Înainte să ne mutăm la casă, unul dintre marile argumente pentru această mutare era acela că o să scăpăm de diferitele tipuri de vecini: doamne casnice care s-au plictisit de compania copiilor și s-au apucat de urlat la ei zilnic, bărbați virili și cu pumnii puternici, bărbați iubitori de alcool, femei iubitoare de alcool și, nu în ultimul rând, doamne cu părul albăstrit cu albastru de metil, paznice fidele ale vizorului, dar și ale tuturor geamurilor, mereu informate de tot ceea ce mișcă în jurul lor.

Acum fie vorba între noi, eu cel mai mult am vrut să mă mut la casă pentru că nu mai suportam căldura din apartament în timpul verii.

De foarte mult timp stăm la casă și de foarte puțin timp am descoperit că problemele de care ne-am dorit din tot sufletul să scăpăm (în afară de problema cu căldura) persistă, dar sub o altă formă, una mai poetică.

Citeşte în continuare »

Cred că oamenii care se dau deștepți nu au o viață fericită și plină de bucurii, pot fi mult mai ușor deprima…bili și au un număr limitat de interacțiuni sociale reușite.

Mai cred despre aceștia că sunt triști pentru că nu-și dau seama cât de penibili sunt și că sunt și mai triști pentru că nu-și dau seama că nu au respectul celor din jur.

Mai cred despre ei că nu se pot bucura atunci când un lucru le iese bine sau atunci când li se confirmă că au acționat corect pentru că niciodată nu se așteptau să eșueze.

Mai cred că devin frustrați și paranoici atunci când nu sunt în centrul atenției sau atunci când nu li se cere lor părerea în anumite probleme, situație în care vor face tot ce le stă în putință să atragă privirile asupra lor, indiferent dacă măsurile luate îi vor afunda și mai mult în butoiul cu lucruri penibile.

Mai cred despre ei că se pierd în tot felul de detalii și că accentuează numai lucrurile despre care știu ei să vorbească, deși nu sunt atât de importante, dacă ne vom orienta într-un peisaj mai mare.

Ce bine-mi pare că nu mă dau deșteaptă!

Tomata a inițiat prima leapșă din viața blogului ei și, deși nu mi-a fost pasată direct, mi-a plăcut foarte mult și m-am gândit că ar fi funny dacă aș scrie și eu despre asta.

Spun că ar fi funny pentru că eu, nu știu dacă a realizat cineva asta, dar sunt o mare workaholică. Sunt atât de workaholică, încât nici măcar nu știu la care dintre cele trei joburi să mă gândesc, acum că m-am apucat de răspuns la această leapșă.

Și da, știu că o să mi se reproșeze că nu am timp ”pentru mine”, dar cred că deja am explicat poziția mea față de acest timp. Și da, mai știu și că o să mi se reproșeze că nu am viață personală, dar, având în vedere că cel mai bine mă simt atunci când am foarte foarte foarte multe lucruri de făcut, eu zic că am o viață personală destul de bogată.

Așadar, să începem:

Câte zile lucrezi pe săptămână?

Oficial, 5.

Câte ore lucrezi pe săptămână?

40+ pentru primul job, 8+ pentru al doilea job, 20- pentru al treilea job.

Ai un program fix? O rutină?

Am un program fix, dar nu poate fi numit ”rutină” pentru că în fiecare zi se întâmplă lucruri noi. Desigur, există și anumite lucruri ce ar putea fi numite ”rutină” – de genul cafelei de dimineață , dar în cea mai mare parte a timpului mă confrunt cu tot felul de lucruri noi. Unde mai pui că, în cadrul celui de-al doilea job, interacționez cu niște oameni pe care aș putea să-i numesc oricum, numai ”rutină” nu .

De câte ori pe zi îţi iei pauze la serviciu?

Păi primul îmi place atât de mult, încât am impresia că sunt într-o pauză continuă, chiar dacă eu, de fapt, lucrez. Deci n-aș putea să spun când sunt pauzele oficiale. Evident, în afară de pauza de masă care este de fix o oră și care este luată în jurul orei 12. Hmmm… mai am o oră…

La al doilea iau pauză atunci când ia toată lumea pauză, adică între seminarii sau între prima și a doua oră de seminar, depinde cât de mulți studenți fumează .

La al treilea nu mai iau pauză, că deja am luat prea multe pauze în timpul zilei.

Câte ore pe zi petreci scriind şi citind emailuri?

Cam jumătate din timp, având în vedere că, cel puțin pentru primul job, comunicarea se bazează în mare parte pe e-mail. Cât despre mailul personal, mă holbez la el din 10 în 10 minute, chiar dacă, în majoritatea cazurilor, nu apare nimic interesant.

Care e primul lucru pe care îl faci când ajungi la lucru?

La primul job, ud florile. La al doilea, fac prezența și la al treilea… hmmm… hmmm… hmmm… Deschid download-ul pentru Nip/Tuck?

Cu cine bei cafeaua şi cine o face?

E 3 în 1, se face singur. Îl beau cu colegii sau, după caz, cu floarea .

Un exemplu de office fun?

Adică faptul că ascult Guerilla? Stau pe Twitter/Facebook? Citesc bloguri? Îmi cumpăr o grămadă de flori? Ieșim în oraș în pauza de prânz?

Când nu lucrezi, cum îţi petreci timpul?

Ne urcăm în mașină și mergem de aiurea. Citesc. Mă uit la seriale. Mă uit la alte filme, care nu sunt seriale. Mă duc la cineforum (dar despre asta o să vă zic într-un alt articol). Scriu pe blog. Gătesc supă (singurul lucru mai complicat pe care știu să-l gătesc). Îmi plănuiesc concediul. Ne plimbăm prin Copou. Fac poze (chiar dacă nu mă pricep). Fac baloane de săpun. Și, în general, nu am chef să mă gândesc la cele trei joburi.

Asta a fost, doamnelor și domnilor. Nu-mi place să pasez lepșe, așa că o voi lăsa liberă, să o ia cine dorește.

Mă înspăimântă promoterii. Devin total antisocială, îmi urcă tensiunea și mi se încleștează degetele atunci când se apropie unul de mine.

Îi urăsc în oricare formă ar veni ei: promoterii care vor să-mi facă unghiile (numai dacă sunt naturale), promoterii care îmi înmânează bilețele câștigătoare și care, mai apoi, mă pun să-mi plătesc singură și conștiincioasă premiul, promoterii care vor să-mi povestească despre diverse asigurări, promoterii care vor să-mi arate cum funcționează diverse produse electrocasnice, promoterii care vor să salvez diverși copii cu diverse boli.

Promoterii sunt singurii oameni care reușesc, într-un timp atât de scurt, să trezească un sentiment în mine: unul de nervozitate excesivă concretizată într-un comportament ușor agresiv sau măcar antisocial de genul ”NU!”.

Oricât de minunate ar fi produsele pe care le prezintă sau cauzele pentru care luptă, îi urăsc. Îi urăsc pentru că, în creierul meu, ei sunt suma strategiilor de vânzare din spatele unui brand; ei sunt fața umană îmbibată cu traininguri de vânzări a eforturilor făcute de branduri pentru a vinde.

Promoterii sunt oamenii ăia care zâmbesc tot timpul, indiferent de starea de spirit în care se află, pentru că vânzările nu se fac cu fruntea încruntată. Promoterii sunt cei care întotdeauna, spre binele tău (evident!), îți înmânează ceva: un flyer, un colț de felie de salam înfipt într-o scobitoare, un păhăruț cu iaurt. Întotdeauna știu toate detaliile produsului înmânat și sunt dispuși să ți le prezinte.

Devin nervoasă și cu tendințe pronunțate de a fugi cât mai departe din calea lor atunci când îi zăresc la orizont. Devin atât de irascibilă, încât nici eu nu mă mai recunosc.

Da, știu. Ei nu au nicio vină. Ei doar își fac treaba. Totul este în capul meu…

… de Paște și oricând.

Și, dacă tot se apropie, vă urez să nu vi se blocheze telefonul de la SMS-urile penibile, să nu primiți prea multe telefoane la miezul nopții, de parcă ar fi noapte de Revelion și, mai ales, să nu citiți de prea multe ori următoarele cuvinte:

•    Fie ca
•    Lumină
•    Domn/Domnului
•    Învierea
•    Iepuraș
•    Coconaș
•    Suflet
•    Alături de
•    Sfânta seară
•    Sfânta zi
•    Sfintele zile
•    Puritate
•    Belșug
•    Ouă roșii
•    Mântuire
•    Cruce
•    Jertfă
•    Mai buni
•    Mai puri
•    Mai frumoși

Mai adaugați voi.

P.S. Dacă le puneți cap la cap, chiar iese o urare semesistică .

Warning: este un articol special pentru fete. Deci, dacă ești de sex masculin, nici măcar nu mai pierde vremea aici .

Nu este obligatoriu să mă cunoști foarte bine pentru a-ți da seama că sunt un fel de hand-made freak. Spun ”un fel de” pentru că am o listă întreagă de mofturi pe care o respect cu conștiinciozitate de fiecare dată când îmi mai iau câte ceva.

În principiu, pe lista respectivă este scris cu tot felul de fonturi și culori cuvântul ”drăgălaș”. Și eu, așa cum am menționat, o respect cu conștiinciozitate.

Dar să nu mai lungim vorba. Pentru că nu vreau să dau o aură misterioasă răspunsului ”de pe site-uri” la întrebarea ”de unde îți iei toate chestiile astea?”, pentru că site-urile astea au niște nume prea lungi sau prea greu de ținut minte (de asta le am în bookmarks și, dacă aș putea să le pun o fundiță roz pentru a le deosebi de celelalte lucruri din bookmarks, aș face-o) și, mai ales, pentru că îmi place să fac sharing, site-uri cu chestii drăgălașe:

1. Cercei cu personalitate: este un site nou-născut al Ioanei care este din Iași, ceea ce mi-a umplut inima de bucurie.

Paranteză: pentru că nu mă înțeleg bine cu poștașul din sat Vișani, de fiecare dată când îmi comand ceva, dau adresa colegului meu care, săracul, trebuie să meargă la poștă pentru tot felul de prostii (din punctul lui de vedere): cercei în formă de oaie, broșă cu reni, broșă cu căpșuni, cercei în formă de purceluș, brățară cu buburuze etc.

2. Ioana Grămăticu: dacă vă întrebați de unde am broșele mari-mari-mari, aici se află răspunsul. Ah! Și aici.

3. Cătălina Bălinșteanu: și ea tot din Iași este (yuhuuuuu). Deși încă nu mi-am băgat coada pe acolo, intenționez să .

Altă paranteză: constat cu uimire că îmi cumpăr accesorii în funcție de campaniile de la Felicia. Oare ce mi-oi cumpăra pentru campania de CSR? Un pet folosit?

4. Gina Magdici: nici de aici încă nu, dar încă nu mi s-a terminat salariul

Șiiiiiiiii

L-am lăsat la final pentru că este locul meu de suflet, acolo unde găsesc drăgălășeniile Pământului, acolo unde mă holbez ore întregi neștiind ce să aleg…

Nahoot Design!

Pam pam!

Nu înțeleg noțiunea asta, nici dacă mă taie careva (de fapt, dacă o să ajungă cineva, Doamne ferește, să mă taie pentru că nu înțeleg noțiunea, o s-o înțeleg subit ). De fapt, eu, în lumea mea, o înțeleg iar ceea ce nu înțeleg este de ce viziunea mea nu se suprapune cu viziunea altora care, din motive întemeiate sau nu, au grijă cumva de mine.

Sunt o persoană energică. Atunci când spun ”energică”, eu chiar cred în ceea ce spun. Asta înseamnă că, dacă nu mă simt utilă, nu trăiesc în armonie cu mine însămi. Pentru a mă simți utilă, trebuie să FAC în permanență ceva care îmi place. Dacă fac în permanență ceva care îmi place, nu contează cât de epuizant este lucrul respectiv, eu voi avea întotdeauna imaginea de ansamblu și mă voi simți bine.

Dacă eu mă simt bine, înseamnă că îmi valorific într-un mod frumos timpul. Timpul MEU, că doar nu m-oi apuca de valorificat frumos timpul altora.

Acum că am stabilit acest lucru, o singură întrebare mă macină: dacă eu mă simt bine cu lucrurile mele (multe ) pe care le fac, dacă îmi place să fac toate lucrurile alea (multe ), dacă eu mă implic în (multe ) acțiuni pentru că așa sunt eu, nu pot să stau degeaba, atunci de ce există persoane care se îngrijorează că nu mai am timp pentru MINE?

Adică timpul ăla pe care îl petrec eu (de bunăvoie!) schimbând cumva lumea (că, la urma urmei, ăsta este scopul final ) de ce nu este considerat timp pentru MINE? Atât timp cât este timpul MEU?

Nu înțeleg etichetele astea idioate și definițiile date unor noțiuni care, la urma urmei, țin de subiectivitatea fiecăruia: de ce ”timp pentru MINE” trebuie să însemne o anumită bucată din zi/săptămână/lună în care eu să trebuiască să aplic concepția altora asupra noțiunii de relaxare, gen: să dorm, să mă duc la masaj, să mă duc la SPA, să ZAC în pat, să casc gura aiurea pe stradă.

Nu că nu aș face unele din lucrurile de mai sus dar, pur și simplu, nu înțeleg de ce lucrurile pe care le faci și în care te implici cu pasiune nu intră în categoria timp ”pentru TINE”. Și cine a mai inventat și sintagma asta?

P.S. Articolul ăsta a fost mai mult pentru cei care au senzația că, dacă stau la birou peste program, sunt persecutată și este necesar să mă compătimească, dacă ajung mai târziu acasă din cauză că am avut seminarii, trebuie să afișeze privirea de milă sau, dacă dorm 6 ore pe noapte în loc de 8 pentru că mă pregătesc pentru diverse alte activități, trebuie să mă considere o persoană surmenată. Fac toate astea pentru că ÎMI PLACE SĂ LE FAC! Stop worrying!

Yep, este deja o tradiție, se pare, să fac liste cu ceea ce nu mi-aș dori de ziua mea. BTW: mâine este ziua mea! Vă spun asta pentru a evita situația urâtă în care nimeni nu-mi spune ”la mulți ani” pentru că nimeni nu știe că e ziua mea pentru că nu am spus nimănui pentru că am așteptat să-și dea seama singuri (așa cum s-a întâmplat de 8 martie, deși atunci era 8 martie și toată lumea de sex masculin ar fi trebuit să știe că am nevoie de flori ).

Și știu că măcar patru persoane mă vor urî pentru că am publicat așa de târziu această listă, având în vedere că s-au chinuit destul de mult pentru a găsi un cadou (pe care l-au luat deja, pentru că am sesizat eu apariția unei sacoșe în plus ).

De ziua mea nu vreau următoarele lucruri:

1. Un obiect vestimentar prea strâmt. Pentru că o să mă deprime și o să mă facă să intru în panică. Să nu mai spunem de gândul acela că vremea mea a trecut…

2. Un tort imens din care să iasă un stripper pitic. Piticul-porno;

3. Reamenajarea pereților biroului cu poze ale următorilor superiori: Gijs Klomp, Kubiceck, Nicu Gavriluță, Vasile Ișan. Nici măcar Gh. Ilie Fârte . Știu că eu, la rândul meu, am contribuit realizarea unui astfel de cadou original, dar nu mi-aș dori să se întoarca roata de ziua mea;

4. Creme antirid. Nici măcar pentru a face o glumă bună…

5. O proteză dentară. Nici măcar din motivul enunțat mai sus…

6. O farsă de-a lui Buzdugan;

7. O mătură, un faraș, un pămătuf de praf, un șorț de bucătărie, un polonic, o paletă din aia prin care se scurge uleiul, o sită, o pâlnie, un mop, un instrument de strivit usturoiul, un făcăleț, un tel, o mașină de făcut pâine, un ac+ață, o bonetă de brutăreasă, un săpun de casă, un război de țesut, un fus, un fuior (orice ar fi ăla). Nu aș ști ce să fac cu ele;

8. O serie de aproximativ 50 de teme de corectat. Nu mi le doresc, dar le voi avea . Totuși, dacă oricum le voi avea, mi-aș dori foarte tare să nu mai fie copiate de pe site-uri obscure >;

9. Garoafe, oricâte ar fi ele;

10. Un blog dedicat zilei mele de naștere;

11. Un blog dedicat trecerii timpului;

12. Un blog dedicat măsurilor de prevenire a îmbătrânirii;

13. Un blog dedicat diferitelor modele de sicrie.

Cam atât. Ah, să nu uit! Pont: dacă sunteți în pană de idei, nu cumva să-l întrebați pe frate’meu ce crede că mi-aș dori; sigur o să vă dea idee de un cadou absolut inutil, gen: o lumânare parfumată, un portofel mare cât un penar sau un tablou cu un trabant. Și, dacă credeți că soluția ideii pentru cadou se află la cineva , think again; probabil că soluția lui va fi: o pungă de fân pentru porcul de guineea, o placă de bază nu-știu-de-care, un al patrulea monitor cu nu știu ce diagonală sau o telecomandă multifuncțională cu laser.

Andrei a scris despre vorbitul în public și mi-a re-trezit niște senzații.

Este vorba despre niște senzații care sunt foarte greu de descris în cuvinte, senzații care îți provoacă cele mai contradictorii stări, de la impulsul de a fugi sau de a te face mic mic mic, până la acela de a țopăi de atâta energie și de a nu te mai opri din vorbit.

Totuși, dacă ar fi să le luăm sistematic, eu, cel puțin, experimentez, gradual, următoarele senzații, frumos aranjate în timp:

1. Cu mult înainte de momentul vorbirii, adică atunci când îmi pregătesc tema de discuție

Senzația predominantă este de incertitudine. Pentru că am prostul obicei de a crede că trebuie să spun cât mai multe și cât mai neobișnuite, încât research-ul merge până în cele mai penibile pânze.

Prin urmare, încep să acumulez atât de multe informații despre subiectul despre care ar trebui să vorbesc, încât creierul meu intră în pauză și singurul lucru pe care îl știe cu certitudine este că niciodată nu ar putea vorbi într-un timp atât de scurt despre un subiect atât de vast.

Totuși, după ce petrec câteva nopți pentru a sistematiza informația, lucrurile se mai limpezesc și întru în cea de-a doua etapă:

2. Cu puțin timp înainte de momentul vorbirii (o zi-două)

Emoție constructivă combinată cu emoție distructivă. Pentru că încep să supraestimez așteptările publicului, în raport cu informațiile ce urmează să le dau eu.

Iar treaba decurge cam așa: ”Sunt pregătită pentru că m-am informat din toate părțile posibile și pentru că știu cu ce se mănâncă acest domeniu”; ”Dar, vai! Dacă publicul știe mai multe decât mine?” (de fapt, asta este una dintre cele mai mari probleme pentru că am sechele din facultate când, nu numai că știam mai mult decât unii profesori mai ne-experimentați, dar analizam până la sânge toate urmele exterioare ale neștiinței profesorului și le speculam până când omul din fața mea – săracul – își pierdea orice urmă de autoritate; și acum, evident, nu mi-aș dori să mă pedepsească Dumnezeu și să întoarcă roata ); ”Și dacă știe unele lucruri în plus, ce mi s-ar putea întâmpla, altceva decât să primesc niște completări?”; ”Ha! O să fie bine pentru că mă simt atât de bine să vorbesc despre asta!”; ”Vaiiii! Abia aștept!”. Nebună, I’m telling you!

3. Cu foarte puțin timp înainte de momentul vorbirii (câteva minute)

”Vai de mine!” (panică totală) ”Uaaaaaa, este și ăla căruia nu-i place de mine!” (panică generală); ”Ce mulți îs… și par așa de interesați de subiect… hmmm… nu cred că o să fie așa de rău… mai sunt câteva secunde… pana mea…”

ZÂMBET larg: ”Bună ziua, eu sunt Ines Prodan…”

4. Momentul vorbirii: primele minute

”Hmmm, parcă nu e atât de rău”; ”Phew, au râs la gluma asta; gata, măcar jumate de sală este atentă”

5. Momentul vorbirii: pe la mijloc

”Ce bine e ”; ”Moaaaamă, notează!”; ”Uhuuuu, chiar sunt interesați”; ”Cred că, dacă le-aș spune despre chestia aia cul pe care am făcut-o atunci, nu m-ar privi cu sprânceana ridicată”; ”Ce bine e ”; ”Ce bine e ”; ”Ce bine e ”

6. Momentul vorbirii: aproape de final

”Ce bine e ”; ”Ce bine e ”; ”Ce bine e ”; ”Ce bine e ”; ”Ce bine e ”; ”Ce bine e ”; ”Phew, au și întrebări!”; ”Ce bine e ”; ”Ce bine e ”; ”Ce bine e ”; ”Ce bine e ”

7. După momentul vorbirii: la câteva minute

”Ce bine a fost ”; ”Ce bine a fost ”; ”Ce bine a fost ”; ”Ce bine a fost ”; ”Ce bine a fost ”; ”Ce bine a fost ”

8. După momentul vorbirii: la câteva ore

”Ce bine a fost ”; ”Ce bine a fost ”; ”Ce bine a fost ”; ”Ce bine a fost ”; ”Ce bine a fost ”; ”Ce bine a fost ”

9. După momentul vorbirii: la câteva zile

”Vai de mine! Săptămâna viitoare tre să vorbesc iar! “

Sunt supărată. Și nervoasă. Poate și puțin dezamăgită. Poate puțin mai mult.

Știu că, în principiu, pe acest blog spun tot, dar ar fi foarte urât și pueril din partea mea să prezint motivul acestei stări aici.

Pot să spun doar că uneori am impresia că, dacă încep să cred mai intens despre mine că sunt foarte bună la ceva, o forță superioară mie (probabil Universul Irinei ) intervine repede și îmi dă una peste ochi, în așa fel încât ei ajung din nou în pământ.