Îi urăsc în oricare formă ar veni ei: promoterii care vor să-mi facă unghiile (numai dacă sunt naturale), promoterii care îmi înmânează bilețele câștigătoare și care, mai apoi, mă pun să-mi plătesc singură și conștiincioasă premiul, promoterii care vor să-mi povestească despre diverse asigurări, promoterii care vor să-mi arate cum funcționează diverse produse electrocasnice, promoterii care vor să salvez diverși copii cu diverse boli.

Promoterii sunt singurii oameni care reușesc, într-un timp atât de scurt, să trezească un sentiment în mine: unul de nervozitate excesivă concretizată într-un comportament ușor agresiv sau măcar antisocial de genul ”NU!”.

Oricât de minunate ar fi produsele pe care le prezintă sau cauzele pentru care luptă, îi urăsc. Îi urăsc pentru că, în creierul meu, ei sunt suma strategiilor de vânzare din spatele unui brand; ei sunt fața umană îmbibată cu traininguri de vânzări a eforturilor făcute de branduri pentru a vinde.

Promoterii sunt oamenii ăia care zâmbesc tot timpul, indiferent de starea de spirit în care se află, pentru că vânzările nu se fac cu fruntea încruntată. Promoterii sunt cei care întotdeauna, spre binele tău (evident!), îți înmânează ceva: un flyer, un colț de felie de salam înfipt într-o scobitoare, un păhăruț cu iaurt. Întotdeauna știu toate detaliile produsului înmânat și sunt dispuși să ți le prezinte.

Devin nervoasă și cu tendințe pronunțate de a fugi cât mai departe din calea lor atunci când îi zăresc la orizont. Devin atât de irascibilă, încât nici eu nu mă mai recunosc.

Da, știu. Ei nu au nicio vină. Ei doar își fac treaba. Totul este în capul meu…

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• 4 03 2010 -- Supărată (2)
• 17 02 2010 -- Organismul meu vorbește (6)
• 8 08 2009 -- Alt articol țintit (7)
• 25 07 2009 -- Dacă ar fi să alegi, ce-ai alege? (17)
• 24 05 2009 -- Melodie pentru TOT (11)

Senzația de ”vreau-să-plec-naibii-din-Iași” a apărut și ieri și, prin urmare, Piatra Neamț a fost destinația. Și, pentru că, de fiecare dată când am fost acolo, am fost peste tot, numai grădina zoologică am reușit să o vă de deasupra, din telegondolă, ieri am mai adăugat un în obiectiv turistic pe listă.

Știam despre mine că sunt sensibilă la grădinile zoologice încă de când am fost într-un fel de astfel de grădină în Timișoara și am văzut niște lei slabi slabi slabi, de m-a cuprins depresia și acolo a rămas toată ziua.

Ieri, în grădina zoologică din Piatra Neamț, am văzut doi urși triști care stăteau cu botul lipit de gratii, cu ochii plângăcioși și, din când în când, reușeau să-și ridice o parte din bot și să arate vizitatorilor un colț.

Am mai văzut două pisici într-o cușcă și am presupus că sunt sălbatice (dormeau, nu le-am putut vedea bine).

Am mai văzut un raton nebun din cauza atâtor vizitatori care, săracul, stătea în fundul cuștii, urcat pe pereți.

Am mai văzut porci de guineea chinuiți și zburliți care nu scoteau sunetele alea drăgălașe pe care le scot porcii de guineea dar, în schimb, era foarte preocupați cu a se băga unii în alții de frig sau cu a se scărpina în cap.

Am mai văzut iepuri și părinți proști care își băgau copiii după gard, lângă cuștile lor, pentru a le da de mâncare. Deși scria clar: 1. Nu hrăniți animalele; 2. Nu treceți de gardul de protecție și deși cuștile iepurilor erau cumva în apropierea cuștilor urșilor.

Însă, de departe, animalele preferate au fost broaștele țestoate lovite cu pietre. Pentru că DA, pe marginea fântânii în care trăiau broaște țestoate, erau părinți și bunici cu copii în brațe care îi îndemnau pe aceștia din urmă, punându-le pietre în mână și spunându-le: ”Haide, mamă, aruncă cu piatra să vezi cum se mișcă broasca”.

Și, în aceeași ordine de idei, de ce simt oamenii nevoia să arunce bani în fiecare fântână pe care o văd? Pana mea… era CASA broaștei țestoase! Câte dorințe crezi că o să ți se îndeplinească dacă îi umpli fundul de bani?

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• 5 05 2010 -- Fobia mea (14)
• 4 03 2010 -- Supărată (2)
• 17 02 2010 -- Organismul meu vorbește (6)
• 12 02 2010 -- Pentru cei cu PR-ul online (15)
• 30 01 2010 -- ”Foarte greșit să conștientizezi fericirea” (7)

Știu că, în principiu, pe acest blog spun tot, dar ar fi foarte urât și pueril din partea mea să prezint motivul acestei stări aici.

Pot să spun doar că uneori am impresia că, dacă încep să cred mai intens despre mine că sunt foarte bună la ceva, o forță superioară mie (probabil Universul Irinei ) intervine repede și îmi dă una peste ochi, în așa fel încât ei ajung din nou în pământ.

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• 8 08 2009 -- Alt articol țintit (7)
• 25 07 2009 -- Dacă ar fi să alegi, ce-ai alege? (17)
• 24 05 2009 -- Melodie pentru TOT (11)
• 5 05 2010 -- Fobia mea (14)
• 21 03 2010 -- Non-wish list (partea a treia) (11)

Adică atunci când se îndrăgostesc le apar niște fluturași drăgălași și gâdilitori în stomac, atunci când le este prea cald le apar niște urme rozii în obraji, atunci când le este prea somn cască drăgălaș, atunci când le este prea frig le clănțăne dinții (la fel de drăgălaș).

Am fost și eu prea obosită. Și se pare că am și vorbit puțin mai mult decât trebuia. Și știți ce mi-a făcut organismul?

AN-GI-NĂ

și

O-TI-TĂ

O săptămână mi-am auzit vocea din cap mult mai puternic decât de obicei, o săptămână au dansat omuleții în timpan, o săptămână am avut o relație deosebită cu sinusurile și, mai ales, cu șervețelele de tot tipul (din alea din pachet, din alea umede, din alea umede speciale pentru răceală și, mai ales, din alea de bucătărie).

Bad bad bad organism!

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• 5 05 2010 -- Fobia mea (14)
• 4 03 2010 -- Supărată (2)
• 8 08 2009 -- Alt articol țintit (7)
• 25 07 2009 -- Dacă ar fi să alegi, ce-ai alege? (17)
• 24 05 2009 -- Melodie pentru TOT (11)

Și știu că s-au scris sute de articole bune despre tot felul de reguli, dar parcă tot mai este loc, luându-ne după greșelile care persistă. Prin urmare, iată câteva lucruri de care cei care fac PR online ar trebui să țină cont.

Site-ul companiei

În primul rând, acesta ar trebui să existe. Dacă el nu există dar, în schimb, există un cont de facebook sau, și mai rău, un blog pe blogspot, atunci mesajul cel mai la îndemână pe care îl transmiți este că lucrezi pentru o companie a naibii de zgârcită.

În al doilea rând, dacă acesta există, conținutul ar trebui să se schimbe în permaneță, ceea ce dovedește faptul că există activitate în compania respectivă. Dacă nu poți face gestul minim de a scrie trei rânduri de fiecare dată când compania mai face ceva, atunci lasă-te de PR online.

Contul de Facebook

Dacă te hotărăști să faci așa ceva pentru companie, atunci ar trebui să cunoști puțin regulile comunicării pe facebook și specificul oamenilor care îl folosesc. Asta înseamnă că este complet eronat să-ți pui comunicate de presă în ”notes”.

Apropo de comunicate de presă

Învață, odată pentru totdeauna, să folosești Bcc-ul ăla. De fapt, și mai bine, la câte instituții de presă au mai rămas, ai putea să trimiți comunicatele pe rând. Și mai ales în cazul bloggerilor. Dar nu cred că mai are sens să scriu despre asta…

Tot apropo de comunicatele de presă

Dacă vrei să ți se publice comunicatul pe diverse site-uri, atunci ar trebui să știi că există anumite tehnici de redactare a materialelor pentru online. Și asta pentru că specificul și predispoziția utilizatorului de internet sunt puțin diferite de cele ale persoanelor care nu folosesc foarte des acest canal de comunicare.

Este greșit să pleci de la ideea că oamenii sunt profund interesați de compania ta și, prin urmare, vor avea răbdare să dea scroll-uri-scroll-uri până la finalul comunicatului sau că vor trece peste impedimentele de ordin fizic.
Măcar un minim de delimitare a paragrafelor și accentuare a cuvintelor-cheie ar trebui să faci.

Blogul companiei

Revenim la partea cu comunicatele de presă: nu le pune pe blog!

Blogul, așa cum este el la origini, reprezintă un jurnal online. Acum, printr-un demers logic, de ce ai pune un comunicat de presă formal într-un jurnal personal?

În altă ordine de idei, ajungem la partea cu comentariile pe blog și interacțiunea cu vizitatorii. Și aici apare munca omului de PR; pentru că acesta trebuie să răspundă la comentarii, să vorbească cu oamenii și poate să petreacă ore bune ”dându-se” pe internet.

Foarte important: nu șterge comentariile negative cu privire la companie (excepție, evident, înjurăturile și alte din astea).

Contul de Twitter

La fel ca și cel de Facebook, de altfel, trebuie să fie ”umanizat”, să le creeze celor cu care intri in contact impresia că vorbesc cu o persoană, nu cu un brand. Asta implică, evident, interacțiune continuă și, mai ales, evitarea formulărilor scorțoase de genul ”stimați colaboratori”, ”responsabil twitter: nume-prenume” sau a mesajelor de tipul ”mari reduceri de 70% doar aici”, ”cumperi una, primești două, doar la noi” etc.

Evident, va trebui să știi ce înseamnă un @ sau un RT sau un DM și alte lucruri de acest gen.

Sunt sigură că mai sunt, dar angina și otita sunt mai puternice decât mine azi…

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• 30 09 2010 -- O ultimă încercare: caut voluntari pentru pr.uaic.ro (18)
• 10 09 2010 -- Prezența mea în online lasă de dorit (9)
• 5 05 2010 -- Fobia mea (14)
• 19 04 2010 -- Urși triști și oameni proști (8)
• 7 03 2010 -- Inteligența de duminică: Teacup (1)

Dintr-o temă în alta, am dat peste o afirmație care m-a trăsnit. Probabil pentru că nu mă mai gândisem de mult la ea sau probabil pentru că nu cred că am formulat-o vreodată așa de bine (cum a formulat-o altcineva), încât să-mi stea așa de clară în fața ochilor:

”Foarte greșit să conștientizezi fericirea. În momentul în care îți proiectezi fie și în gând faptul că ești fericit,  vine o greutate și îți clatină din rădăcini echilibrul greu atins.”

Nu cred în entități supreme care vor să facă în așa fel încât echilibrul fericire-nefericire să fie în permanență atins, dar cred în capacitatea incredibil de diabolică a creierului nostru de a înclina balanța spre nefericire, deși, în mod logic și rațional, nu ar avea motive să facă așa ceva.

Și mai cred (sau, în fine, nu cred neapărat, doar constat) că unii dintre noi nu știu să-și trăiască frumos fericirea și, prin urmare, își construiesc o nefericire din nimic pentru că așa li se pare lor că este mai bine și ei sunt mai în siguranță.

Da, cred în zicala conform căreia ”Omul când n-are probleme, și le face”.

P.S. Prea multe campanii de marketing, proiecte pentru master și teme de corectat, toate la un loc și în același timp, creează nefericire .

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• 8 08 2009 -- Alt articol țintit (7)
• 24 05 2009 -- Melodie pentru TOT (11)
• 19 05 2009 -- Feedback studenţesc (2)
• 19 04 2009 -- Spălatul rufelor şi plata întreţinerii (6)
• 14 04 2009 -- Minimizarea problemelor (0)

Nu, nu este adevărat că niciodată n-o să mai ajut pe cineva, pentru că îmi stă prea mult în fire să fac asta, dar se întâmplă uneori niște chestii care chiar te fac să afirmi ceea ce tocmai am afirmat.

În urma unor experiențe cel puțin ciudate (ca să nu spun urâte, de-a dreptul), mă trezesc acum că mai emit niște idei înțelepte ce ar trebui luate în seamă mai ales de studenți sau de cei care nu au avut până în prezent un job în adevăratul sens al cuvântului dar care, totuși, își doresc așa ceva.

Sunt anumite lucruri care se întâmplă în viața reală, chiar dacă nouă nu ne convine:

1. În viața reală oamenii lucrează cu deadline-uri, task-uri și, dacă sunt suficient de ghinioniști, rapoarte. Oamenii care lucrează cu aceste elemente, pentru a-și păstra jobul/salariul/încrederea șefului/bonusurile, li se conformează.

2. În viața reală oamenii își permit să facă nazuri, să răspundă în doi peri, să se alinte, să-și negocieze cu nesimțire îndatoririle numai acasă, cu mama lor. Și nici atunci, dacă sunt suficient de maturi.

3. Apropo de maturitate: în viața reală, oamenii cu care interacționezi așteaptă de la tine să te comporți matur, în conformitate cu vârsta pe care o deții și pe care o urli cu dramatism în fața părinților, folosind-o ca un argument puternic pentru a susține ideea că ești îndeptățit/ă să te întorci la ore târzii acasă.

4. În viața reală, ți se expune o situație și ți se dă un anumit timp (mai lung sau mai scurt) de gândire pentru a stabili dacă ești capabil să-i faci față. În momentul în care răspunsul tău este ”da”, oamenii se bazează pe maturitatea ta (despre care vorbeam mai sus) și ajung la concluzia că te poți ține de cuvânt.

5. Și, ceea ce poate este cel mai urât lucru, în viața reală prea puțini angajatori vin să tragă de tine și să-ți ofere jobul pe tavă. Și, mai mult de atât, mult prea puțini angajatori îți suportă ifosele și toanele și îți oferă o ”a doua șansă” de o mie de ori. Prin urmare, în momentul în care întâlnești o astfel de situație, ai dreptul să te minunezi și să fii recunoscător sfinților, Domnului, Universului, destinului, sau cum mai vrei tu să îi spui.

În momentul în care nu ești conștient de niciuna dintre situațiile expuse mai sus, nu ar trebui, totuși, să te mire faptul că m-am gândit să afirm că niciodată nu mai ajut pe cineva.

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• 25 07 2009 -- Dacă ar fi să alegi, ce-ai alege? (17)
• 24 05 2009 -- Melodie pentru TOT (11)
• 19 04 2009 -- Spălatul rufelor şi plata întreţinerii (6)
• 4 03 2010 -- Supărată (2)
• 30 01 2010 -- ”Foarte greșit să conștientizezi fericirea” (7)

Sunt câteva lucruri în legătură cu studenții și absolvenții (cei de studii superioare) care mi se par cel puțin triste.

Primul ar fi pretențiile ridicate în momentul finalizării studiilor, pretenții despre care am observat că le sunt cultivate de unii domni profesori încă de pe băncile facultății. Adică pretenții de forma: voi sunteți studenți, voi o să ajungeți oameni MARI. De parcă a fi student mai reprezintă, în societatea românească de astăzi, un atât de mare privilegiu, pe care numai inițiații și specialii îl pot dobândi.

Mergând mai departe pe firul tristeții, ajungem la lucrul cu adevărat trist, bocitor de-a binelea: faptul că unii absolvenți consideră suficiente notele obținute în facultate, faptul că au luat 10 la licență sau faptul că au făcut două facultăți în paralel.

Mi se pare absolut trist și penibil, în același timp, ca singurul lucru cu care să te poți lăuda după finalizarea studiilor, este că ai făcut două facultăți în același timp și să te folosești de această mare realizare a ta, dând-o drept argument pentru a-ți susține credibilitatea într-un anumit domeniu.

Mi se pare jenant să susții sus și tare că îți dorești un salariu de 20 de milioane imediat cum ai terminat facultatea iar argumentul tău pentru buna pregătire să fie notele din timpul anilor de studii. JENANT!

Și continuarea articolului este pe același ton, deci nu mai are sens…

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• 11 03 2010 -- RIUF (0)
• 30 01 2010 -- ”Foarte greșit să conștientizezi fericirea” (7)
• 21 04 2009 -- 10 mituri ce ar trebui lămurite (mitul numărul 1) (18)
• 15 04 2009 -- ROI-ul meu propriu şi personal (4)
• 4 03 2010 -- Supărată (2)

Cu ocazia asta îi salut pe cei din lista mea de mess

Întotdeauna am avut așa… o chestie, atunci când am intrat în contact cu un psiholog. Tot timpul am avut senzația că psihologii au puteri supranaturale și că pot vedea prin mine; că își pot da seama cum ma simt, dacă mint, dacă nu mint, dacă sunt frustrată, dacă am mâncat bine aseara, dacă m-am certat cu mama dimineață, dacă iubesc în secret, dacă nu-mi place borșul cu fasole și așa mai departe.

Cred că ăsta este și motivul pentru care (aproape) de fiecare dată când ajung să vorbesc cu unul (și nu pentru terapie ci așa, ca o conversație obișnuită), îi zic tot de la început. Pentru că am impresia că el oricum știe .

Aseară mi-am băut cafeaua cu o reprezentantă demnă a psihologilor. Și de data asta nu am mai spus eu tot, ci am lăsat-o pe ea să vorbească. Și uite așa am aflat eu că psihologii sunt oameni normali și că nu-mi pot vedea intestinele încă de la primul contact vizual. Am mai aflat că și ei au probleme existențiale care se amplifică, tocmai pentru că trec printr-un cap de psiholog. Și am aflat că și ei au frustrări și temeri.

Dar, Ilinca, să nu crezi că m-ai păcălit. Eu oricum știu că tu ți-ai dat seama că îmi era foame .

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• 19 04 2009 -- Spălatul rufelor şi plata întreţinerii (6)
• 30 01 2010 -- ”Foarte greșit să conștientizezi fericirea” (7)
• 8 08 2009 -- Alt articol țintit (7)
• 7 06 2009 -- Articol zăpăcit. (7)
• 24 05 2009 -- Melodie pentru TOT (11)

Alte lucruri nespuse și țintite care au provocat sentimente negative la nivelul Inesului în această perioadă. Evident, în această perioadă au existat și multe multe multe lucruri frumoase, dar ce poate fi mai minunat într-o dimineață de sâmbătă decât un articol despre ceea ce mă enervează?

Mă enervează:

Oamenii care vorbesc la telefon fără să se oprească, chiar și atunci când se află într-un grup fain. Din punctul meu de vedere, acești oameni sunt niște inadaptați care, nefiind în stare să se integreze în grup, se prefac ocupați cu telefonul. Evident, au grijă să vorbească tare și cu cuvinte mărețe, tocmai pentru a sugera ideea că ei sunt mult mai importanți decât cei din grup. În timpul ăsta, ceilalți își văd de treabă și, evident, își formează impresia de cuviință.

Bărbații proști care nu știu să-și aprecieze soțiile, care își bat joc de ele, despre care dacă aș spune că se comportă ca oamenii ”de la țară”, i-aș jigni pe oamenii de la țară, care își urmează interesul prostesc, chiar și atunci când le văd că sunt în ultimul hal, care sunt aroganți, mai ales față de ele, care se cred buricul pământului și care nu conștientizează că în ochii celorlalți nu sunt decât niște mari nimicuri.

Ok, paragraful ăsta a fost scris din prea multă frustrare acumulată. Presupun că persoana se va recunoaște, dar nu-mi fac griji pentru că știu că ”iubirea” este reciprocă, dar nejustificată și neargumentată de partea cealaltă, if you know what I mean .

Oamenii care au impresia că totul li se cuvine și că ceilalți stau în patru labe și dau din coadă, așteptând cu nerăbdare să le sară lor în ajutor. Acești oameni sunt atât de plini de ei și se cred atât de importanți pe acest Pământ, încât își închipuie că, la un simplu apel telefonic, cel de la capătul firului își va lăsa la o parte toate grijile și va alerga până la capătul lumii, într-un deadline prestabilit, pentru a le sări în ajutor, necondiționat și nemijlocit.

Oamenii care nu știu să se bucure de fericirea celuilalt, dacă această fericire nu le aduce și lor personal un beneficiu.

Microbuzele Iași-Suceava. Pentru că nu asigură un minim de confort și, prin urmare, îi provoacă Inesului senzatii (și nu numai) de vomă acută. Dar ăsta este subiectul unui alt articol.

Service-urile auto unde trebuie să te duci pentru verificarea periodică a mașinii luate în leasing și care, la fel de periodic, îți iau bani (mulți!) pentru că, spun ei, îți schimbă uleiul și plăcuțele de frână. De fapt, nu asta mă enervează; mă enervează senzația de înjurături multe adunate în spatele dinților atunci când constați că plăcuțele sunt roase de nu-i adevărat pentru că, de fapt, nu au fost niciodată în viața lor schimbate. Și mă mai enervează palma care nu se poate abține să nu se încleșteze și să se îndrepte spre domnișoara reprezentantă care spune: ”Ah, păi dacă fiica dumneavoastră a condus mașina, înseamnă că a mers prea mult cu piciorul pe frână, că noi am schimbat plăcuțele!” WTF?

Oamenii care trag niște concluzii mărețe atunci când îmi citesc blogul. Și nu mă refer la oamenii care mă iubesc și care se alarmează atunci când scriu eu ceva mai deprimant, ci la aceia care rețin tot ce scriu eu din categoria ”depresie” pentru ca, mai apoi, să-l folosească drept argument în discuția cu cineva care susține că îmi merge foarte bine.

Pentru toți aceștia: chiar îmi merge bine!

Aveam mai multe lucruri în cap dar, între timp, mi-au trecut. Mai bine ascultați o melodie:

The National – Sleep All Summer

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• 24 05 2009 -- Melodie pentru TOT (11)
• 30 01 2010 -- ”Foarte greșit să conștientizezi fericirea” (7)
• 25 07 2009 -- Dacă ar fi să alegi, ce-ai alege? (17)
• 19 04 2009 -- Spălatul rufelor şi plata întreţinerii (6)
• 14 04 2009 -- Minimizarea problemelor (0)