

Poate nu astea sunt definițiile stricte, dar:

Profesionalism = experiența acumulată în domeniul de activitate, rezultatele pozitive ale colaborărilor anterioare (cu noi sau cu alți clienți), cunoștințele teoretice și practice și, nu în ultimul rând, atitudinea de respect și de… pe picior de egalitate cu care își tratează posibilii clienți.

Tupeu = îndrăzneala cu care își susțin ideile și poate puțină obrăznicie, pe alocuri. Menționez că, în mintea mea, nu are o conotație negativă, atât timp cât nu este întrecută limita.

Varianta A: Când atât profesionalismul, cât și tupeul sunt aproape de 0

Este cazul agențiilor care nu au experiență, dar nici nu se pregătesc prea mult înainte de un pitch. Totuși, sunt conștiente că nu vor fi alese și nu se avântă în afirmații ciudate sau în atitudini de superioritate. Este un fel de ”ce-o fi o fi”. Din punctul meu de vedere, este o totală pierdere de timp, de ambele părți.

Varianta B: Când profesionalismul este aproape de 10 și tupeul aproape de 0

Aici intră agențiile care nu știu să se vândă. De obicei, cei care participă la pitch sunt nesiguri, le transpiră palmele, le tremură vocea și au nevoie de multă apă. De obicei, aceștia vin cu un power point foarte bine pus la punct pe care nu știu să-l prezinte. Și, tot de obicei, dacă persoana în fața căreia prezintă nu este indulgentă și intuitivă, vor pierde, în ciuda ideilor foarte bune pentru care au petrecut mult timp pregătindu-se.

Varianta C: Când profesionalismul este aproape de 10 și tupeul mediu, aproape de 5

Sunt agențiile care au cele mai multe șanse de reușită. Și sunt foarte fericită pentru că lucrez cu ele . Prezentarea lor reflectă faptul că s-au documentat și că sunt conștiente de faptul că, dacă un lucru va ieși bine, toată lumea va fi mulțumită și colaborarea va continua.

De obicei, oamenii din aceste agenții lucrează aici din pasiune iar partea cu research-ul și cu dorința de perfecționare este ceva firesc, nu ceva impus de vreo fișă a postului. Iar acest lucru se vede.

Varianta D: Când atât profesionalismul, cât și tupeul sunt aproape de 10

Întâlnirea cu aceste agenții este una foarte interesantă pentru că întotdeauna va exista un schimb de replici inteligente și dure, în același timp. De obicei, întâlnirile cu astfel de persoane încep cu o sprânceană ridicată din partea clientului, în capul căruia principalul gând este ”WTF? Ăștia chiar mă cred prost!”.

De obicei, pe parcursul discuției, cu siguranța va exista un moment în care o persoană din cadrul agenției va întrerupe o persoană din partea clientului cu o întrebare de specialitate, tocmai pentru a-i demonstra cât de buni sunt.

Tot de obicei, atitudinea acestor agenții este una de ”take it or leave it”, fiind mult prea sigure că răspunsul clientului va fi ”take it”. De cele mai multe ori, răspunsul chiar ăsta este, dar numai dacă s-a trecut de pragul jocurilor de orgolii și cei doi actori au ajuns pe aceeași linie.

Varianta E: Când profesionalismul este aproape de 0 și tupeul aproape de 10

Astea sunt agențiile mele preferate . Pentru că este absolut fascinant să observ cum o astfel de agenție crede despre ea însăși că locul ei este în varianta D și, prin urmare, adoptă aceeași atitudine de ”take it or leave it”, o atitudine de-a dreptul prostească pentru situația în care se află, de fapt.

Este genul de agenție care nu face research înainte de întâlnire pentru că ea oricum știe tot, crezând că la fel procedează și agențiile din varianta D, neștiind că dezinvoltura acestora are o bază reală. Este genul de agenție care dorește să se poziționeze ca una nonconformistă, în care oamenii au coafuri ciudate, tricouri cu mesaje și blugi rupți. Și cam atât.

Partea mea preferată în discuțiile cu o astfel de agenție sunt acelea în care mi se oferă soluțiile creative absolut penibile și… ne-concrete, de genul: ”Dacă doriți să vă creșteți vizibilitatea în rândul targetului tânăr, SOLUȚIA NOASTRĂ ESTE SĂĂĂĂ…. pam-pa-ra-ram, tam-ta-da-dam, tobe-trâmbițe-trompete, tu-tu-tu, ti-di-di, pam-pam: FOLOSIȚI INTERNETUL!!!<” No, shit?

Sau: ”Observați propunerea asta – absolut jenantă – de afiș? Observați linia asta din colțul afișului? Observați că este curbată? Această linie curbată induce ideea de ZÂMBET și se va transmite ca un mesaj subliminal!!!” .

În acest moment, mă gândesc la cineva (nu spun cine) care vorbea despre ”pitzipoanca de la PR”. Nu am întâlnit-o încă, dar, în schimb, am întâlnit mulți, foarte mulți CREATIVI .

Yep, așa cum am mai spus, sunt în perioada blestemată a anului în care corectez testele studenților. Și, pentru că nu am cum să râd/să mă minunez de una singură, o să împărtășesc cu toată lumea.

Înainte de a vă lăsa să vă delectați, trebuie să fac două precizări:

1.    Am aproximativ 140 de studenți.
2.    Majoritatea greșelilor sunt de exprimare (incoerență), ceea ce nu mi se mai pare atât de funny…

Citeşte în continuare »

Dacă vreodată v-aţi îndoit de instabilitatea mea mintală, este timpul să nu o mai faceţi. Şi, pentru că articolul cu capitalul social nu v-a plăcut (ştiu eu… sniff ), poate vă place de mine acum, când ştiu sigur că nu sunt în deplinătatea… dar să lăsăm asta.

Ştiţi când v-am povestit eu un vis al meu? Ăla cu oul roz? Well… ia să vedem dacă mai suportaţi unul:

Cumva, nu mai ştiu cum şi nici nu contează, eu şi Cineva am ajuns într-un sat cu vrăjitoare (care, până la urmă, s-au dovedit că nu sunt vrăjitoare, dar asta nu are importanţă acum) de la poalele cetăţii Sarmisegetuza. Una dintre familiile de vrăjitoare care era alcătuită din trei fete (una micuţă şi două mai mari), o bunică şi o tanti voiau să organizeze o conferinţă despre PR online şi l-au rugat pe Cineva să le facă afişul.

Acum vine partea interesantă a visului meu, afişul. Pentru că, din nu ştiu ce motive, în afiş trebuia să apară multe maşini, Cineva s-a dus în parcare la Kaufland şi a făcut o poză. În poză erau aşa: câteva maşini din parcare, Mihai Eminescu în picioare pe Kaufland, dezbrăcat şi cu penisul la vedere, o răţuşcă în spatele lui, la fel de mare ca şi el, ambii statui. Alături era sigla Kaufland cu tot cu programul magazinului şi dedesubt apărea scris „Tata şi Fiul”.

Când vrăjitoarele au văzut afişul, i-au spus lui Cineva că nu le place şi că trebuie să-l modifice. Prin urmare, Cineva a modificat: a scris cu carioca deasupra „Father and Son”.

Eh?

Motto: Şi dacă cineva mai îndrăzneşte să comenteze vreodată despre Lost că e nerealist cum se mişcă ei cu viteza luminii 30 de ani înainte-30 de ani înapoi sau cum e nerealist să existe urşi polari în junglă sau cum e amuzant să existe un grup de oameni pe care să-i cheme „the others” dar, în acelaşi timp, să fie fan Star Trek, vreau să-l anunţ că măcar în Lost nu este nicio creatură cu cap de varză. NAH!

Citeşte în continuare »

Nu, nu, nu s-au terminat. O nouă zi, noi perle:

„Sunt într-o postură umilă a angajatorului având o poziţie adversară”

„În ceea ce priveşte ritmul lent, acesta este caracteristic persoanelor care sunt supărate sau celor care au o depresie”

„Orientarea palmelor: femeia le ţine la vedere, bărbatul cam îşi ascunde mâinile”

„Comunicarea activă este atunci când are loc un efect spirală între interlocutori”

„… când o persoană vorbeşte cu volumul vocii de joasă tensiune”

„Şeful are braţele răsfirate, departe de corp, gesticulează, cu o palmă „înfiptă” în masă”

„Pauzele în vorbire au un rol foarte important în acest proces complex deoarece ele ajută la formularea gândurilor şi ideilor utilizând tragerea de timp”

Şi, de departe, preferata mea, cea care îmi demonstrează mie că o situaţie de comunicare este cam la fel cu o partidă de sex:

„În comunicare, receptorul trebuie să ajungă la un feedback”

Una dintre îndeletnicirile Inesului din ultimul timp (ultimul timp = ultimele ore, că acum a reuşit şi Inesul să se trezească ) este să corecteze lucrări. Şi, pentru că nu m-am putut abţine, dar şi pentru că este oarecum urât din partea mea să râd de una singură, m-am gândit să share.

P.S1. Fără nume, specializare sau grupă. Doar cu câteva zâmbete . P.S2: Nu fiţi răutăcioşi, sunt doar nişte „scăpări” .

“Comunicarea empatică vizează retrăirea stărilor, gândurilor, sentimentelor de către celălalt receptor prin intermediul psihologiei celuilalt.”

“Un alt tip de comunicare este acela când soţul se află singur în cameră vorbind la telefon, dar nu are totuşi dispoziţia necesară, iar când soţia îl vede, prin expresia feţei îl înţelege şi ar vrea să îl scape de acel apel.”

“… poziţia de cooperare, deasemenea foarte bună într-o discuţie relaxată, lipsită de tentative irascibile.”

“Privirea celor trei este una oficială, adică se formează un triunghi între ochi şi frunte.”

“pix-uri”

“Pentru a comunica eficient cu o persoană, prezenţa fizică nu este necesară.”

“Funcţia emotivă sau expresivă este legată de emoţii, de exemplu aflarea unei moşteniri primite sau când îţi cade o bucată de beton pe picior.”