Am stat foarte mult să mă gândesc dacă să scriu sau nu acest articol. Am stat chiar mai mult decât atunci când am scris despre copchilul-al-cărui-nume-nu-se-pronunţă-şi-nici-nu-se-mai-pune-link-către el; în general, mult mai mult decât atunci când am scris despre oricare altă treabă serioasă abordată pe acest blog foarte serios .

Motivul pentru care am meditat eu îndelung la articolul ce va urma este acela că, odată recunoscut în public, nu voi mai putea da înapoi, promovarea se va declanşa şi lucrurile nu vor mai fi niciodată aşa cum au fost până acum: liniştite şi netulburare de ochi şi minţi externe.

Ceea ce o să vă dezvălui în acest articol este ceva ce, până la acest articol, a fost numai pentru mine şi pentru alţi câţiva cunoscuţi (bine, şi nişte necunoscuţi, pe alocuri, datorită update-urilor de pe twitter şi a articolelor de pe blogul cu pricina). Dar, în principiu, era ceva aşa, cozy. Este culmea drăgălăşeniei, este culmea insectelor şi animăluţelor şi plantelor frumuşele de pe acest Pământ, toate agăţate la gât sau  de haine sau de genţi sau de unde ne mai trece nouă prin cap.

Of, gata, vă arăt:

Citeşte în continuare »

Ieri am avut ocazia să mă minunez din nou de mintea omului. Ca să fiu puţin mai exactă, nu de mintea omului, în general, ci de mintea unui anumit exponat al speciei umane numită de nu ştiu cine (dar tind să cred că de ceva BUG Mafia sau La Familia sau Paraziţii sau Doamne iartă-mă trupă din asta de „după blocuri”-le care neapărat trebuie să fie „gri”… sau poate că s-a autonumit ) „băieţaş de cartier”.

În continuare, pentru că acesta este un blog inocent, scris, dar mai ales citit de oameni culţi şi educaţi şi, prin urmare, aici nu veţi găsi niciodată scrise cuvinte obscene (nici măcar cu ocazia introducerii lor în DEX), dar şi pentru organizare şi pentru buna desfăşurare a firului narativ, voi detalia o legendă a cele ce vor urma:

Citeşte în continuare »