Ca orice blogger care îşi cere scuze atunci când nu a mai scris de mult, cred că ar trebui să pastrez tiparul şi să-mi cer şi eu scuze de la cei trei cititori ai mei. Sper că, între timp, să nu se fi dus şi ei pe meleaguri mai frumoase şi numărul cititorilor să se fi înjumătăţit, de exemplu. Pentru că mă cam îngrijorează jumatea aia de cititor…

Zilele astea particip la un training intensiv şi pretty cool despre dezvoltare personală. Nu că nu aş fi suficient de dezvoltată , dar niciodată nu poţi şti de unde apare o chestie pe care n-ai ştiut-o, o persoană pe care (încă) n-ai întâlnit-o şi, ceea ce este mult mai important pentru mine, o tehnică de a ţine un training pe care (încă) n-ai furat-o, muhaha >.

Ieri mi-a fost adusă din nou în faţa ochilor teoria conform căreia, dacă vrei ca cineva să acţioneze într-un anumit fel (să-şi schimbe un comportament, să-şi revizuiască o atitudine şi chestiuni din astea cu conotaţie negativă), „trucul” principal ar fi să nu foloseşti pronumele „tu” (eventual, însoţit de ţipete şi bocete) şi să-ţi reformulezi mesajul în aşa fel încât să vorbeşti despre tine („eu”) şi modalitatea în care un anumit comportament te face pe tine să te simţi. Sau, măcar, să-l transformi într-un mesaj pozitiv.

Perfect de acord. E mult mai eficient, de exemplu, să spui „Mă simt bine atunci când sunt lăsată să îmi termin ideea iar în conversaţia pe care noi doi tocmai am avut-o nu m-am simţit chiar aşa de bine” decât „Naiba să te ia cu obiceiul tău prost de a mă întrerupe şi de a crede că le ştii pe toate, prostule!”. Foarte colorat exemplul, cam asta e ideea.

Însă pentru că nu trăim într-o lume ideală şi cred că în aproximativ 5% din cazurile în care sunt nervoasă pe o persoană aş putea să gândesc atâta înainte să formulez un mesaj dar, mai ales pentru că, de ce să nu recunosc acum, de foarte multe ori payback time-ul este o modalitate cu efecte de defrustrare foarte puternice, iată unele mesaje care se referă la mine, care sunt cumva pozitive şi care mă fac pe mine să mă simt bine.

Evident, sunt numai pentru că vreau să fiu rea în seara asta, nu cred că ele chiar ar putea fi folosite:
Citeşte în continuare »

M-am ciocnit de sintagma asta în primul an de facultate, atunci când un domn profesor ne-a spus că cei patru ani pe care îi vom petrece acolo sunt cel mai eficient mijloc de îmbogăţire a capitalului social. Ştiu cu siguranţă că domnul profesor încă mai spune acest lucru la fiecare început de an întâi .

În ultima vreme mă tot ciocnesc de această sintagmă, în contexte mai mult sau mai puţin ciudate, în situaţii nebănuite, ceea că mă face să îmi privesc propria evoluţie. Pentru că îmi dau seama, poate acum mai mult decât oricând, că lucrurile pe care le spunem, gesturile pe care le facem, modurile în care privim viaţa, felul nostru de a fi, chiar şi cele mai mici gesturi contribuie la dezvoltarea brandului personal. Iar acest brand, de cele mai multe ori, le influenţează viaţa celorlalţi, lucru pentru care noi suntem responsabili.

Am pornit de la capitalul social şi am ajuns la responsabilitatea faţă de propriile acţiuni în legătură cu ceilalţi pentru că nu cred că am stat vreodată să mă gândesc, în adevăratul sens al cuvântului, la dorinţa celorlalţi de a mă adauga pe mine în capitalul lor social. Cred că de foarte multe ori am fost preocupată să adaug eu cât mai mulţi oameni acolo, fără să mă gândesc că, la rândul meu, sunt şi eu adăugată.

Ceea ce mă face să mă gândesc la motivele pentru care cineva şi-ar dori acest lucru în legătură cu mine, ceea ce mă face să mă gândesc la existenţa unor (celebre de acum) aşteptări ale celorlalţi în legătură cu persoana mea şi, implicit, ceea ce mă face să mă gândesc la modalităţi de a acţiona pentru ca aceste aşteptări chiar să fie atinse (în măsura în care îmi doresc acest lucru, evident).

Departe de mine impulsul de a mă considera buricul Pământului, dar există destul de multe vieţi pe care le-am influenţat într-o mai mare sau mai mică măsură iar faptul că nu pot controla totul începe să mă înfricoşeze într-un fel. Dacă s-ar putea să existe o listă cu situaţii şi cuvinte care, dacă sunt spuse, să aibă efect cu o marjă de eroare de 0,001%, ar fi perfect. Dar nu există, ceea ce ne face şi mai responsabili.

Mi se tot învârt prin cap motive pentru care cineva şi-ar dori să-şi îmbogăţească capitalul social „anexându-mă” şi pe mine acolo. Ultimele care mi-au fost transmise într-un mod foarte explicit mi s-au părut exagerate, ceea ce mă face să cred că s-ar putea să am tendinţa să mă subestimez şi să am un efect mult mai mare asupra oamenilor decât sunt eu conştientă.

Cred că asta este un alt articol din ăla în care îmi ordonez eu gândurile şi în care, în niciun caz, nu doresc să mi se răspundă la întrebări despre mine. Totuşi, mă interesează să ştiu:

Voi de ce credeţi că aţi fi valoroşi pentru capitalul social al cuiva?

Acum câteva zile am stat la aceeaşi masă cu mai mulţi oameni, timp în care mi-am putut da seama că lucrurile despre comunicarea interpersonală şi limbajul trupului stuff care mie mi se par suficient de simple încât să le înţeleg, nu sunt chiar atât de înţelese de toată lumea.
Citeşte în continuare »

Mi-am dat seama că n-am mai scris de mult chestii din astea… ficţionale.

Este o tipă dură. Ştie ce vrea de la viaţă, ştie foarte clar care îi sunt pasiunile, ştie cu exactitate ce are în cap şi, mai ales, ştie că trebuie să dea dovadă de profesionalism în tot ceea ce face.

Este pasionată de un anumit domeniu şi îi ştie pe toţi profesioniştii din domeniul respectiv. De pe net. Sau din cărţi. Sau de la conferinţe. Una dintre cele mai fericite zile ale sale a fost aceea în care unul dintre aceşti zei a vorbit cu ea. Despre domeniul respectiv, evident. A simţit că lumea este a ei, că, în sfârşit, poate să demonstreze că este o profesionistă. Că nu-i place să glumească cu un domeniu atât de important şi că este la curent cu orice mişcare.

Este, de asemenea, la curent cu tot ceea ce se întâmplă în viaţa somităţilor din domeniu. Ştie unde lucrează fiecare, află dacă somităţile s-au spălat pe dinţi sau şi-au schimbat hârtia igienică cu mult timp înaintea celorlalţi şi îi face o deosebită plăcere să arate că ea a ştiut prima.

Vorbeşte despre profesionişti ca şi cum ar fi prieteni de-o viaţă şi îi zburdă inima în momentul în care unul chiar îi dă reply pe twitter. Găseşte puncte comune cu ei, unele mai puţin fictive decât altele, se foloseşte într-un mod profesionist de mijloacele de comunicare în masă şi aşteaptă cu înfrigurare ca unul dintre mesajele sale să ajungă la ei şi să primească răspuns.

Facultatea o face doar pentru a-şi valida ei înseşi că ştie mai mult decât profesorii. Profesorii sunt nişte depăşiţi de situaţie. Îi place să folosească în faţa lor cuvinte şi sintagme specializate pentru a le demonstra că niciodată nu vor putea să o ajungă din urmă.

Reacţionează cu demnitate la observaţii dar, în adândul creierului ei, ştie că ea are dreptate.

Vorbeşte afectată despre domeniul în care este profesionistă şi, în taină, îşi plânge de milă pentru că cei cu pile reuşesc.

Este la curent cu tot şi îi îndepărtează de lângă ea pe aceia care nu-i împărtăşesc pasiunea. Pe ceilalţi îi ţine doar ca să-şi demonstreze ei înseşi că este bună. Toate conversaţiile sunt despre domeniul ei. Îi place să-i facă pe ceilalţi să creadă că este o bună ascultătoare, dar, în sinea ei, nu are decât un singur glas: „Habar n-ai, eu ştiu mai bine!”.

Îi place să se audă vorbind. Îşi face autoanalize în timp ce vorbeşte şi trage concluzii despre cum ar putea să se perfecţioneze. Vorbeşte tare. Numai cei care vorbesc tare arată că sunt hotărâţi şi ştiu ce vor. Vorbeşte mult. Vorbeşte în locul altora pentru că ea oricum ştie mai bine ce este de spus.

O cunoaşteţi?

Cei care au mai mult timp de când pierd vremea pe aici ştiu că eu mă uit la seriale. Până acum am dat gata vreo câteva (multişoare) şi din unele dintre ele chiar învăţ chestii, oricât de puerile ar fi ele sau oricât de puerile ar crede unii că sunt ele.
Citeşte în continuare »

Am aproximativ o săptămână de când mi-am luat domeniu cu numele meu şi stau aşa şi mă holbez la www.inesprodan.com, i-am instalat o tentă de temă pe care încă nu sunt motivată s-o modific, deşi am în cap imaginea ei clară, stiu şi despre ce vreau să scriu; cu siguranţă o să fie despre comunicarea online (şi, pe alocuri şi despre cea offline).

Dar, aşa cum toată lumea se pare că spune prin jurul meu de la o vreme, începutul este cel mai greu şi îmi petrec mult mai mult timp dect normalul în WT-ul din SWOT. Principala mea problemă este că s-au scris atât de multe articole despre comunicarea online, sunt atât de multe bloguri despre asta, încât să mă alătur şi eu gloatei ar fi puţin idiot din partea mea.

Asta înseamnă că îmi lipseşte abordarea, ideea care să facă diferenţa, chestia aia sclipitoare-shit.

Şi iată că, în timp ce eu stau şi fac introspecţii, şi mă gândesc cum ar fi să gândesc cu creierul sucit, apare dovada. Dovada că NU s-au scris suficiente articole despre comunicarea online, dovada că nu este nevoie de niciun fel deosebit de abordare, ci de explicat în cel mai tranşant mod posibil, dovada că, din păcate, oricât de multe cărţi despre bunul simţ în comunicare ar ieşi pe bandă rulantă, încă ar mai fi loc pentru tăiat păduri întregi pe care să fie scrise aceleaşi lucruri.

Atât timp cât încă mai primesc mailuri în care formula de adresare este „stimate domn/stimată doamnă”, pot să mă apuc de scris despre comunicarea online fără niciun fel de remuşcare.

Atât timp cât încă mai primesc un mail de trei rânduri, toate cerându-mi ceva şi conţinând formule specifice unei cereri („apelez la bunăvoinţa dumneavoastră”) de la o persoană care se semnează la final, dar nu-mi spune cine este şi cu ce mă poate ajuta ea pe mine, încă mai este loc pentru teorie despre cum să comunici online şi cum să te foloseşti de bunul simţ în comunicare, în general.

Prin urmare, încă mai este spaţiu disponibil.

Azi am două opţiuni în ceea ce priveşte subiectul articolului:

1. Aş putea să-mi cer scuze de la Bloggerul Suprem care s-a simţit folosit, aşa ca o cârpă, după ce a citit un articol pe care NU l-am scris eu, dar care nu a avut bunul simţ să-şi corecteze aberaţiile după ce i-am atras atenţia.

2. Aş putea să scriu despre torturile la care au fost supuşi studenţii la ultimul seminar, cel de marţea trecută, de la 18.

Aşa că vă rog să mă scuzaţi dacă dau importanţă lucrurilor cu adevărat valoroase din viaţa mea. Să vorbim despre studenţi
Citeşte în continuare »

Uite de asta uit de toate şi nu mai contează prea mult că pierd două zile întregi documentându-mă dintr-o grămadă de surse şi întorcând pe toate părţile o materie plictisitoare – poate-poate o ieşi ceva drăguţ şi atractiv;

Uite de asta m-am specializat în power point-uri şi în imagini de fundal într-o încercare încăpăţânată de a avea un suport care să susţină cu mândrie prezentarea orală;

Uite de asta mă iau toate căldurile, mă dau de trei ori peste cap şi găsesc cele mai tâmpite exemple despre care ştiu sigur că o să fie reţinute;

Uite de asta am vorbit două seminarii la rând despre o companie producătoare de şuruburi şi despre „Gala Şurubarilor Pricepuţi”;

Uite de asta am ţinut eu seminarii cu super durere de cap, cu super depresii şi cu tot tacâmul.

De asta adică:

Citeşte în continuare »

Ok… să le luăm la rând:

Marius: NU

George: NU

Andreea: NU

Marina: NU

Se pare că sunt prima . Asta ar putea, totuşi, să însemne două chestii: fie sunt eu foarte rapidă şi, în cazul ăsta, i-am luat pe toţi, fie oamenii au mai multă viaţă socială decât mine şi, în cazul ăsta, mă ascund după monitor şi îmi pun nişte pastă pe coşuri, în timp ce îmi pun aparatul dentar în borcan . Dar să trecem la treburi serioase .

First thing first: felicitări grupei 5, CRP, an 1 pentru evenimentul pe care l-au organizat astăzi. Eu una m-am simţit foarte fain, chiar dacă a trebuit să-mi reduc discursul, lucru extraordinar de greu pentru mine.

Îmi pare bine că, în sfârşit, studenţii de la această secţie fac chestii practice şi că învaţă fiind în mijlocul problemei şi trecând de litera manualelor. În continuare, chestiuni administrative:

Citeşte în continuare »

V-am zis de workshopul de mâine despre libertatea de exprimare, da? Cel organizat de ELSA Iaşi şi pentru care trebuie să trimiteţi mail la iasi[@]elsa.ro pentru a vă înscrie. Well… sneak preview:

Citeşte în continuare »