*Să fie clar de la început: nu sunt o persoană din aia care susţine sus şi tare că oriunde în lume e mai bine decât în România sau că românii sunt needucaţi, proşti şi neciopliţi şi nici nu-mi ascund originile atunci când merg într-o ţară străină. Mai mult de atât, chiar mă enervează la culme oamenii care fac generalizări de genul “Da’ ce să-i faci? Suntem în România, ţara tuturor posibilităţilor” sau “Aşa-s românii” (evident, cu conotaţie negativă) sau “E român, cum altfel vrei să fie decât leneş” sau câte şi mai câte. Mă enervează!

Totuşi, poate că influenţată fiind şi de ştirile despre rromii care erau trimişi înapoi în ţara “lor”, România, indiciile cum că “pe aici au trecut români” au fost mult mai evidente decât de obicei. Sau poate că ele existau mereu acolo, numai că nu am avut eu timp alte dăţi să le văd.

Prin urmare, mergând pe logica conform căreia eu, dacă aş vedea un indicator pe care apare litera “I”, nu m-aş repezi la el să adaug cu vopsea literele “aşi” lângă el, din prea mult patriotism, tot aşa şi un cetăţean croat, dacă ar vedea o parcare marcată cu un “P”, nu s-ar repezi la semn pentru a picta cu vopsea literele “ula”, din prea mult patriotism. Această opţiune fiind eliminată, a mai rămas o singură naţie pentru care acest cuvânt să însemne ceva.

Şi trebuie să adaug că acest cuvânt este foarte iubit în Paris; îl auzi măcar o dată la metrou, măcar o dată pe malul Senei, măcar o dată la Trocadero şi, bineînţeles, măcar de trei ori la Turnul Eiffel.

Pe lângă pronunţarea obsesivă a acestui cuvânt, românii care trăiesc în Paris se mai îndeletnicesc şi cu comercializarea apei minerale, alături de prietenii lor africani, dar şi alături de prietenii lor spanioli.

Totuşi, dacă aceştia din urmă excelează la comercializarea de turnuleţe Eiffel, precum şi la confecţionarea de brăţări, românii au mult mai mult succes la vânzarea apei minerale pentru că vin cu intonaţia mult exersată în România, datorită ţigărilor sau a vopselei de ouă pe care atât de intens le-au vândut aici. Aşa se face că strigătul lor iese cu mult din mulţimea vânzătorilor ambulanţi, datorită prelungirii ultimelor două vocale, de tipul: “de l’eau, de l’eau, de l’eeeeeaaauuuu” (citit “de lo, de lo, de looooooo” – recunoaşteţi?).

De asemenea, românii sunt cei care îşi comandă 14 hot-dog-uri (care-o fi pluralul românesc al acestui cuvânt?) şi apoi stau şi se scarpină de tichete de masă, adăugând “Mai trebuie 4 euro, fă, tâmpito!”.

Îmi este ruşine să spun că nu mi-am putut da seama dacă era vorba despre români sau despre rromi (cazurile evidente se exclud), dar cert este că limba noastră era pe buzele lor şi toată lumea o recunoştea.

Ştiu că ăsta este un articol frustrat, dar nu avea sens să vă povestesc cât de bine m-am simţit în micul concediu, cum mi-a plăcut TOT, în afară de ceea ce am expus mai sus, nu?