Am stat foarte mult să mă gândesc dacă să scriu sau nu acest articol. Am stat chiar mai mult decât atunci când am scris despre copchilul-al-cărui-nume-nu-se-pronunţă-şi-nici-nu-se-mai-pune-link-către el; în general, mult mai mult decât atunci când am scris despre oricare altă treabă serioasă abordată pe acest blog foarte serios .

Motivul pentru care am meditat eu îndelung la articolul ce va urma este acela că, odată recunoscut în public, nu voi mai putea da înapoi, promovarea se va declanşa şi lucrurile nu vor mai fi niciodată aşa cum au fost până acum: liniştite şi netulburare de ochi şi minţi externe.

Ceea ce o să vă dezvălui în acest articol este ceva ce, până la acest articol, a fost numai pentru mine şi pentru alţi câţiva cunoscuţi (bine, şi nişte necunoscuţi, pe alocuri, datorită update-urilor de pe twitter şi a articolelor de pe blogul cu pricina). Dar, în principiu, era ceva aşa, cozy. Este culmea drăgălăşeniei, este culmea insectelor şi animăluţelor şi plantelor frumuşele de pe acest Pământ, toate agăţate la gât sau  de haine sau de genţi sau de unde ne mai trece nouă prin cap.

Of, gata, vă arăt:

Citeşte în continuare »