Sunt supărată. Și nervoasă. Poate și puțin dezamăgită. Poate puțin mai mult.

Știu că, în principiu, pe acest blog spun tot, dar ar fi foarte urât și pueril din partea mea să prezint motivul acestei stări aici.

Pot să spun doar că uneori am impresia că, dacă încep să cred mai intens despre mine că sunt foarte bună la ceva, o forță superioară mie (probabil Universul Irinei ) intervine repede și îmi dă una peste ochi, în așa fel încât ei ajung din nou în pământ.

Sunt unii oameni pe lumea asta care trăiesc în deplină armonie cu organismul lor.

Adică atunci când se îndrăgostesc le apar niște fluturași drăgălași și gâdilitori în stomac, atunci când le este prea cald le apar niște urme rozii în obraji, atunci când le este prea somn cască drăgălaș, atunci când le este prea frig le clănțăne dinții (la fel de drăgălaș).

Am fost și eu prea obosită. Și se pare că am și vorbit puțin mai mult decât trebuia. Și știți ce mi-a făcut organismul?

AN-GI-NĂ

și

O-TI-TĂ

O săptămână mi-am auzit vocea din cap mult mai puternic decât de obicei, o săptămână au dansat omuleții în timpan, o săptămână am avut o relație deosebită cu sinusurile și, mai ales, cu șervețelele de tot tipul (din alea din pachet, din alea umede, din alea umede speciale pentru răceală și, mai ales, din alea de bucătărie).

Bad bad bad organism!

Pentru că am antene dezvoltate special pentru aceste aspecte, pentru că îmi place să învăț de la alții (inclusiv din greșelile lor) și poate puțin și pentru că sunt terorizată de seminariile de PR online pe care le voi ține semestrul viitor, nu pot să nu observ stângăcia cu care unii comunică în online, atunci când își reprezintă companiile.

Și știu că s-au scris sute de articole bune despre tot felul de reguli, dar parcă tot mai este loc, luându-ne după greșelile care persistă. Prin urmare, iată câteva lucruri de care cei care fac PR online ar trebui să țină cont. Citeşte în continuare »

Sunt în perioada în care corectez. De data aceasta, însă, am fost destul de bine inspirată și am ales să nu mai corectez lucrări, ci teme mai interesante (acum fie vorba între noi, sper să fie la fel de interesant și pentru cei care fac aceste teme ).

Dintr-o temă în alta, am dat peste o afirmație care m-a trăsnit. Probabil pentru că nu mă mai gândisem de mult la ea sau probabil pentru că nu cred că am formulat-o vreodată așa de bine (cum a formulat-o altcineva), încât să-mi stea așa de clară în fața ochilor:

”Foarte greșit să conștientizezi fericirea. În momentul în care îți proiectezi fie și în gând faptul că ești fericit,  vine o greutate și îți clatină din rădăcini echilibrul greu atins.”

Nu cred în entități supreme care vor să facă în așa fel încât echilibrul fericire-nefericire să fie în permanență atins, dar cred în capacitatea incredibil de diabolică a creierului nostru de a înclina balanța spre nefericire, deși, în mod logic și rațional, nu ar avea motive să facă așa ceva.

Și mai cred (sau, în fine, nu cred neapărat, doar constat) că unii dintre noi nu știu să-și trăiască frumos fericirea și, prin urmare, își construiesc o nefericire din nimic pentru că așa li se pare lor că este mai bine și ei sunt mai în siguranță.

Da, cred în zicala conform căreia ”Omul când n-are probleme, și le face”.

P.S. Prea multe campanii de marketing, proiecte pentru master și teme de corectat, toate la un loc și în același timp, creează nefericire .

Și uite așa ziua aia în care am spus că o să mă frământe ceva și, prin urmare, o să scriu, a venit mai repede decât am preconizat.

Nu, nu este adevărat că niciodată n-o să mai ajut pe cineva, pentru că îmi stă prea mult în fire să fac asta, dar se întâmplă uneori niște chestii care chiar te fac să afirmi ceea ce tocmai am afirmat.

În urma unor experiențe cel puțin ciudate (ca să nu spun urâte, de-a dreptul), mă trezesc acum că mai emit niște idei înțelepte ce ar trebui luate în seamă mai ales de studenți sau de cei care nu au avut până în prezent un job în adevăratul sens al cuvântului dar care, totuși, își doresc așa ceva.

Sunt anumite lucruri care se întâmplă în viața reală, chiar dacă nouă nu ne convine:

1. În viața reală oamenii lucrează cu deadline-uri, task-uri și, dacă sunt suficient de ghinioniști, rapoarte. Oamenii care lucrează cu aceste elemente, pentru a-și păstra jobul/salariul/încrederea șefului/bonusurile, li se conformează.

2. În viața reală oamenii își permit să facă nazuri, să răspundă în doi peri, să se alinte, să-și negocieze cu nesimțire îndatoririle numai acasă, cu mama lor. Și nici atunci, dacă sunt suficient de maturi.

3. Apropo de maturitate: în viața reală, oamenii cu care interacționezi așteaptă de la tine să te comporți matur, în conformitate cu vârsta pe care o deții și pe care o urli cu dramatism în fața părinților, folosind-o ca un argument puternic pentru a susține ideea că ești îndeptățit/ă să te întorci la ore târzii acasă.

4. În viața reală, ți se expune o situație și ți se dă un anumit timp (mai lung sau mai scurt) de gândire pentru a stabili dacă ești capabil să-i faci față. În momentul în care răspunsul tău este ”da”, oamenii se bazează pe maturitatea ta (despre care vorbeam mai sus) și ajung la concluzia că te poți ține de cuvânt.

5. Și, ceea ce poate este cel mai urât lucru, în viața reală prea puțini angajatori vin să tragă de tine și să-ți ofere jobul pe tavă. Și, mai mult de atât, mult prea puțini angajatori îți suportă ifosele și toanele și îți oferă o ”a doua șansă” de o mie de ori. Prin urmare, în momentul în care întâlnești o astfel de situație, ai dreptul să te minunezi și să fii recunoscător sfinților, Domnului, Universului, destinului, sau cum mai vrei tu să îi spui.

În momentul în care nu ești conștient de niciuna dintre situațiile expuse mai sus, nu ar trebui, totuși, să te mire faptul că m-am gândit să afirm că niciodată nu mai ajut pe cineva.

Vreau să scriu articolul ăsta de ceva timp, dar de fiecare dată mi se pare că am altceva mai vesel de spus. Dar astăzi, după ce am citit mai multe articole despre absolvenți șomeri și a cui este vina pentru asta și ce ar trebui să se facă și cum săracii studenți se spetesc cu învățatul și nu-i așteaptă niciun angajatorul cu jobul ideal pe tavă… gata, dom’le, tre să scriu!

Sunt câteva lucruri în legătură cu studenții și absolvenții (cei de studii superioare) care mi se par cel puțin triste.

Primul ar fi pretențiile ridicate în momentul finalizării studiilor, pretenții despre care am observat că le sunt cultivate de unii domni profesori încă de pe băncile facultății. Adică pretenții de forma: voi sunteți studenți, voi o să ajungeți oameni MARI. De parcă a fi student mai reprezintă, în societatea românească de astăzi, un atât de mare privilegiu, pe care numai inițiații și specialii îl pot dobândi.

Mergând mai departe pe firul tristeții, ajungem la lucrul cu adevărat trist, bocitor de-a binelea: faptul că unii absolvenți consideră suficiente notele obținute în facultate, faptul că au luat 10 la licență sau faptul că au făcut două facultăți în paralel.

Mi se pare absolut trist și penibil, în același timp, ca singurul lucru cu care să te poți lăuda după finalizarea studiilor, este că ai făcut două facultăți în același timp și să te folosești de această mare realizare a ta, dând-o drept argument pentru a-ți susține credibilitatea într-un anumit domeniu.

Mi se pare jenant să susții sus și tare că îți dorești un salariu de 20 de milioane imediat cum ai terminat facultatea iar argumentul tău pentru buna pregătire să fie notele din timpul anilor de studii. JENANT!

Și continuarea articolului este pe același ton, deci nu mai are sens…

Cu ocazia asta îi salut pe cei din lista mea de mess

Întotdeauna am avut așa… o chestie, atunci când am intrat în contact cu un psiholog. Tot timpul am avut senzația că psihologii au puteri supranaturale și că pot vedea prin mine; că își pot da seama cum ma simt, dacă mint, dacă nu mint, dacă sunt frustrată, dacă am mâncat bine aseara, dacă m-am certat cu mama dimineață, dacă iubesc în secret, dacă nu-mi place borșul cu fasole și așa mai departe.

Cred că ăsta este și motivul pentru care (aproape) de fiecare dată când ajung să vorbesc cu unul (și nu pentru terapie ci așa, ca o conversație obișnuită), îi zic tot de la început. Pentru că am impresia că el oricum știe .

Aseară mi-am băut cafeaua cu o reprezentantă demnă a psihologilor. Și de data asta nu am mai spus eu tot, ci am lăsat-o pe ea să vorbească. Și uite așa am aflat eu că psihologii sunt oameni normali și că nu-mi pot vedea intestinele încă de la primul contact vizual. Am mai aflat că și ei au probleme existențiale care se amplifică, tocmai pentru că trec printr-un cap de psiholog. Și am aflat că și ei au frustrări și temeri.

Dar, Ilinca, să nu crezi că m-ai păcălit. Eu oricum știu că tu ți-ai dat seama că îmi era foame .

Atunci când nu scrii pentru o perioadă mare de timp, ți se adună frustrări.

Alte lucruri nespuse și țintite care au provocat sentimente negative la nivelul Inesului în această perioadă. Evident, în această perioadă au existat și multe multe multe lucruri frumoase, dar ce poate fi mai minunat într-o dimineață de sâmbătă decât un articol despre ceea ce mă enervează?

Mă enervează:

Citeşte în continuare »

Recunosc, îmi este frică de singurătate. Şi nu mă refer neapărat la aia sentimentală, ci şi la aia care mă face să spun că sunt dependentă de oameni.Singurătatea asta m-a făcut să am multe eşecuri, tocmai pentru că nu pot să funcţionez dacă nu am oameni prin preajmă.

Desigur, n-o să ocolesc subiectul singurătate din aia sentimentală pentru că… well, pentru că îmi este frică şi de asta.

Totuşi, de ceva vreme mă tot gândesc la o chestie şi nu pot să-mi dau un răspuns sigur, deşi, evident, am şi eu o preferinţă:

Citeşte în continuare »

Am o prietenă care, evident, este mai deşteaptă decât mine (chiar dacă suntem născute în aceeaşi zi şi acelaşi an) pentru că ştie ce înseamnă cuvântul „coping” .

Şi, pentru că nu am vrut să rămân în urmă cu informaţiile, azi-noapte pe la 02:00, eu mă informam despre cuvântul „coping”. Mai întâi de la ea, evident, apoi de la Google.

Coping este un concept psihologic şi se referă la tendinţa noastră de a străpâni, minimiza sau maximaliza frica sau anxietatea în situaţii pe care le considerăm stresante. În astfel de situaţii, oamenii, în general, adptă una dintre cele trei strategii:

Concentrarea pe evaluare se manifestă prin tendinţa individului de a modifica ceea ce gândesc (în categoria asta intră persoanele care neagă situaţia de stres, dar şi persoanele care încearcă să se distanţeze de problemă privind-o dintr-un alt unghi, unul optimist; este întruchiparea zicalei „a face haz de necaz”).

Concentrarea pe problemă se manifestă prin încercarea individului de a face faţă cauzei problemei. Aceste persoane caută cât mai multe informaţii despre elementele declanşatoare ale problemei şi îşi petrec o foarte mare parte din timp învăţând să le rezolve.

Concentrarea pe emoţii se manifestă prin tendinţa individului de a recurge la tot felul de activităţi pentru a elimina efectele problemei (masaje de relaxare, băi cu spumă, practicarea unui sport etc.).

Ok, acum că am aplicat asupra voastră metoda învăluirii, ideea la care voiam eu să ajung este că această prietenă a mea mai deşteaptă decât mine face un studiu despre strategiile de coping ale persoanelor, pe diferite categorii de vârste.

Şi, pentru că are de completat aproximativ 200 de chestionare pentru a obţine rezultate relevante, m-am gândit să o ajut cu răspândirea informaţiei şi să vă rog să downloadaţi chestionarul care se află aici, să-l completaţi şi să i-l trimiteţi ei pe mail (cristinaciobanu85[@]gmail.com).

Nu durează foarte mult (eu l-am completat în maxim cinci minute şi era 2 noaptea). Plus că e bine ca, din când în când, să mai reflectăm la propria persoană.

Şi nişte instrucţiuni micuţe:

•    Nu uitaţi să completaţi vârsta la început
•    Atenţie la punctele 6 şi 7: sunt răspunsuri multiple (citiţi enunţul cu atenţie)

Mulţumesc.