Sunt în perioada în care corectez. De data aceasta, însă, am fost destul de bine inspirată și am ales să nu mai corectez lucrări, ci teme mai interesante (acum fie vorba între noi, sper să fie la fel de interesant și pentru cei care fac aceste teme ).

Dintr-o temă în alta, am dat peste o afirmație care m-a trăsnit. Probabil pentru că nu mă mai gândisem de mult la ea sau probabil pentru că nu cred că am formulat-o vreodată așa de bine (cum a formulat-o altcineva), încât să-mi stea așa de clară în fața ochilor:

”Foarte greșit să conștientizezi fericirea. În momentul în care îți proiectezi fie și în gând faptul că ești fericit,  vine o greutate și îți clatină din rădăcini echilibrul greu atins.”

Nu cred în entități supreme care vor să facă în așa fel încât echilibrul fericire-nefericire să fie în permanență atins, dar cred în capacitatea incredibil de diabolică a creierului nostru de a înclina balanța spre nefericire, deși, în mod logic și rațional, nu ar avea motive să facă așa ceva.

Și mai cred (sau, în fine, nu cred neapărat, doar constat) că unii dintre noi nu știu să-și trăiască frumos fericirea și, prin urmare, își construiesc o nefericire din nimic pentru că așa li se pare lor că este mai bine și ei sunt mai în siguranță.

Da, cred în zicala conform căreia ”Omul când n-are probleme, și le face”.

P.S. Prea multe campanii de marketing, proiecte pentru master și teme de corectat, toate la un loc și în același timp, creează nefericire .

Atunci când nu scrii pentru o perioadă mare de timp, ți se adună frustrări.

Alte lucruri nespuse și țintite care au provocat sentimente negative la nivelul Inesului în această perioadă. Evident, în această perioadă au existat și multe multe multe lucruri frumoase, dar ce poate fi mai minunat într-o dimineață de sâmbătă decât un articol despre ceea ce mă enervează?

Mă enervează:

Citeşte în continuare »

Recunosc, îmi este frică de singurătate. Şi nu mă refer neapărat la aia sentimentală, ci şi la aia care mă face să spun că sunt dependentă de oameni.Singurătatea asta m-a făcut să am multe eşecuri, tocmai pentru că nu pot să funcţionez dacă nu am oameni prin preajmă.

Desigur, n-o să ocolesc subiectul singurătate din aia sentimentală pentru că… well, pentru că îmi este frică şi de asta.

Totuşi, de ceva vreme mă tot gândesc la o chestie şi nu pot să-mi dau un răspuns sigur, deşi, evident, am şi eu o preferinţă:

Citeşte în continuare »

Am o prietenă care, evident, este mai deşteaptă decât mine (chiar dacă suntem născute în aceeaşi zi şi acelaşi an) pentru că ştie ce înseamnă cuvântul „coping” .

Şi, pentru că nu am vrut să rămân în urmă cu informaţiile, azi-noapte pe la 02:00, eu mă informam despre cuvântul „coping”. Mai întâi de la ea, evident, apoi de la Google.

Coping este un concept psihologic şi se referă la tendinţa noastră de a străpâni, minimiza sau maximaliza frica sau anxietatea în situaţii pe care le considerăm stresante. În astfel de situaţii, oamenii, în general, adptă una dintre cele trei strategii:

Concentrarea pe evaluare se manifestă prin tendinţa individului de a modifica ceea ce gândesc (în categoria asta intră persoanele care neagă situaţia de stres, dar şi persoanele care încearcă să se distanţeze de problemă privind-o dintr-un alt unghi, unul optimist; este întruchiparea zicalei „a face haz de necaz”).

Concentrarea pe problemă se manifestă prin încercarea individului de a face faţă cauzei problemei. Aceste persoane caută cât mai multe informaţii despre elementele declanşatoare ale problemei şi îşi petrec o foarte mare parte din timp învăţând să le rezolve.

Concentrarea pe emoţii se manifestă prin tendinţa individului de a recurge la tot felul de activităţi pentru a elimina efectele problemei (masaje de relaxare, băi cu spumă, practicarea unui sport etc.).

Ok, acum că am aplicat asupra voastră metoda învăluirii, ideea la care voiam eu să ajung este că această prietenă a mea mai deşteaptă decât mine face un studiu despre strategiile de coping ale persoanelor, pe diferite categorii de vârste.

Şi, pentru că are de completat aproximativ 200 de chestionare pentru a obţine rezultate relevante, m-am gândit să o ajut cu răspândirea informaţiei şi să vă rog să downloadaţi chestionarul care se află aici, să-l completaţi şi să i-l trimiteţi ei pe mail (cristinaciobanu85[@]gmail.com).

Nu durează foarte mult (eu l-am completat în maxim cinci minute şi era 2 noaptea). Plus că e bine ca, din când în când, să mai reflectăm la propria persoană.

Şi nişte instrucţiuni micuţe:

•    Nu uitaţi să completaţi vârsta la început
•    Atenţie la punctele 6 şi 7: sunt răspunsuri multiple (citiţi enunţul cu atenţie)

Mulţumesc.

De când am blogul ăsta am mai găsit o chestie interesantă de făcut pentru a combate plictiseala: să mă uit în arhivă pentru a vedea „ce făceam anul trecut pe vremea asta”. Şi uite aşa o simplă activitate, plictisitoare pe alocuri, se transformă într-un bun prilej pentru a-mi analiza viaţa şi, eventual, evoluţia sau involuţia. Şi, cu ocazia asta, îmi dau seama ce înseamnă şi cum se pune în aplicare sintagma „connecting the dots”* despre care spunea Steve Jobs (by the way, aici îi este discursul, îl recomand cu căldură).

* conecting the dots: capacitatea de a face legătură între întâmplările din viaţa ta şi de a le găsi un sens după ce acestea au trecut, nu în timp ce ele se petrec (valabil mai ales pentru aspectele negative ale vieţii)
Citeşte în continuare »

Nu ştiu dacă aţi simţit vreodată că se apropie sfârşitul. Sfârşitul ăla care vine cu atât mai trist cu cât erai aşa de obişnuită cu el, cu cât te entuziasma atât de tare, cu cât era aşa de integrat în viaţa ta.

Şi îţi pare rău pentru că ai nişte amintiri foarte frumoase cu el, nişte nopţi nedormite din cauza lui, nişte dimineţi în care te trezeai numai pentru a te uita la el, nişte vise pline de… el, nişte învăţături majore spre care te-a îndrumat.

Cel mai rău este că ştii cât mai este până se termină totul şi singurul lucru pe care mai poţi să-l faci este să-i amâni sfărşitul, să te prefaci că nu ştii exact cât mai este, dar să numeri neîncetat zilele, orele, minutele în capul tău.

Sunt momente în care ai vrea să se termine odată. Nu mai ai chef să amâni atâta dar, cu cât ştii mai clar că nu mai este mult, cu atât vrei să mai rămână, să-ţi mai umple zilele şi nopţile, să-ţi mai ofere subiecte de conversaţie neîncetată. Şi, cu cât ştii mai clar că n-o să mai fie, cu atât încerci cu mai multă tărie să păstrezi în memorie părţi din el. Şi, oricât de trist ar fi sentimentul că în curând n-o să-l mai vezi, încă îţi mai rămâne o bucăţică de raţiune care îţi dictează să te bucuri de el până la final, căci peste un timp te vei gândi la el cu seninătate.

Evident, aproape totul se asociază cu el. Dar cel mai mult se asociază cu el melodii. Melodii pe care le asculţi acum pe repeat, numărând clipele de care încă mai poţi să te bucuri; melodii pe care le vei asculta şi după, la puţin timp după, cu aceeaşi tristeţe; melodii pe care le vei asculta şi la mult timp după şi îţi vor aduce un zâmbet pe buze şi amintiri frumoase.

Asta este melodia pe care o asociez cu el şi pe care o ascult pe repeat de dimineaţă, adică din momentul în care chiar am conştientizat că se va termina în curând.

Inevitabil te gândeşti la următorul. Pentru că îţi trebuie un următorul pentru a-l înlocui pe actualul. Şi speri să fie la fel de bun ca actualul şi te întrebi unde anume ai putea să-l cauţi pentru a găsi unul care să se ridice la aşteptările impuse de actualul. Şi te întrebi dacă următorul va putea să-ţi umple zilele ploioase, nopţile plictisitoare, dacă te va pune pe gânduri, dacă te va ţine în suspans, dacă te va face să plângi şi să râzi cu aceeaşi pasiune, dacă…

Şi mai ştii că, deşi acum ţi se pare imposibil, amintirea actualului va trece, tristeţea se va şterge încet şi va fi uşor înlocuit de un altul care, de altfel, va avea aceeaşi soartă.

Citeşte în continuare »

Astăzi aveam de gând să răspund la leapşa Mihaelei. Dar starea mea nu este tocmai una atât de joyful (deşi, dacă stau mai bine să mă gândesc, ar fi momentul perfect în care aş putea să mă gândesc la cum ar fi dacă aş fi altceva) încât să răspund cu toată inima. De fapt, am şi răspuns; e în draft, aşteaptă un „publish” în momentul în care voi fi pregătită sufleteşte pentru lucruri vesele.

În schimb, am găsit la Somnulescu (ale cărui articole din ultimul timp sunt mai în concordanţă cu… mine) melodia care exprimă starea universală de depresie. Este atât de bună şi de expresivă, încât nu contează care este motivul, ea se pliază perfect pe orice.

Citeşte în continuare »

V-aţi dorit vreodată ceva mult mult mult? Dar MULT, mult de tot? Atât de mult încât… nu ştiu încât ce. Mult.

Şi apoi, după ce aţi făcut tot ce aţi crezut voi de cuviinţă pentru ca lucrul respectiv să se întâmple, lucrul respectiv nu se mai întâmplă, dispare pur şi simplu din faţa voastră, aşa de repede încât nici nu aveţi timp să vă dezmeticiţi că el s-a şi evaporat iar voi rămâneţi dezorientaţi acolo, punându-vă un milion de întrebări: unde am greşit? Oare am greşit că am vrut să fiu eu? Oare nu am gândit bine? Oare dacă nu am gândit aşa cum au fost standardele gândirii, înseamnă că sunt incapabil? Oare dacă lucrul a dispărut înseamnă că niciodată nu am fost demn de el?

Şi vă cuprinde o dezamăgire. Una mare. Una cu atât mai mare cu cât nici măcar în cele mai urâte vise ale voastre nu v-aţi fi închipuit că lucrul acela va dispărea în halul ăla de urât. Şi dezamăgirea se intensifică. Pentru că v-aţi dorit atât de mult. Şi întrebările sunt din ce în ce mai multe şi mai învălmăşite. Şi dezamăgirea creşte.

Şi niciun text motivaţional de genul „înseamnă că este altceva mai bun pentru tine” sau „nu e sfârşitul lumii” sau „dacă în aşa hal de urât a dispărut lucrul, încă mai crezi că ţi l-ai dorit cu toata inima?” sau „nu-ţi pierde încrederea” sau etc., nimic din toate astea nu te poate pune definitiv pe picioare. Pentru că îţi doreai atât de mult. Şi pentru că a dispărut în aşa hal de urât.

Azi am învăţat, în primul rând, să nu mai judec oamenii înainte să fiu în pielea lor. Sunt convinsă că nu voi pune tot timpul în aplicare învăţătura mea de azi, dar azi mai mult ca niciodată această învăţătură m-a lovit exact în moalele capului.

De asemenea, tot azi am învăţat sau, mai bine spus, încerc să învăţ că adevărata valoare a unui om nu iese la iveală atunci când acesta dovedeşte că ştie să respecte standardele impuse de alţii, mai ales dacă aceste standarde nu sunt explicite. Din punctul meu de vedere (care nu-mi este împărtăşit), adevărata valoare ar trebui să treacă dincolo de partea teoretică a lucrurilor şi să se concretizeze în viziunea critică asupra mediului şi în capacitatea de a face analogii.

Dar poate că cel mai important lucru pe care l-am învăţat azi sau, cel puţin, încerc să-l învăţ, este că lumea poate fi schimbată şi dacă nu te afli într-o poziţie oficială.

P.S. Nu vreau să închid comentariile pentru acest articol, dar îi rog pe cei care ştiu despre ce vorbesc să nu fie expliciţi în comentarii, pentru că le voi şterge. Accept, în schimb, încurajări .

Uite de asta uit de toate şi nu mai contează prea mult că pierd două zile întregi documentându-mă dintr-o grămadă de surse şi întorcând pe toate părţile o materie plictisitoare – poate-poate o ieşi ceva drăguţ şi atractiv;

Uite de asta m-am specializat în power point-uri şi în imagini de fundal într-o încercare încăpăţânată de a avea un suport care să susţină cu mândrie prezentarea orală;

Uite de asta mă iau toate căldurile, mă dau de trei ori peste cap şi găsesc cele mai tâmpite exemple despre care ştiu sigur că o să fie reţinute;

Uite de asta am vorbit două seminarii la rând despre o companie producătoare de şuruburi şi despre „Gala Şurubarilor Pricepuţi”;

Uite de asta am ţinut eu seminarii cu super durere de cap, cu super depresii şi cu tot tacâmul.

De asta adică:

Citeşte în continuare »

Şi jur că niciodată nu îmi plănuiesc să mă apuce depresiile în momente din astea în care alţi oameni se bucură. Nu e plănuit, vine de la sine. Într-un mod enervant de firesc.

Tocmai am dat peste un articol mai vechi de-al meu, ăsta adică. Da, atunci când mă plictisesc îmi recitesc propriile articole şi încerc să-mi aduc aminte în ce stări eram atunci când le-am scris. Plus că, dacă eu îl recitesc, atunci articolul respectiv o să aibă o vizualizare în plus. Şi uite aşa învăţ eu să mă păcălesc singură… Şi, într-un mod cel puţin ciudat, articolul ăsta se potriveşte cu un alt articol pe care l-am găsit aici, care, de fapt, este şi el împrumutat dintr-o carte deşteaptă, dar nu mai contează asta .

Şi care este şi strâns legat de un concept pe care l-am învăţat la cursul de „Procese şi relaţii interpersonale”, ăla din fiecare luni. „Învăţat” este mult spus, având în vedere că nici măcar nu-mi aduc aminte cum se numeşte dar ştiu, în schimb, ce presupune: ideea că ceea ce trăieşti tu este unic şi nimeni nu mai este ca tine; şi, de fapt, toată lumea trăieşte cu această idee, ceea ce înseamnă că, în cele din urmă, suntem destul de asemănători.

Fragmente:

Citeşte în continuare »