Recunosc, îmi este frică de singurătate. Şi nu mă refer neapărat la aia sentimentală, ci şi la aia care mă face să spun că sunt dependentă de oameni.Singurătatea asta m-a făcut să am multe eşecuri, tocmai pentru că nu pot să funcţionez dacă nu am oameni prin preajmă.

Desigur, n-o să ocolesc subiectul singurătate din aia sentimentală pentru că… well, pentru că îmi este frică şi de asta.

Totuşi, de ceva vreme mă tot gândesc la o chestie şi nu pot să-mi dau un răspuns sigur, deşi, evident, am şi eu o preferinţă:

Dacă ar fi să alegi între a fi singur şi a fi cu o persoană nepotrivită, ce ai alege?

Când spun „persoană nepotrivită” nu mă refer la persoană care să-ţi aplice bătăi sistematice şi care să te lase să dormi pe preşul de afară, ci la o persoană despre care ştii tu, undeva în sufleţelul tău, că nu este pentru tine, dar care, totuşi, este tolerabilă; simţi ceva afecţiune pentru ea (şi ea pentru tine, ea mai mult chiar), vă înţelegeţi ok, nu purtaţi cele mai filosofice discuţii, aveţi şi ceva probleme atunci când trebuie să ajungeţi la un răspuns comun, deseori unul trebuie să facă un compromis (ceea ce, evident, creează frustrări), uneori vă certaţi (de cele mai multe ori din motive importante, ceea ce, din nou, necesită compromisuri frustrante). Dar, una peste alta, măcar nu eşti singur.

La celălalt pol ar fi singurătatea. Sau, în fine, şanse destul de reduse să găseşti pe cineva care să-ţi placă în totalitate.

Repet:

Dacă ar fi să alegi între a fi singur şi a fi cu o persoană nepotrivită, ce ai alege?

Şi dacă tot suntem cumva în ton… melodie oarecum deprimantă:

Taxi – Probleme de memorie (live)

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• 24 05 2009 -- Melodie pentru TOT (11)
• 19 04 2009 -- Spălatul rufelor şi plata întreţinerii (6)
• 5 07 2009 -- Unind punctele (8)
• 8 08 2009 -- Alt articol țintit (7)
• 4 03 2010 -- Supărată (2)

* conecting the dots: capacitatea de a face legătură între întâmplările din viaţa ta şi de a le găsi un sens după ce acestea au trecut, nu în timp ce ele se petrec (valabil mai ales pentru aspectele negative ale vieţii)

Luna iulie a anului trecut (şi o mare parte din luna august) a fost una dintre cele mai contradictorii perioade din toată viaţa mea.

A fost perioada în care am plâns şi am râs aproape în acelaşi timp, în care mi-am pus cele mai existenţiale întrebări, în care am luat cele mai curajoase decizii, în care am dus oameni undeva puţin mai jos de linia pământului şi în care, la rându-mi, am fost dusă acolo.

A fost perioada în care am avut cei mai mulţi cititori pe blog pentru că scriam fără să mă opresc, despre orice, în orice condiţii şi, mai ales, punând în interiorul articolelor toate trăirile intense din acea perioadă.

A fost perioada în care mi-am recunoscut mie însămi că mă minţeam şi a fost perioada în care am avut curajul să iau măsuri. A fost perioada cu cele mai puţin dormite nopţi, a fost perioada cu cele mai interminabile discuţii pe messenger, a fost perioada cu cele mai mari tăceri între patru ochi.

A fost perioada cu cele mai multe cântece triste, cu cele mai multe întrebări, cu cele mai multe aşteptări neîmplinite, cu cel mai puternic şi dureros picior pus în prag, cu cei mai albi peri scoşi.

A fost perioada cu cele mai sincere minciuni şi cu cele mai urâte adevăruri. A fost perioada cu cele mai banale situaţii ascunse după cele mai complicate metafore.

Una peste alta, a fost perioada pe care o să mi-o amintesc probabil cu cea mai mare claritate pentru mult timp de acum înainte, şi nu neapărat persoane, cât trăiri.

Şi mi-o voi aminti şi mi-o amintesc şi acum când „unesc punctele” şi când, rememorând, îmi dau seama cât de mare este prăpastia între ceea ce era anul trecut şi ceea ce este anul ăsta. Şi îmi mai dau seama că, unind punctele, înţeleg lucruri pe care atunci, fiind în mijlocul lor, habar n-aveam cum să le înţeleg, habar n-aveam de ce se întâmplă şi, mai ales, îmi era imposibil să accept că peste un an le voi considera întmplări urâte care mi-au dus viaţa pe cea mai frumoasă cale.

Tracy Chapman – The Promise

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• 25 07 2009 -- Dacă ar fi să alegi, ce-ai alege? (17)
• 24 05 2009 -- Melodie pentru TOT (11)
• 19 04 2009 -- Spălatul rufelor şi plata întreţinerii (6)
• 4 12 2009 -- Ză greit combac (14)
• 12 10 2009 -- De ce nu mai scriu (9)

În schimb, am găsit la Somnulescu (ale cărui articole din ultimul timp sunt mai în concordanţă cu… mine) melodia care exprimă starea universală de depresie. Este atât de bună şi de expresivă, încât nu contează care este motivul, ea se pliază perfect pe orice.

Aşadar, pentru toate zilele în care aţi plâns pentru că v-a dezamăgit, pentru că aţi simţit că sunteţi un nimeni pe lumea asta, pentru că aţi avut impresia că nu sunteţi în stare de nimic, pentru că aţi fost minţiţi, înselaţi, prostiţi, loviţi, pentru că aţi ştiut că meritaţi mai mult, dar mai mult-ul ăla nu a mai venit, pentru că nu a sunat telefonul atunci când aţi vrut cel mai mult să sune, pentru că nimeni nu v-a spus „îmi pare rău”, deşi aşa trebuia, pentru că nu aţi spus la timp „îmi pare rău” iar singurul lucru pe care îl mai puteţi face acum este să ascultaţi melodia asta, pentru că v-aţi simţit mic şi neînsemnat, pentru toate dăţile în care aţi fost la pământ, pentru toate cuvintele urâte care au alergat vreodată prin jurul capului vostru, pentru toate zilele de „mâine” în care v-aţi fixat obiective de neatins, pentru toate gândurile negre şi ploile din sufletul vostru, pentru toţi cei care nu vă cunosc, dar vă judecă, deşi nu au trecut niciodată prin experienţele voastre şi nu au dreptul să vă judece, pentru toţi aceia care au râs în hohote de tristeţea voastră, pentru toate sms-urile din memoria telefonului la care nu aveţi curaj să vă uitaţi, pentru toate versurile despre care ştitţi că sunt scrise pentru voi, pentru toate dăţile în care aţi fi putut să demonstraţi că sunteţi mai buni decât atât, dar nu aţi demonstrat, pentru toate analizele pe care le faceţi asupra propriei persoane, pentru toate frustrările, pentru toate comparaţiile, pentru toate de ce-urile fără răspunsuri concrete, pentru toate lucrurile bune care se întâmplă numai altora, pentru tot ce s-a spus rău despre voi, pentru toate auto-încurajările fără rezultat şi pentru ceea ce va fi mâine, orice ar fi mâine, melodie:

Pur si simplu – Alerg dupa tine cu ploaia de mana

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• 25 07 2009 -- Dacă ar fi să alegi, ce-ai alege? (17)
• 19 04 2009 -- Spălatul rufelor şi plata întreţinerii (6)
• 8 08 2009 -- Alt articol țintit (7)
• 5 07 2009 -- Unind punctele (8)
• 30 01 2010 -- ”Foarte greșit să conștientizezi fericirea” (7)

Tocmai am dat peste un articol mai vechi de-al meu, ăsta adică. Da, atunci când mă plictisesc îmi recitesc propriile articole şi încerc să-mi aduc aminte în ce stări eram atunci când le-am scris. Plus că, dacă eu îl recitesc, atunci articolul respectiv o să aibă o vizualizare în plus. Şi uite aşa învăţ eu să mă păcălesc singură… Şi, într-un mod cel puţin ciudat, articolul ăsta se potriveşte cu un alt articol pe care l-am găsit aici, care, de fapt, este şi el împrumutat dintr-o carte deşteaptă, dar nu mai contează asta .

Şi care este şi strâns legat de un concept pe care l-am învăţat la cursul de „Procese şi relaţii interpersonale”, ăla din fiecare luni. „Învăţat” este mult spus, având în vedere că nici măcar nu-mi aduc aminte cum se numeşte dar ştiu, în schimb, ce presupune: ideea că ceea ce trăieşti tu este unic şi nimeni nu mai este ca tine; şi, de fapt, toată lumea trăieşte cu această idee, ceea ce înseamnă că, în cele din urmă, suntem destul de asemănători.

Fragmente:

” Este sfârşitul poveştii şi nu ştiţi asta. El este acolo, în picioare, în faţa ferestrei şi vă supără că stă în lumină. Nu pe el îl vedeţi, ci ziua pe care o împiedică să intre. Aşa începe. El este acolo şi prezenţa lui vă deranjează. Nu-l mai aşteptaţi. Vă întoarceţi seara şi daţi drumul la radio. Un sărut distrat după ce v-aţi descălţat. Apoi, de îndată, tăcerea. Nu ştiţi cum s-a întâmplat. De cât timp. Credeaţi că nu ar fi posibil. Nu el, nu voi. Cunoşteaţi capcanele, cotidianul, alergătura. Se pare că spălatul rufelor ucide dragostea. Nu aţi crezut-o niciodată, aţi refuzat să vă lăsaţi închisă într-un astfel de clişeu. […]

Respingeţi ideea de a nu-l mai iubi. Nu vă închipuiţi că va trebui să i-o spuneţi. Atunci vă apucaţi de treabă. Vă adaptaţi. Acceptaţi că nu mai suportaţi: mersul lui, atitudinea, muzica pe care o ascultă. [...]. Îşi pierdea bricheta, ochelarii, actele şi vi se părea romantic. Vă înduioşa. Era unic, dezinvolt, zăpăcit. Atât de diferit vi se părea. [...]

Oare asta a început încă din prima zi? Oare voi v-aţi ucis propria poveste? Se spune că sfârşitul e înscris în început. A cui e vina deci? A celui care l-a devorat pe celălalt? A celui care s-a lăsat devorat?”

Acum, în timp ce recitesc şi pun diacritice (pentru că sunt obsedată), îmi dau seama că are legătură şi cu toate articolele mele despre fluturii în stomac, ăia care vin şi pleacă, sau ăia care vin şi stau, şi din ce motive stau, şi cum oare să îi facem să stea, şi oare stă în puterea noastră să-i facem să stea sau este vorba despre “chemistry” (asta pentru că tocmai am văzut un episod din Kyle XY în care se demonstra chestia asta), şi dacă nu stau, e de bine, apare altceva mai bun în locul lor şi, mai ales, oare spălatul rufelor ucide dragostea?

Şi, dacă da, nu putem angaja o menajeră? Şi, dacă angajăm o menajeră, trebuie să fie bătrână şi zbârcită? Şi, dacă e bătrână şi zbârcită, nu se poate să ne transformăm în mici gerontofili?

Glumesc. De fapt, am aceeaşi problemă formulată folosindu-mă de o altă îndeletnicire casnică: Oare plata întreţinerii ucide dragostea?

Lizz wright – hit the ground

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• 24 05 2009 -- Melodie pentru TOT (11)
• 25 07 2009 -- Dacă ar fi să alegi, ce-ai alege? (17)
• 30 01 2010 -- ”Foarte greșit să conștientizezi fericirea” (7)
• 27 08 2009 -- Psihologii (15)
• 8 08 2009 -- Alt articol țintit (7)

Totuşi, v-aţi observat pe voi înşivă după ce suferiţi o despărţire de o persoană care a fost importantă pentru voi? Există cel puţin cinci aspecte ce apar în mod constant la majoritatea persoanelor care trec prin această situaţie.

În primul rând, este vorba despre faptul că nu-ţi mai suporţi propria casă; sau măcar propria cameră, acolo unde ai unele dintre cele mai interesante amintiri cu persoana de care tocmai te-ai despărţit. Prin urmare, cauţi diferite alte locuri unde ai putea să dormi în timpul nopţii (pentru că nopţile sunt cele mai idioate), diferite lucruri pe care să le strângi în braţe, diferite persoane care să te scoată din camera insuportabilă şi care să te ţină de vorbă şi să-ţi distragă atenţia de la lucrul cu adevărat important care ţi s-a întâmplat.

În al doilea rând, identifici anumite elemente de care îţi este frică să te apropii pentru că nu ştii exact care îţi va fi reacţia; de exemplu, ştii că în telefonul tău există nişte sms-uri şi, chiar dacă ai telefonul tot timpul lângă tine, nu îndrăzneşti să te uiţi la ele; şi preferi ca, în momentul în care nu mai este loc de sms-uri, să le ştergi pe cele de la mama, tata, frate, soră, adică ultimele primite, şi nici măcar să nu dai scroll down până când vezi numele ăla.

Sau, de exemplu, ştii că ai în winamp nişte melodii ale căror titluri nici măcar nu vrei să le vezi şi, prin urmare, nici măcar nu mai deschizi winamp-ul, şi te apuci să asculţi radio.

Sau, de exemplu, ai un folder care se numeşte „poze” şi ştii ce e în interiorul lui şi, chiar dacă ar fi foarte util să le pui pe un CD şi să le uiţi acolo, numai simpla idee că trebuie să le triezi şi, prin urmare, trebuie să le parcurgi, te îngrozeşte, aşa că nu mai intri în partea aia de hard.

În al treilea rând, este vorba despre CUTIE. Yep, cred că ştiu vreo cinşpe persoane care au cel puţin un memory box. Pentru cei care nu au, memory box-ul este manifestarea fizică a masochismului, adică locul în care pui TOT ce îţi aminteşte de persoana de care te-ai despărţit şi pe care o deschizi după ce plânsetele au trecut. Desigur, dacă eşti suficient de masochist, o poţi deschide şi mai devreme.

În al patrulea rând, sunt situaţiile alea idioate, enervante şi dătătoare de impulsuri de a strânge de gât persoanele (MULTE) cu care te întâlneşti şi care, evident (!), nu sunt la curent cu noutăţile şi, în cel mai firesc mod posibil, te întreabă ce mai face X. Şi atunci tu tre să le spui şi atunci ele, pentru că sunt foarte binevoitoare, deşi habar n-au ce s-a întâmplat între voi, scot pe gură celebrul porumbel „lasă, sigur o să vă împăcaţi”. Şi tu ştii sigur că nu. În situaţiile astea, îţi doreşti din tot sufletul să ai o bază de date cu toţi cei care ar trebui să afle de despărţirea ta şi pe care să-i anunţi printr-un mass message.

Şi, nu în ultimul rând, apare problema parfumului. Foarte spinoasă problemă; exact atunci când credeai că nu mai ai nici pe naiba, se întâmplă să mergi cu autobuzul sau să intri într-un magazin sau să intri într-un lift unde să dai peste cineva care s-a dat cu acelaşi parfum. Şi să vezi atunci fericire…

Şi să nu-mi spuneţi că nu v-aţi regăsit în cel puţin trei din aspectele prezentate! Eh, mai spuneţi acum că suntem diferiţi unii de alţii.

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• 25 07 2009 -- Dacă ar fi să alegi, ce-ai alege? (17)
• 5 07 2009 -- Unind punctele (8)
• 24 05 2009 -- Melodie pentru TOT (11)
• 19 04 2009 -- Spălatul rufelor şi plata întreţinerii (6)
• 23 01 2009 -- Articole ţintite (3)

Nu am vrut să scriu un articol care să fie în ton cu această minunată zi, singura zi din an, de altfel, în care TREBUIE să ne manifestăm în moduri romantice. Prin urmare, n-o să fie un astfel de articol.

De fapt, nici măcar nu am vrut neapărat să scriu un articol azi şi, exact când credeam că sunt în pană de idei şi că nu mi se mai întâmplă nimic spectaculos, ceva care să merite să fie împărtăşit, am fost la Aad’s Place .

Nu că aş fi extrem de curioasă sau că aş practica trasul cu urechea drept sport extrem dar chiar fără să vreau i-am surprins certându-se. Vorba vine că se certau, pentru că numai ea vorbea în timp ce el privea în gol, undeva în jos. Anyway, ideea de bază este că, în trecut, el îi făcuse ei ceva suficient de rău încât să o determine pe ea să plece iar acum el, cu coada între picioare, îi cerea să se întoarcă. Pentru că mingea era, în mod evident, în terenul ei, ea a ştiut să profite din plin de acest avantaj pentru a-i scoate ochii cu tot ce a făcut el dinainte de Hristos şi până în prezent.

Ceea ce m-a făcut să mă gândesc la toate răutăţile pe care am putut eu să le aplic tuturor acelora despre care credeam că mi-au făcut rău în vreun fel, principalul fel fiind, în mod evident, faptul că ei au putut sesiza mult mai repede decât mine că, oricât de true love ar fi, tot trebuie să se termine la un moment dat pentru că pe lumea asta există fete cu picioare mult mai lungi decât ale mele sau cu plete mult mai blonde decât ale mele.

Desigur, mai sunt şi aceia în cazul cărora mi-am dat eu singură seama că există băieţi cu picioare mult mai lungi decât ale lor sau cu plete mult mai blonde decât ale lor. Metaforic vorbind, evident.

Oricare ar fi fost motivele, tehnica întorsului roţii trebuia aplicată într-un mod brutal de fiecare dată când identificam eu un val de prea multe nopţi bocind în pernă, de prea multe gânduri negre, de prea multe lucruri rele, rezumând.

Da, ştiu n-o să ajung în Rai din cauză că îmi place să întorc roţile în moduri din astea nesimţite… dar îmi amintesc şi acum cu sadism de răspunsurile alea răutăcioase cu privire la intelectul, îndeletnicirile sau hobby-urile acelora peste care dădea naiba şi le trecea prin cap să ceară, în mod patetic, idiot şi manelistic, o „a doua şansă” , răspunsuri pe care, fiind în interiorul relaţiei, nu aş fi putut să le dau, chiar dacă le credeam şi la momentul ăla.

Nu ştiu dacă eram eu mai sadică din fire sau nu ştiu dacă, din cauza milioanelor de compromisuri pe care eram nevoită să le fac de nu mai ştiam cum sunt eu, în realitate, în momentul în care bocetul trecea, în momentul în care nopţile începeau să devină dormite, în momentul în care nu mai ştiam sigur dacă avea ochi verzi sau albaştri (deşi, la un moment dat, erau „ochii aceia în care mă pierdeam”), abia în momentul ăla sentimentul de libertate şi şocul că pot să fac lucruri pe propriile picioare se instalau brusc şi mă făceau să fiu mult mai puternică, mult mai „stăpânul lumii” şi mult mai a dracului.

Probabil că acum, când aţi ajuns la finalul articolului, mai ales dacă mai sunteţi şi de sex masculin, aşa o furie vă trece prin degete şi se opreşte pe tastatură şi vă vine să-mi lăsaţi comentarii dintre cele mai răutăcioase. Puteţi să o faceţi, poate aşa o să reuşiţi voi să-i răzbunaţi pe toţi .

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• 25 07 2009 -- Dacă ar fi să alegi, ce-ai alege? (17)
• 5 07 2009 -- Unind punctele (8)
• 24 05 2009 -- Melodie pentru TOT (11)
• 19 04 2009 -- Spălatul rufelor şi plata întreţinerii (6)
• 3 04 2009 -- Break up stuff (10)

Am eu vreo câteva bloguşoare pe care le citesc zilnic, bloguşoare care îmi sunt atât de… intime, încât nici măcar nu sunt trecute în blogroll (dar pe care, într-un mod foarte ciudat, le citesc mult mai mult decât pe cele din blogroll), bloguşoare care, deşi nu sunt super cunoscute (cum ar fi, de exemplu, ăsta, pe care nu numai că intru, dar îi mai fac şi alte lucruri ), mie îmi place foarte mult cum sunt scrise.

Şi observ eu, de la un timp încoace, că pe cel puţin trei dintre aceste bloguşoare, articolele sunt „ţintite” către persoane din viaţa autorului blogului. Spun asta dintr-o experienţă nemărginită de blogger care, timp de aproximativ trei luni, a scris astfel de articole. Prin urmare, nasul de blogger care „ţinteşte” este foarte bine dezvoltat şi se activează foarte prompt .

Cele mai frumoase articole sunt acelea ţintite către cineva de care te-ai despărţit. Şi nu mă refer la înjurături sau detalii picante, ci la articolele scrise într-un anumit fel pentru ca persoana respectivă să mai ştie, din când în când, ce mai faci tu, ce ţi s-a mai întâmplat, să se simtă în continuare vinovată pentru că ţi-a făcut rău sau să se simtă aiurea pentru că tu eşti bine, fericit, şi faci o grămadă de lucruri interesante.

Acum fie vorba între noi, lucrurile astea „interesante” despre care am scris mai sus sunt, de fapt, cele mai banale lucruri de pe faţa Pământului, sunt aceleaşi lucruri pe care le făceai şi înainte, atunci când nici prin cap nu-ţi trecea să scrii despre ele pe blog, pentru că aveai chestii mai importante de făcut.

Noup, nu critic pe nimeni pentru astfel de articole. Ar fi culmea, având în vedere că, probabili că dintre toţi bloggerii pe care îi citesc, eu m-am îndeletnicit cel mai tare cu astfel de tactici blogosferice .

Doar am vrut să scot în evidenţă un anumit aspect din caracterul omului, acela de „don’t let go”, chiar dacă viaţa îţi spune clar să „let go”, acela de a „zgândări” din când în când trecutul, de a-i aminti cuiva că încă mai exişti, încă te mai gândeşti, încă mai faci chestii şi, mai mult decât atât, ştii că şi de partea cealaltă se întâmplă la fel. Că, dacă nu ar fi reciprocă treaba, nu te-ai mai chinui să ţinteşti.

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• 4 12 2009 -- Ză greit combac (14)
• 12 10 2009 -- De ce nu mai scriu (9)
• 10 09 2010 -- Prezența mea în online lasă de dorit (9)
• 24 03 2010 -- Despre cum online-ul mi-a schimbat viața (2)
• 25 07 2009 -- Dacă ar fi să alegi, ce-ai alege? (17)