Mi-am dat seama că n-am mai scris de mult chestii din astea… ficţionale.

Este o tipă dură. Ştie ce vrea de la viaţă, ştie foarte clar care îi sunt pasiunile, ştie cu exactitate ce are în cap şi, mai ales, ştie că trebuie să dea dovadă de profesionalism în tot ceea ce face.

Este pasionată de un anumit domeniu şi îi ştie pe toţi profesioniştii din domeniul respectiv. De pe net. Sau din cărţi. Sau de la conferinţe. Una dintre cele mai fericite zile ale sale a fost aceea în care unul dintre aceşti zei a vorbit cu ea. Despre domeniul respectiv, evident. A simţit că lumea este a ei, că, în sfârşit, poate să demonstreze că este o profesionistă. Că nu-i place să glumească cu un domeniu atât de important şi că este la curent cu orice mişcare.

Este, de asemenea, la curent cu tot ceea ce se întâmplă în viaţa somităţilor din domeniu. Ştie unde lucrează fiecare, află dacă somităţile s-au spălat pe dinţi sau şi-au schimbat hârtia igienică cu mult timp înaintea celorlalţi şi îi face o deosebită plăcere să arate că ea a ştiut prima.

Vorbeşte despre profesionişti ca şi cum ar fi prieteni de-o viaţă şi îi zburdă inima în momentul în care unul chiar îi dă reply pe twitter. Găseşte puncte comune cu ei, unele mai puţin fictive decât altele, se foloseşte într-un mod profesionist de mijloacele de comunicare în masă şi aşteaptă cu înfrigurare ca unul dintre mesajele sale să ajungă la ei şi să primească răspuns.

Facultatea o face doar pentru a-şi valida ei înseşi că ştie mai mult decât profesorii. Profesorii sunt nişte depăşiţi de situaţie. Îi place să folosească în faţa lor cuvinte şi sintagme specializate pentru a le demonstra că niciodată nu vor putea să o ajungă din urmă.

Reacţionează cu demnitate la observaţii dar, în adândul creierului ei, ştie că ea are dreptate.

Vorbeşte afectată despre domeniul în care este profesionistă şi, în taină, îşi plânge de milă pentru că cei cu pile reuşesc.

Este la curent cu tot şi îi îndepărtează de lângă ea pe aceia care nu-i împărtăşesc pasiunea. Pe ceilalţi îi ţine doar ca să-şi demonstreze ei înseşi că este bună. Toate conversaţiile sunt despre domeniul ei. Îi place să-i facă pe ceilalţi să creadă că este o bună ascultătoare, dar, în sinea ei, nu are decât un singur glas: „Habar n-ai, eu ştiu mai bine!”.

Îi place să se audă vorbind. Îşi face autoanalize în timp ce vorbeşte şi trage concluzii despre cum ar putea să se perfecţioneze. Vorbeşte tare. Numai cei care vorbesc tare arată că sunt hotărâţi şi ştiu ce vor. Vorbeşte mult. Vorbeşte în locul altora pentru că ea oricum ştie mai bine ce este de spus.

O cunoaşteţi?

Acelaşi început poleios de an, aceeaşi somnolenţă după o noapte zbuciumată, acelaşi microbuz murdar, aceiaşi ei doi, stând cap în cap, cu zâmbete obosite, dar care ascund toată fericirea de pe lume, aceeaşi ea cu pletele curgându-i dezordonat pe frunte, acelaşi el aşezându-i-le cu grijă şi alungându-i-le de pe pleoapele grele de la atâtea încercări de a adormi.

Din când în când se uită la ea, cum doarme liniştită, de parcă toată siguranţa de pe Pământ a coborât acolo şi atârnă greu în umărul lui. Are vreo câteva zile de când se tot frământă, încearcă să găsească acel „ceva” ce lipseşte, lucrul acela care să facă totul perfect pentru ceea ce ar vrea să-i spună. De vreo câteva zile încearcă să-i spună şi simte că îşi înghite cuvintele de fiecare dată când ochii ei curioşi îi inspectează faţa.

Acum se uită la ea şi i se pare că a-i spune este cel mai uşor lucru pe care ar fi putut să-l facă. Totuşi, nu înţelege de ce nu o face. I-a spus de atâtea ori în şoaptă, în timp ce ea dormea, aşa cum face şi acum. Şi-a spus sieşi, în gând, uitându-se la ea şi sperând că îi va putea transmite şi ei din priviri. A spus toturor, de altfel, prin gesturi nemaifăcute până acum.

Numai ei nu.

***

Acelaşi început poleios de an, aceeaşi somnolenţă după o noapte zbuciumată, acelaşi microbuz murdar, aceeaşi autostradă alunecoasă, aceleaşi curbe deosebit de periculoase, acelaşi trafic dezordonat, acelaşi şofer neatent.

Nici măcar nu şi-a dat seama cum s-a întâmplat. Tot ceea ce ştie este că îi aranja suviţele rebele de pe pleoape şi se gândea cum să-i spună şi cât de bine o să fie după ce o să-i spună, şi cum va râde ea fericită, va ţopăi puţin chiar, se va ridica puţin pe vârfuri, îl va cuprinde cu braţele şi se va agăţa de gâtul lui. Şi îl va săruta mai fericită ca niciodată.

Nu înţelege cum, dintr-o dată ochii aceia somnoroşi privesc acum fix în asfalt iar şuviţele rebele îi sunt date la o parte de către paramedici. Nu a auzit decât un zgomot puternic şi, dintr-o dată, mâna ei nu a mai fost într-a lui, capul ei nu-şi mai sprijinea tâmpla în tâmpla lui iar cuvintele lui au fost înghiţite cu totul.

***

A plecat fără să ştie că este iubită aşa cum n-a mai fost niciodată.