Autor: Jose Saramago

În sfârșit am găsit o carte scrisă de Saramago care mi-a plăcut. Poate nu știu eu să-i înțeleg scrisul, poate nu-mi plac portretele de oameni triști pe care le conturează el, poate nu-mi place atmosfera de apăsare pe care mi-o induce sau poate, pur și simplu, nu-mi plac cărțile cărțile în care nu prea există acțiune. Nu știu exact care este explicația dar, după ce am citit ”Toate numele” și ”Peștera” am vrut să-mi iau gândul de la Saramago. Pentru că, totuși, nu mai aveam nicio carte disponibilă pe noptieră, am deschis ”Eseu despre orbire”. Și foarte bine am făcut…

Eseu despre orbire este o carte care îți trezește un set complet de sentimente negative amestecate: tristețe, oripilare, scârbă, milă, deznădăjduire, nod în gât (nu știu cum se cheamă sentimentul ăsta), revoltă.

În mare, Eseu despre orbire este despre o întâmplare inexplicabilă ce a determinat orbirea tuturor oamenilor (probabil din lume). Și, tot printr-o întâmplare inexplicabilă, acestora le-a revenit vederea la loc. O singură persoană nu și-a pierdut vederea în tot acest timp.

Cartea m-a impresionat pentru că, până la a o citi, aveam impresia că a-ți pierde unul din simțuri și, mai ales, vederea, este cea mai mare nenorocire care ți se poate întâmpla. Eseul despre orbire mi-a confirmat, dar mi-a și infirmat acest lucru; practic, faptul că toată lumea (din lume, se pare) și-a pierdut, într-un final, vederea, a determinat un adevărat haos social.

Pierderea vederii i-a determinat pe oameni să comită atrocități pe care nu se credeau capabili să le comită și, astfel, să se întoarcă la un primitivism cu care numai oamenii cavernelor erau obișnuiți: crime, violuri, adultere, masacre făcute în numele foamei, reguli grotești impuse de orbii care dețineau puterea (adică aveau acces direct la hrană), multă mizerie și uitarea normelor de bun simț.

Un alt aspect ce m-a oripilat total a fost modalitatea în care (încă) văzătorii îi tratau pe nevăzători: nicidecum ca pe niște persoane cu probleme ce trebuie rezolvate ci, mai degrabă, ca niște animale cuprinse de turbare ce trebuie izolate în grajduri și care, din când în când, trebuie împușcate pentru că numărul lor este deja prea mare.

În tot acest haos provocat de această boală necunoscută, lupta pentru supraviețuire este atât de acerbă, încât personalitatea fiecăruia nu mai contează. Pe tot parcursul cărții nu este pronunțat niciun nume, personajele nu fac niciun efort să se cunoască după nume pentru că, așa cum unul dintre personaje (singurul personaj care nu și-a pierdut vederea) afirmă, ”În adâncul nostru este ceva care n-are nume, acest ceva suntem.”

Mi-am dat seama că, mai îngrozitor decât să nu vezi este să fii singurul care vede într-o mare de oameni nevăzători. Soției doctorului, singura neatinsă de orbire, i-au fost înregistrate pe retină toate aceste atrocități, fiind martoră oculară la toate crimele, violurile și întâmplările îngrozitoare prin care cu toții au trecut; unii orbește, alții cu ochii larg deschiși.

Eseu despre orbire nu este o carte pe care să o citești pentru a primi vreo explicație, ci pentru că vrei să vezi până unde poate merge ființa umană, pusă față în față cu frica de moarte.