Andrei a scris despre vorbitul în public și mi-a re-trezit niște senzații.

Este vorba despre niște senzații care sunt foarte greu de descris în cuvinte, senzații care îți provoacă cele mai contradictorii stări, de la impulsul de a fugi sau de a te face mic mic mic, până la acela de a țopăi de atâta energie și de a nu te mai opri din vorbit.

Totuși, dacă ar fi să le luăm sistematic, eu, cel puțin, experimentez, gradual, următoarele senzații, frumos aranjate în timp:

1. Cu mult înainte de momentul vorbirii, adică atunci când îmi pregătesc tema de discuție

Senzația predominantă este de incertitudine. Pentru că am prostul obicei de a crede că trebuie să spun cât mai multe și cât mai neobișnuite, încât research-ul merge până în cele mai penibile pânze.

Prin urmare, încep să acumulez atât de multe informații despre subiectul despre care ar trebui să vorbesc, încât creierul meu intră în pauză și singurul lucru pe care îl știe cu certitudine este că niciodată nu ar putea vorbi într-un timp atât de scurt despre un subiect atât de vast.

Totuși, după ce petrec câteva nopți pentru a sistematiza informația, lucrurile se mai limpezesc și întru în cea de-a doua etapă:

2. Cu puțin timp înainte de momentul vorbirii (o zi-două)

Emoție constructivă combinată cu emoție distructivă. Pentru că încep să supraestimez așteptările publicului, în raport cu informațiile ce urmează să le dau eu.

Iar treaba decurge cam așa: ”Sunt pregătită pentru că m-am informat din toate părțile posibile și pentru că știu cu ce se mănâncă acest domeniu”; ”Dar, vai! Dacă publicul știe mai multe decât mine?” (de fapt, asta este una dintre cele mai mari probleme pentru că am sechele din facultate când, nu numai că știam mai mult decât unii profesori mai ne-experimentați, dar analizam până la sânge toate urmele exterioare ale neștiinței profesorului și le speculam până când omul din fața mea – săracul – își pierdea orice urmă de autoritate; și acum, evident, nu mi-aș dori să mă pedepsească Dumnezeu și să întoarcă roata ); ”Și dacă știe unele lucruri în plus, ce mi s-ar putea întâmpla, altceva decât să primesc niște completări?”; ”Ha! O să fie bine pentru că mă simt atât de bine să vorbesc despre asta!”; ”Vaiiii! Abia aștept!”. Nebună, I’m telling you!

3. Cu foarte puțin timp înainte de momentul vorbirii (câteva minute)

”Vai de mine!” (panică totală) ”Uaaaaaa, este și ăla căruia nu-i place de mine!” (panică generală); ”Ce mulți îs… și par așa de interesați de subiect… hmmm… nu cred că o să fie așa de rău… mai sunt câteva secunde… pana mea…”

ZÂMBET larg: ”Bună ziua, eu sunt Ines Prodan…”

4. Momentul vorbirii: primele minute

”Hmmm, parcă nu e atât de rău”; ”Phew, au râs la gluma asta; gata, măcar jumate de sală este atentă”

5. Momentul vorbirii: pe la mijloc

”Ce bine e ”; ”Moaaaamă, notează!”; ”Uhuuuu, chiar sunt interesați”; ”Cred că, dacă le-aș spune despre chestia aia cul pe care am făcut-o atunci, nu m-ar privi cu sprânceana ridicată”; ”Ce bine e ”; ”Ce bine e ”; ”Ce bine e ”

6. Momentul vorbirii: aproape de final

”Ce bine e ”; ”Ce bine e ”; ”Ce bine e ”; ”Ce bine e ”; ”Ce bine e ”; ”Ce bine e ”; ”Phew, au și întrebări!”; ”Ce bine e ”; ”Ce bine e ”; ”Ce bine e ”; ”Ce bine e ”

7. După momentul vorbirii: la câteva minute

”Ce bine a fost ”; ”Ce bine a fost ”; ”Ce bine a fost ”; ”Ce bine a fost ”; ”Ce bine a fost ”; ”Ce bine a fost ”

8. După momentul vorbirii: la câteva ore

”Ce bine a fost ”; ”Ce bine a fost ”; ”Ce bine a fost ”; ”Ce bine a fost ”; ”Ce bine a fost ”; ”Ce bine a fost ”

9. După momentul vorbirii: la câteva zile

”Vai de mine! Săptămâna viitoare tre să vorbesc iar! “

Sunt supărată. Și nervoasă. Poate și puțin dezamăgită. Poate puțin mai mult.

Știu că, în principiu, pe acest blog spun tot, dar ar fi foarte urât și pueril din partea mea să prezint motivul acestei stări aici.

Pot să spun doar că uneori am impresia că, dacă încep să cred mai intens despre mine că sunt foarte bună la ceva, o forță superioară mie (probabil Universul Irinei ) intervine repede și îmi dă una peste ochi, în așa fel încât ei ajung din nou în pământ.

Nu pot să cred că am intrat direct în tot felul de activități… feliciene și nu am apucat să scriu și eu câteva rânduri despre Viena.

Pentru cei care nu știu (pentru că blogul ăsta nu mai este ce a fost odată, atunci când povesteam de mă dureau degetele despre activitățile mele zilnice și banale pe alocuri), am reușit să-mi iau concediu pentru 3 (trei!) zile (<) și să fac o excursie la Viena.

Nu aș vrea să fiu și eu unul dintre bloggerii ăia care vorbește despre atracțiile turistice din diversele țări vizitate, dar nu cred că aș putea să mă abțin să vorbesc despre primăria din Viena care seamănă cu Palatul Culturii din Iași, numai că este mult mai mare, mai bine întreținută și mai frumos luminată și care are în față cel mai frumos patinoar văzut de mine vreodată.

Și nici despre Prater, parcul de distracții cu roata uriașă în care am incercat eu (eșec total!) să-mi înving frica de înațime.

Aș putea, în schimb, să vă vorbesc despre cel de-al doilea om care se află în mine și care iese la lumină doar atunci când mă aflu într-o altă țară, reușind să dea dovadă de o extraordinară capacitate de orientare în spațiu, descurcându-se pe tot felul de străduțe întortocheate, ținând minte cele mai banale detalii și, mai ales, știind să țină în mână o hartă a metrourilor și să o și folosească în scopurile pentru care aceasta a fost realizată.

Dar să… poze:

Citeşte în continuare »

Sunt unii oameni pe lumea asta care trăiesc în deplină armonie cu organismul lor.

Adică atunci când se îndrăgostesc le apar niște fluturași drăgălași și gâdilitori în stomac, atunci când le este prea cald le apar niște urme rozii în obraji, atunci când le este prea somn cască drăgălaș, atunci când le este prea frig le clănțăne dinții (la fel de drăgălaș).

Am fost și eu prea obosită. Și se pare că am și vorbit puțin mai mult decât trebuia. Și știți ce mi-a făcut organismul?

AN-GI-NĂ

și

O-TI-TĂ

O săptămână mi-am auzit vocea din cap mult mai puternic decât de obicei, o săptămână au dansat omuleții în timpan, o săptămână am avut o relație deosebită cu sinusurile și, mai ales, cu șervețelele de tot tipul (din alea din pachet, din alea umede, din alea umede speciale pentru răceală și, mai ales, din alea de bucătărie).

Bad bad bad organism!

Unii fac live blogging, eu o să fac live jobing. Pentru că am o to-do-list mare de un kilometru și pentru că am nevoie de galerie pentru a o duce la îndeplinire și pentru că funcționez foarte bine atunci când îi mai spun cuiva ce am de făcut (e ca în cazul fumătorilor care vor să se lase du fumat: trebuie să mărturisească acest lucru cuiva pentru a ști că este cineva care îi monitorizează), o să facem așa:

Eu îmi pun aici to-do-lista și, pe măsură ce reușesc să bifez ceva, voi tăia punctul respectiv. Evident, pe parcursul zilei, se vor mai adauga și alte sarcini, pe care le voi însemna cu cuvântul ”NOU”.

Știu că unele sarcini nu sunt inteligibile pentru toată lumea, dar este prea complicat să le explic, așa că va trebui să le luați ca atare. Deci să începem:

Felicia

Trendsetter 2010

1. de sunat fetele câștigătoare
2. de sunat la magazine pentru ok (pentru că e sunat parțial)
3. de trimis notificări (după ce am primit ok-ul)
4. PV-uri haine și o chestie de calculat pt. fete
5. ecusoane fete

2010 Fashion Trends

1. invitații pentru bloggeri
2. de sunat la magazinele participante la fashion show
3. de vorbit cu Sephora
4. autocolant + people stopper
5. de programat spotul radio pe stația internă
6. de lămurit faza cu rezervările

NOU: de contactat Essencia

NOU: mailuri Jolidon, Ani’s, Carrefour: ziua când venim după ținute

Nou: comunicat de presă

Altele

1. de completat chestionarul UAIC
2. de contactat precarele cu contractul expirat
3. contract Mummy Art
4. reminder dna Pavel: decorațiuni de Valentine’s

NOU: corecturi pe site (magazine schimbate)

NOU: de făcut poze la intrarea din stânga

NOU: de numărat premiile instant rămase

NOU: update site promoție Benvenuti

Studenți

1. de corectat cele cca. 100 98 95 92 25 15 20 21 8 5 proiecte rămase

Master

1. de pus cap la cap proiect Fârte
2. proiect Stănciulescu
3. de găsit un coleg care să ducă și proiectul meu azi (mulțumesc, Adriana )

iXld

1. știri pe site
2. început chestia cu linkurile

Altele pe care nu știu unde să le incadrez

1. DE PLĂTIT LEASINGUL!!!
2. de rezervat bilete pentru Paris Viena

Atât. Deocamdată. Wish me luck!

Citeşte în continuare »

Când lucrezi într-un centru comercial, este imposibil să nu simți spiritul Crăciunului. Când faci marketing pentru un centru comercial, adică atunci când tu contribui la construirea acestui spirit, ești mult mai norocos pentru că îl simți cu aproximativ două săptămâni înainte ca el să fie simțit de toți ceilalți.

Totuși, atunci când acest spirit începe să se manifeste de timpuriu, începi să faci lucruri ce îi vor determina pe ceilalți să-ți privească suspicios sănătatea mintală și să-ți pună la îndoială vârsta.

De pildă, atunci când agăți șosete cu Moș Crăciun de toate ușile și apoi le umpli cu acadele de ciocolată, oamenii se vor bucura, într-o primă fază, dar apoi, când vor constata că starea ta avansează până la a agăța cârlige cu oameni de zăpadă de orice persoană care îți intră in birou, vor începe să-ți caute prin dulap sursa de cârlige pentru a o ține departe de tine.

Mai mult, atunci când vor constata că ți-ai înlocuit cana branduită cu numele centrului comercial cu una branduită cu… reni, vor începe să ridice din sprânceană. Totuși, altitudinea supremă a sprâncenii va fi atinsă în momentul în care vei afirma că ”s-a spart spiritul” atunci când ai ciobit cana respectivă.

Capacul s-ar putea să fie pus în momentul în care îți comanzi de pe site-uri cercei și broșă în formă de om de zăpadă și îi porți cu hainele tale elegante cu care vii zi de zi la birou și nu înțelegi de ce oamenii se dezarmează când vin la tine. De fapt, înțelegi tu ceva, dar nu reușești să-ți dai seama care este cauza pentru că te mai ajută și calendarul roșu cu om de zăpădă agățat de geamul din spatele tău. Să nu mai vorbim despre momentul în care îți sună telefonul iar soneria l-ar introduce în spiritul Crăciunului până și pe Scrooge.

Asta adică (e cu dedicație pentru Alex ):

P.S. În această zi fericită, ne ridicăm cu toții solemni, ne prosternăm în fața conducătorului iubit al centrului comercial și îi urăm la mulți ani!

Am stat eu ce am stat, m-am gândit, m-am răzgândit și, într-un final, am decis că merit o mare reîntoarcere în blogosferă.

De ce? Probabil aș putea să găsesc aproximativ 250 de motive care să justifice marea mea întoarcere dar, pentru că nu aș putea să vă plictisesc cu un articol atât de lung, vă voi prezenta doar un rezumat.

Prin urmare, 50 de motive pentru care ar trebui să reîncep să scriu pe blog:

Citeşte în continuare »

Da, sunt una dintre acele persoane care (ocazional) îmbină jobul cu blogul pentru că… well, pentru că am muncit foarte mult pentru ceea ce urmează să scriu în continuare, pentru că sper că va ieși ceva frumos și pentru că sunt mândră de ceea ce vreau să scriu. That’s why!

Citeşte în continuare »

Dintotdeauna am problema asta, dar până acum nu i-am dat o importanță majoră: am o memorie a fețelor extraordinar de proastă.

Citeşte în continuare »