Recunosc, îmi este frică de singurătate. Şi nu mă refer neapărat la aia sentimentală, ci şi la aia care mă face să spun că sunt dependentă de oameni.Singurătatea asta m-a făcut să am multe eşecuri, tocmai pentru că nu pot să funcţionez dacă nu am oameni prin preajmă.

Desigur, n-o să ocolesc subiectul singurătate din aia sentimentală pentru că… well, pentru că îmi este frică şi de asta.

Totuşi, de ceva vreme mă tot gândesc la o chestie şi nu pot să-mi dau un răspuns sigur, deşi, evident, am şi eu o preferinţă:

Citeşte în continuare »

Am o prietenă care, evident, este mai deşteaptă decât mine (chiar dacă suntem născute în aceeaşi zi şi acelaşi an) pentru că ştie ce înseamnă cuvântul „coping” .

Şi, pentru că nu am vrut să rămân în urmă cu informaţiile, azi-noapte pe la 02:00, eu mă informam despre cuvântul „coping”. Mai întâi de la ea, evident, apoi de la Google.

Coping este un concept psihologic şi se referă la tendinţa noastră de a străpâni, minimiza sau maximaliza frica sau anxietatea în situaţii pe care le considerăm stresante. În astfel de situaţii, oamenii, în general, adptă una dintre cele trei strategii:

Concentrarea pe evaluare se manifestă prin tendinţa individului de a modifica ceea ce gândesc (în categoria asta intră persoanele care neagă situaţia de stres, dar şi persoanele care încearcă să se distanţeze de problemă privind-o dintr-un alt unghi, unul optimist; este întruchiparea zicalei „a face haz de necaz”).

Concentrarea pe problemă se manifestă prin încercarea individului de a face faţă cauzei problemei. Aceste persoane caută cât mai multe informaţii despre elementele declanşatoare ale problemei şi îşi petrec o foarte mare parte din timp învăţând să le rezolve.

Concentrarea pe emoţii se manifestă prin tendinţa individului de a recurge la tot felul de activităţi pentru a elimina efectele problemei (masaje de relaxare, băi cu spumă, practicarea unui sport etc.).

Ok, acum că am aplicat asupra voastră metoda învăluirii, ideea la care voiam eu să ajung este că această prietenă a mea mai deşteaptă decât mine face un studiu despre strategiile de coping ale persoanelor, pe diferite categorii de vârste.

Şi, pentru că are de completat aproximativ 200 de chestionare pentru a obţine rezultate relevante, m-am gândit să o ajut cu răspândirea informaţiei şi să vă rog să downloadaţi chestionarul care se află aici, să-l completaţi şi să i-l trimiteţi ei pe mail (cristinaciobanu85[@]gmail.com).

Nu durează foarte mult (eu l-am completat în maxim cinci minute şi era 2 noaptea). Plus că e bine ca, din când în când, să mai reflectăm la propria persoană.

Şi nişte instrucţiuni micuţe:

•    Nu uitaţi să completaţi vârsta la început
•    Atenţie la punctele 6 şi 7: sunt răspunsuri multiple (citiţi enunţul cu atenţie)

Mulţumesc.

Ca orice blogger care îşi cere scuze atunci când nu a mai scris de mult, cred că ar trebui să pastrez tiparul şi să-mi cer şi eu scuze de la cei trei cititori ai mei. Sper că, între timp, să nu se fi dus şi ei pe meleaguri mai frumoase şi numărul cititorilor să se fi înjumătăţit, de exemplu. Pentru că mă cam îngrijorează jumatea aia de cititor…

Zilele astea particip la un training intensiv şi pretty cool despre dezvoltare personală. Nu că nu aş fi suficient de dezvoltată , dar niciodată nu poţi şti de unde apare o chestie pe care n-ai ştiut-o, o persoană pe care (încă) n-ai întâlnit-o şi, ceea ce este mult mai important pentru mine, o tehnică de a ţine un training pe care (încă) n-ai furat-o, muhaha >.

Ieri mi-a fost adusă din nou în faţa ochilor teoria conform căreia, dacă vrei ca cineva să acţioneze într-un anumit fel (să-şi schimbe un comportament, să-şi revizuiască o atitudine şi chestiuni din astea cu conotaţie negativă), „trucul” principal ar fi să nu foloseşti pronumele „tu” (eventual, însoţit de ţipete şi bocete) şi să-ţi reformulezi mesajul în aşa fel încât să vorbeşti despre tine („eu”) şi modalitatea în care un anumit comportament te face pe tine să te simţi. Sau, măcar, să-l transformi într-un mesaj pozitiv.

Perfect de acord. E mult mai eficient, de exemplu, să spui „Mă simt bine atunci când sunt lăsată să îmi termin ideea iar în conversaţia pe care noi doi tocmai am avut-o nu m-am simţit chiar aşa de bine” decât „Naiba să te ia cu obiceiul tău prost de a mă întrerupe şi de a crede că le ştii pe toate, prostule!”. Foarte colorat exemplul, cam asta e ideea.

Însă pentru că nu trăim într-o lume ideală şi cred că în aproximativ 5% din cazurile în care sunt nervoasă pe o persoană aş putea să gândesc atâta înainte să formulez un mesaj dar, mai ales pentru că, de ce să nu recunosc acum, de foarte multe ori payback time-ul este o modalitate cu efecte de defrustrare foarte puternice, iată unele mesaje care se referă la mine, care sunt cumva pozitive şi care mă fac pe mine să mă simt bine.

Evident, sunt numai pentru că vreau să fiu rea în seara asta, nu cred că ele chiar ar putea fi folosite:
Citeşte în continuare »

Dacă te măriţi prea devreme ai clar un interes, dacă porţi rochii largi eşti însărcinată, blondele sunt proaste, moldovenii sunt proşti, românii sunt proşti.

Studenţii sunt săraci, notele vorbesc despre IQ-ul tău, femeile mint mai mult decât bărbaţii, bărbaţii sunt porci, bărbaţii vor numai sex, toţi avocaţii cer mită de la stagiari.

Toate funcţionarele publice sunt plictisite de viaţă, secretarele beau cafea toată ziua, Bucureştiul oferă cele mai bune studii universitare, ce spune Doug Newsom este literă de lege .

Dacă trăim în România, asta ne ocupă tot timpul, braţele încrucişate trădează o persoană necomunicativă, toţi rockerii sunt nişte drogaţi, femeile sunt cei mai proşti şoferi, bărbaţii sunt cei mai buni bucătari.

În spatele oricărui bărbat de succes stă o femeie puternică, cartofii prăjiţi îngraşă, bloggerii pot fi utili .

Gata.

Cei care au mai mult timp de când pierd vremea pe aici ştiu că eu mă uit la seriale. Până acum am dat gata vreo câteva (multişoare) şi din unele dintre ele chiar învăţ chestii, oricât de puerile ar fi ele sau oricât de puerile ar crede unii că sunt ele.
Citeşte în continuare »

Astăzi aveam de gând să răspund la leapşa Mihaelei. Dar starea mea nu este tocmai una atât de joyful (deşi, dacă stau mai bine să mă gândesc, ar fi momentul perfect în care aş putea să mă gândesc la cum ar fi dacă aş fi altceva) încât să răspund cu toată inima. De fapt, am şi răspuns; e în draft, aşteaptă un „publish” în momentul în care voi fi pregătită sufleteşte pentru lucruri vesele.

În schimb, am găsit la Somnulescu (ale cărui articole din ultimul timp sunt mai în concordanţă cu… mine) melodia care exprimă starea universală de depresie. Este atât de bună şi de expresivă, încât nu contează care este motivul, ea se pliază perfect pe orice.

Citeşte în continuare »

Atunci când lucrezi la o firmă canadiană şi ai ocazia să faci nişte comparaţii de bun simţ, nu te poţi abţine să nu devii un frustrat. Atunci când lucrezi la o firmă canadiană pe postul de content manager, frustrarea îţi creşte din ce în ce mai mult. Atunci când content managementul presupune să te asiguri că în fiecare zi, pe un anumit număr de site-uri, există conţinut despre ceea ce se mai întâmplă în anumite comunităţi din Vancouver, îţi pui mâinile în cap, încleştezi degetele şi tragi cu putere. Din cauza comparaţiilor. De bun simţ.

Şi astfel începi să ai o senzaţie care seamănă cu o durere în stomac (sau în cap, după caz), eventual ceva furnicături în palme şi lipsa controlului asupra salivei care curge într-un colţ de gură. Asta înseamnă că te oftici.

Te oftici pentru că ei au o bucată din ditamai podul cu pistă pentru biciclişti, te oftici pentru că şi-au propus să facă accesibile online toate documentele de interes public, te oftici pentru că fac activităţi faine pe cartiere, te oftici pentru că unii de la conducere abordează problema vizibilităţii pe twitter în cadrul şedinţelor dar, mai ales, te oftici pentru toate concertele cu U2, Coldplay, Aerosmith sau City and Colour şi multe altele de care ei au parte şi tu nu.

Şi vrei să te muţi acolo.

Partea bună, în afară de alte alte părţi bune, este că descoperi muzică nouă. Şi bună:

Acest articol este ţintit. Dar ce mai contează, dacă tot amuzant o să fie?

Din vasta-mi experienţă de viaţă, aş putea să vorbesc o noapte şi o zi despre oamenii frustraţi, aceia care se cred buricul Pământului, justiţiarii societăţii, mereu întorşi împotriva curentului numai de dragul de a fi întorşi împotriva a ceva, întotdeauna afişând o mască de oameni încrezători în forţele proprii, întotdeauna gata să adopte imaginea de om care nu va fi afectat absolut deloc dacă şi ultimul om care îl considera (din motive necunoscute mie) prieten îşi va lua tălpăşiţa, mereu afişând faţa de om bătut de soartă şi îndepărtat de societate numai pentru că a avut curajul de a spune lucrurilor pe nume, crezându-se deasupra tututor în inteligenţă şi în toate celelalte aspecte etc. Well, abia aceşti oameni sunt nişte frustraţi, nu bloggerii, despre care se aud nişte zvonuri din astea .

Problema cu aceşti oameni este una foarte mare: aceşti oameni, până la un anumit punct, pot să-şi ascundă foarte bine frustrarea (care apare din nu ştiu ce motive; sau ştiu, dar e prea mult de tastat) şi chiar să transmită lumii semnele pe care vor să le transmită.

Totuşi, instinctele mele de detectiv în mediul online, dublate şi de câteva instincte ce ţin, mai mult, de bunul simţ, îmi permit să îi identific. Aşadar, 8 paşi pentru a-ţi da seama că eşti un frustrat, folosindu-te de web:

Citeşte în continuare »

În ultimul timp am parte de ciocniri atât de dese cu oamenii care poartă denumirea generică de “funcţionari publici”, încât chiar am început să mă specializez; de exemplu, am început să LE citesc şi să-mi dau seama când trebuie să ridic vocea sau când trebuie să plec capul pentru ca ciocnirile acestea chiar să aibă succes.

Totuşi, există un fenomen pe care încă nu pot să mi-l explic. De fapt, pot dar, dacă ar fi să scriu explicaţia, acest articol nu ar mai fi funny: comportamentul funcţionarElor publicE este în strânsă legătură cu papucii pe care îi port eu. Cum mama naibii?

Citeşte în continuare »

Şi jur că niciodată nu îmi plănuiesc să mă apuce depresiile în momente din astea în care alţi oameni se bucură. Nu e plănuit, vine de la sine. Într-un mod enervant de firesc.

Tocmai am dat peste un articol mai vechi de-al meu, ăsta adică. Da, atunci când mă plictisesc îmi recitesc propriile articole şi încerc să-mi aduc aminte în ce stări eram atunci când le-am scris. Plus că, dacă eu îl recitesc, atunci articolul respectiv o să aibă o vizualizare în plus. Şi uite aşa învăţ eu să mă păcălesc singură… Şi, într-un mod cel puţin ciudat, articolul ăsta se potriveşte cu un alt articol pe care l-am găsit aici, care, de fapt, este şi el împrumutat dintr-o carte deşteaptă, dar nu mai contează asta .

Şi care este şi strâns legat de un concept pe care l-am învăţat la cursul de „Procese şi relaţii interpersonale”, ăla din fiecare luni. „Învăţat” este mult spus, având în vedere că nici măcar nu-mi aduc aminte cum se numeşte dar ştiu, în schimb, ce presupune: ideea că ceea ce trăieşti tu este unic şi nimeni nu mai este ca tine; şi, de fapt, toată lumea trăieşte cu această idee, ceea ce înseamnă că, în cele din urmă, suntem destul de asemănători.

Fragmente:

Citeşte în continuare »