După cum probabil știți despre mine, cel mai bine mă simt atunci când sunt atât de ocupată, încât am impresia că niciodată n-o să mai termin treaba dar, în același timp, știu eu în adâncul sufletului meu că treaba va fi terminată la timp, că totul va ieși bine și că voi avea un sentiment de satisfacție supremă.

În ultima perioadă ne îndeletnicim cu campania aniversară. Am uitat să menționez că cel mai mult la aceste campanii îmi place faptul că întotdeauna au un element colorat. De data aceasta, avem trei elemente colorate, respectiv:

Restul pe Belva.ro.

A venit momentul mult așteptat (de unii) în care eu îmi voi turna cenușă în cap.

Simt așa… că nu mai sunt suficient de cool în mediul online; nu prea mai scriu pe blog, nu prea mai comentez pe alte bloguri, doar citesc mesajele de pe twitter și foarte rar postez și eu, nu mai promovez pe blog inițiative deștepte. Pe Facebook ce mă mai manifest mai intens dar, în rest, nu mai sunt cool deloc. Sunt oposul lui cool. Dacă vreodată s-ar face un studiu despre cum să faci să nu mai fii cool în mediul online, eu aș fi cobaiul perfect.

Totuși eu mă simt bine și chiar mi se pare așa… că fac bine ceea ce fac. Sau măcar cât de cât. Totuși, mergând pe principiul că, dacă nu ești în online, nu exiști, încep să mă tem că poate n-o să mai exist. Poate o să mă trezesc într-o zi și o să constat că nu mai sunt; că oamenii o să treacă pe stradă prin mine (noroc că nu prea merg eu neacoperită de mașină; care o să existe pentru că cei de la Gold&Platin, slavă Domnului, tot promovează online Chevrolet Sparkul) și că nimeni n-o să mă mai recunoască vreodată pentru că nu mai sunt în pas cu cool-ul din online.

Totuși, eu îmi continui (bine) job-ul care implică mult online și, la fel de bine, celălalt job care implică și el puțin online. Dar PERSOANA MEA, aia care luptă pentru brandul personal… dacă n-o să mai existe? Dacă a început deja să dispară puțin câte puțin din cauza lipsei de cool online-ic de care dau dovadă în ultimul timp?

Ah! Și scriu și pe Belva, deci mai am o șansă să-mi recapăt puțin din coolness.

Totuși, nu știu… mă frământă așa… mă roade prin interior ideea asta cu lipsa existenței mele din cauză că nu am făcut eforturi susținute pentru a mă menține măcar pe linia de plutire. Dacă n-o să mai fiu vreodată, să știți că mă puteți găsi în offline. Stau într-un colț pe întuneric și mă gândesc cu nostalgie la vremurile în care eram în centrul atenției pe la blogmeeturi .

*Să fie clar de la început: nu sunt o persoană din aia care susţine sus şi tare că oriunde în lume e mai bine decât în România sau că românii sunt needucaţi, proşti şi neciopliţi şi nici nu-mi ascund originile atunci când merg într-o ţară străină. Mai mult de atât, chiar mă enervează la culme oamenii care fac generalizări de genul “Da’ ce să-i faci? Suntem în România, ţara tuturor posibilităţilor” sau “Aşa-s românii” (evident, cu conotaţie negativă) sau “E român, cum altfel vrei să fie decât leneş” sau câte şi mai câte. Mă enervează!

Totuşi, poate că influenţată fiind şi de ştirile despre rromii care erau trimişi înapoi în ţara “lor”, România, indiciile cum că “pe aici au trecut români” au fost mult mai evidente decât de obicei. Sau poate că ele existau mereu acolo, numai că nu am avut eu timp alte dăţi să le văd.

Prin urmare, mergând pe logica conform căreia eu, dacă aş vedea un indicator pe care apare litera “I”, nu m-aş repezi la el să adaug cu vopsea literele “aşi” lângă el, din prea mult patriotism, tot aşa şi un cetăţean croat, dacă ar vedea o parcare marcată cu un “P”, nu s-ar repezi la semn pentru a picta cu vopsea literele “ula”, din prea mult patriotism. Această opţiune fiind eliminată, a mai rămas o singură naţie pentru care acest cuvânt să însemne ceva.

Şi trebuie să adaug că acest cuvânt este foarte iubit în Paris; îl auzi măcar o dată la metrou, măcar o dată pe malul Senei, măcar o dată la Trocadero şi, bineînţeles, măcar de trei ori la Turnul Eiffel.

Pe lângă pronunţarea obsesivă a acestui cuvânt, românii care trăiesc în Paris se mai îndeletnicesc şi cu comercializarea apei minerale, alături de prietenii lor africani, dar şi alături de prietenii lor spanioli.

Totuşi, dacă aceştia din urmă excelează la comercializarea de turnuleţe Eiffel, precum şi la confecţionarea de brăţări, românii au mult mai mult succes la vânzarea apei minerale pentru că vin cu intonaţia mult exersată în România, datorită ţigărilor sau a vopselei de ouă pe care atât de intens le-au vândut aici. Aşa se face că strigătul lor iese cu mult din mulţimea vânzătorilor ambulanţi, datorită prelungirii ultimelor două vocale, de tipul: “de l’eau, de l’eau, de l’eeeeeaaauuuu” (citit “de lo, de lo, de looooooo” – recunoaşteţi?).

De asemenea, românii sunt cei care îşi comandă 14 hot-dog-uri (care-o fi pluralul românesc al acestui cuvânt?) şi apoi stau şi se scarpină de tichete de masă, adăugând “Mai trebuie 4 euro, fă, tâmpito!”.

Îmi este ruşine să spun că nu mi-am putut da seama dacă era vorba despre români sau despre rromi (cazurile evidente se exclud), dar cert este că limba noastră era pe buzele lor şi toată lumea o recunoştea.

Ştiu că ăsta este un articol frustrat, dar nu avea sens să vă povestesc cât de bine m-am simţit în micul concediu, cum mi-a plăcut TOT, în afară de ceea ce am expus mai sus, nu?

Înainte să ne mutăm la casă, unul dintre marile argumente pentru această mutare era acela că o să scăpăm de diferitele tipuri de vecini: doamne casnice care s-au plictisit de compania copiilor și s-au apucat de urlat la ei zilnic, bărbați virili și cu pumnii puternici, bărbați iubitori de alcool, femei iubitoare de alcool și, nu în ultimul rând, doamne cu părul albăstrit cu albastru de metil, paznice fidele ale vizorului, dar și ale tuturor geamurilor, mereu informate de tot ceea ce mișcă în jurul lor.

Acum fie vorba între noi, eu cel mai mult am vrut să mă mut la casă pentru că nu mai suportam căldura din apartament în timpul verii.

De foarte mult timp stăm la casă și de foarte puțin timp am descoperit că problemele de care ne-am dorit din tot sufletul să scăpăm (în afară de problema cu căldura) persistă, dar sub o altă formă, una mai poetică.

Citeşte în continuare »

Cred că oamenii care se dau deștepți nu au o viață fericită și plină de bucurii, pot fi mult mai ușor deprima…bili și au un număr limitat de interacțiuni sociale reușite.

Mai cred despre aceștia că sunt triști pentru că nu-și dau seama cât de penibili sunt și că sunt și mai triști pentru că nu-și dau seama că nu au respectul celor din jur.

Mai cred despre ei că nu se pot bucura atunci când un lucru le iese bine sau atunci când li se confirmă că au acționat corect pentru că niciodată nu se așteptau să eșueze.

Mai cred că devin frustrați și paranoici atunci când nu sunt în centrul atenției sau atunci când nu li se cere lor părerea în anumite probleme, situație în care vor face tot ce le stă în putință să atragă privirile asupra lor, indiferent dacă măsurile luate îi vor afunda și mai mult în butoiul cu lucruri penibile.

Mai cred despre ei că se pierd în tot felul de detalii și că accentuează numai lucrurile despre care știu ei să vorbească, deși nu sunt atât de importante, dacă ne vom orienta într-un peisaj mai mare.

Ce bine-mi pare că nu mă dau deșteaptă!

Tomata a inițiat prima leapșă din viața blogului ei și, deși nu mi-a fost pasată direct, mi-a plăcut foarte mult și m-am gândit că ar fi funny dacă aș scrie și eu despre asta.

Spun că ar fi funny pentru că eu, nu știu dacă a realizat cineva asta, dar sunt o mare workaholică. Sunt atât de workaholică, încât nici măcar nu știu la care dintre cele trei joburi să mă gândesc, acum că m-am apucat de răspuns la această leapșă.

Și da, știu că o să mi se reproșeze că nu am timp ”pentru mine”, dar cred că deja am explicat poziția mea față de acest timp. Și da, mai știu și că o să mi se reproșeze că nu am viață personală, dar, având în vedere că cel mai bine mă simt atunci când am foarte foarte foarte multe lucruri de făcut, eu zic că am o viață personală destul de bogată.

Așadar, să începem:

Câte zile lucrezi pe săptămână?

Oficial, 5.

Câte ore lucrezi pe săptămână?

40+ pentru primul job, 8+ pentru al doilea job, 20- pentru al treilea job.

Ai un program fix? O rutină?

Am un program fix, dar nu poate fi numit ”rutină” pentru că în fiecare zi se întâmplă lucruri noi. Desigur, există și anumite lucruri ce ar putea fi numite ”rutină” – de genul cafelei de dimineață , dar în cea mai mare parte a timpului mă confrunt cu tot felul de lucruri noi. Unde mai pui că, în cadrul celui de-al doilea job, interacționez cu niște oameni pe care aș putea să-i numesc oricum, numai ”rutină” nu .

De câte ori pe zi îţi iei pauze la serviciu?

Păi primul îmi place atât de mult, încât am impresia că sunt într-o pauză continuă, chiar dacă eu, de fapt, lucrez. Deci n-aș putea să spun când sunt pauzele oficiale. Evident, în afară de pauza de masă care este de fix o oră și care este luată în jurul orei 12. Hmmm… mai am o oră…

La al doilea iau pauză atunci când ia toată lumea pauză, adică între seminarii sau între prima și a doua oră de seminar, depinde cât de mulți studenți fumează .

La al treilea nu mai iau pauză, că deja am luat prea multe pauze în timpul zilei.

Câte ore pe zi petreci scriind şi citind emailuri?

Cam jumătate din timp, având în vedere că, cel puțin pentru primul job, comunicarea se bazează în mare parte pe e-mail. Cât despre mailul personal, mă holbez la el din 10 în 10 minute, chiar dacă, în majoritatea cazurilor, nu apare nimic interesant.

Care e primul lucru pe care îl faci când ajungi la lucru?

La primul job, ud florile. La al doilea, fac prezența și la al treilea… hmmm… hmmm… hmmm… Deschid download-ul pentru Nip/Tuck?

Cu cine bei cafeaua şi cine o face?

E 3 în 1, se face singur. Îl beau cu colegii sau, după caz, cu floarea .

Un exemplu de office fun?

Adică faptul că ascult Guerilla? Stau pe Twitter/Facebook? Citesc bloguri? Îmi cumpăr o grămadă de flori? Ieșim în oraș în pauza de prânz?

Când nu lucrezi, cum îţi petreci timpul?

Ne urcăm în mașină și mergem de aiurea. Citesc. Mă uit la seriale. Mă uit la alte filme, care nu sunt seriale. Mă duc la cineforum (dar despre asta o să vă zic într-un alt articol). Scriu pe blog. Gătesc supă (singurul lucru mai complicat pe care știu să-l gătesc). Îmi plănuiesc concediul. Ne plimbăm prin Copou. Fac poze (chiar dacă nu mă pricep). Fac baloane de săpun. Și, în general, nu am chef să mă gândesc la cele trei joburi.

Asta a fost, doamnelor și domnilor. Nu-mi place să pasez lepșe, așa că o voi lăsa liberă, să o ia cine dorește.

Anul ăsta nu știu cum se face că nu au mai curs mesajele penibile. De fapt, nu au curs deloc, doar așa, câte unul rătăcit și (culmea!) inteligent. Așa că, din păcate, planul inițial (de a realiza un top 20 al mesajelor penibile) nu poate fi respectat. Prin urmare, va fi un top sărăcăcios; doar 5.

Locul 5

Un iepuraș tare drăgălaș…a ieșit în cale…cu viteză mare…și-ți urează neîncetat… să ai Paște Minunat… și Hristos a Înviat!

Cum se poate ca un iepure să facă o urare neîncetat? Asta îmi amintește de bancul ăla cu părinții care au plecat de acasă și și-au lăsat cei doi copii în fața unui casetofon unde ar fi trebui să ruleze o casetă cu povești. La întoarcere, ambii copii se dădeau cu capul de pereți înnebuniți, urlând ”da, da, DA, DAAAA, DAAAAAA!!!”, în timp ce din casetofon se auzea: ”Copii, vreți să vă spun o poveste?”, ”Copii, vreți să vă spun o poveste?”, ”Copii, vreți să vă spun o poveste?”, ”Copii, vreți să vă spun o poveste?” (se stricase banda)

Locul 4

Un iepuraș alb de paști a adus și la cei săraci câte un oușor de paști pentru ca spiritul acestei sărbători săi cuprindă pe toți din voia celui care s-a răstignit și a murit pentru noi și a înviat a treia zi după scriptură!

Diacriticile sunt de la mine, greșelile gramaticale și de punctuație sunt de la expeditor.

Locul 3

Mântuitorul a avut o cruce de lemn, și o inimă de aur. Azi mulți vrem cruci de aur, și inimi de lemn. Fie ca în clipa vestirii, într-un glas al Învierii Celui fără de moarte, să renască și puterea noastră de a iubi și a ierta. Paște fericit!

Această metaforă, acest joc de cuvinte, aceste virgule în plus… mi-nu-nat!

Locul 2

În mersul său încrucișat, Își poartă crucea resemnat, Ca să ne scoată din păcat. Să-i plângem fiecare cui ce crunt străpunge trupul LUI! Haideți să-ncercăm să fim Mai buni, puțin, în fiecare zi! Și să-i rugăm pios pe sfinți, Să ne primească ruga sus Pentru tot chinul (da, apare smiley-ul ăsta ) DOMNULUI ISUS! PAȘTE FERICIT!

Ăsta e așa… emo style. Serios acum: chiar te lasă sufletul să consumi atâtea caractere pentru așa ceva?

Locul 1

Lacrimile lumânărilor ce veghează la purificarea sufletelor să se transforme în felinare eterne menite să vă călăuzească pe un drum drept. SĂRBĂTORI FERICITE!

Vedeți copii? Asta iese când deschizi dicționarul de neologisme, închizi ochii și pui degetul la întâmplare .

… de Paște și oricând.

Și, dacă tot se apropie, vă urez să nu vi se blocheze telefonul de la SMS-urile penibile, să nu primiți prea multe telefoane la miezul nopții, de parcă ar fi noapte de Revelion și, mai ales, să nu citiți de prea multe ori următoarele cuvinte:

•    Fie ca
•    Lumină
•    Domn/Domnului
•    Învierea
•    Iepuraș
•    Coconaș
•    Suflet
•    Alături de
•    Sfânta seară
•    Sfânta zi
•    Sfintele zile
•    Puritate
•    Belșug
•    Ouă roșii
•    Mântuire
•    Cruce
•    Jertfă
•    Mai buni
•    Mai puri
•    Mai frumoși

Mai adaugați voi.

P.S. Dacă le puneți cap la cap, chiar iese o urare semesistică .

Warning: este un articol special pentru fete. Deci, dacă ești de sex masculin, nici măcar nu mai pierde vremea aici .

Nu este obligatoriu să mă cunoști foarte bine pentru a-ți da seama că sunt un fel de hand-made freak. Spun ”un fel de” pentru că am o listă întreagă de mofturi pe care o respect cu conștiinciozitate de fiecare dată când îmi mai iau câte ceva.

În principiu, pe lista respectivă este scris cu tot felul de fonturi și culori cuvântul ”drăgălaș”. Și eu, așa cum am menționat, o respect cu conștiinciozitate.

Dar să nu mai lungim vorba. Pentru că nu vreau să dau o aură misterioasă răspunsului ”de pe site-uri” la întrebarea ”de unde îți iei toate chestiile astea?”, pentru că site-urile astea au niște nume prea lungi sau prea greu de ținut minte (de asta le am în bookmarks și, dacă aș putea să le pun o fundiță roz pentru a le deosebi de celelalte lucruri din bookmarks, aș face-o) și, mai ales, pentru că îmi place să fac sharing, site-uri cu chestii drăgălașe:

1. Cercei cu personalitate: este un site nou-născut al Ioanei care este din Iași, ceea ce mi-a umplut inima de bucurie.

Paranteză: pentru că nu mă înțeleg bine cu poștașul din sat Vișani, de fiecare dată când îmi comand ceva, dau adresa colegului meu care, săracul, trebuie să meargă la poștă pentru tot felul de prostii (din punctul lui de vedere): cercei în formă de oaie, broșă cu reni, broșă cu căpșuni, cercei în formă de purceluș, brățară cu buburuze etc.

2. Ioana Grămăticu: dacă vă întrebați de unde am broșele mari-mari-mari, aici se află răspunsul. Ah! Și aici.

3. Cătălina Bălinșteanu: și ea tot din Iași este (yuhuuuuu). Deși încă nu mi-am băgat coada pe acolo, intenționez să .

Altă paranteză: constat cu uimire că îmi cumpăr accesorii în funcție de campaniile de la Felicia. Oare ce mi-oi cumpăra pentru campania de CSR? Un pet folosit?

4. Gina Magdici: nici de aici încă nu, dar încă nu mi s-a terminat salariul

Șiiiiiiiii

L-am lăsat la final pentru că este locul meu de suflet, acolo unde găsesc drăgălășeniile Pământului, acolo unde mă holbez ore întregi neștiind ce să aleg…

Nahoot Design!

Pam pam!

Nu înțeleg noțiunea asta, nici dacă mă taie careva (de fapt, dacă o să ajungă cineva, Doamne ferește, să mă taie pentru că nu înțeleg noțiunea, o s-o înțeleg subit ). De fapt, eu, în lumea mea, o înțeleg iar ceea ce nu înțeleg este de ce viziunea mea nu se suprapune cu viziunea altora care, din motive întemeiate sau nu, au grijă cumva de mine.

Sunt o persoană energică. Atunci când spun ”energică”, eu chiar cred în ceea ce spun. Asta înseamnă că, dacă nu mă simt utilă, nu trăiesc în armonie cu mine însămi. Pentru a mă simți utilă, trebuie să FAC în permanență ceva care îmi place. Dacă fac în permanență ceva care îmi place, nu contează cât de epuizant este lucrul respectiv, eu voi avea întotdeauna imaginea de ansamblu și mă voi simți bine.

Dacă eu mă simt bine, înseamnă că îmi valorific într-un mod frumos timpul. Timpul MEU, că doar nu m-oi apuca de valorificat frumos timpul altora.

Acum că am stabilit acest lucru, o singură întrebare mă macină: dacă eu mă simt bine cu lucrurile mele (multe ) pe care le fac, dacă îmi place să fac toate lucrurile alea (multe ), dacă eu mă implic în (multe ) acțiuni pentru că așa sunt eu, nu pot să stau degeaba, atunci de ce există persoane care se îngrijorează că nu mai am timp pentru MINE?

Adică timpul ăla pe care îl petrec eu (de bunăvoie!) schimbând cumva lumea (că, la urma urmei, ăsta este scopul final ) de ce nu este considerat timp pentru MINE? Atât timp cât este timpul MEU?

Nu înțeleg etichetele astea idioate și definițiile date unor noțiuni care, la urma urmei, țin de subiectivitatea fiecăruia: de ce ”timp pentru MINE” trebuie să însemne o anumită bucată din zi/săptămână/lună în care eu să trebuiască să aplic concepția altora asupra noțiunii de relaxare, gen: să dorm, să mă duc la masaj, să mă duc la SPA, să ZAC în pat, să casc gura aiurea pe stradă.

Nu că nu aș face unele din lucrurile de mai sus dar, pur și simplu, nu înțeleg de ce lucrurile pe care le faci și în care te implici cu pasiune nu intră în categoria timp ”pentru TINE”. Și cine a mai inventat și sintagma asta?

P.S. Articolul ăsta a fost mai mult pentru cei care au senzația că, dacă stau la birou peste program, sunt persecutată și este necesar să mă compătimească, dacă ajung mai târziu acasă din cauză că am avut seminarii, trebuie să afișeze privirea de milă sau, dacă dorm 6 ore pe noapte în loc de 8 pentru că mă pregătesc pentru diverse alte activități, trebuie să mă considere o persoană surmenată. Fac toate astea pentru că ÎMI PLACE SĂ LE FAC! Stop worrying!