Cum?

Nu este o întrebare care își va găsi răspunsul în acest articol.

Eu sunt un om obișnuit să o dea cu bâta în baltă, un om care știe sigur despre el că trebuie să se forțeze mult pentru a fi diplomat, un om care, uneori, mai ales atunci când trebuie neapărat să spună ceva, vorbește fără să gândească prea mult.

Dar să revenim la întrebare: Cum să-i spui cuiva că este penibil fără să-l jignești?

Și nu mă refer aici neapărat la cei care îți sunt prieteni și care ar trebui să știe că le vrei binele și ar trebui să aibă încredere în tine, indiferent de tonul pe care îl folosești.

Mă refer mai ales la cei cu care ai o relație normală, formală, aș putea spune, și pe care îi vezi tu cu ochii tăi că sunt penibili fără să-și dea seama. Și, mai mult decât atât, penibilitatea lor te afectează cumva, indirect, și pe tine.

Însă penibilitatea lor este un subiect mult prea sensibil pentru ei pentru a fi revelat așa, cu una cu două.

Dacă există cineva care îmi poate da, pe scurt, o lecție de diplomație pură pe care să o pot aplica în relația cu astfel de oameni, le-aș fi mereu recunoscătoare. Mulțumesc.

Andrei a scris despre vorbitul în public și mi-a re-trezit niște senzații.

Este vorba despre niște senzații care sunt foarte greu de descris în cuvinte, senzații care îți provoacă cele mai contradictorii stări, de la impulsul de a fugi sau de a te face mic mic mic, până la acela de a țopăi de atâta energie și de a nu te mai opri din vorbit.

Totuși, dacă ar fi să le luăm sistematic, eu, cel puțin, experimentez, gradual, următoarele senzații, frumos aranjate în timp:

1. Cu mult înainte de momentul vorbirii, adică atunci când îmi pregătesc tema de discuție

Senzația predominantă este de incertitudine. Pentru că am prostul obicei de a crede că trebuie să spun cât mai multe și cât mai neobișnuite, încât research-ul merge până în cele mai penibile pânze.

Prin urmare, încep să acumulez atât de multe informații despre subiectul despre care ar trebui să vorbesc, încât creierul meu intră în pauză și singurul lucru pe care îl știe cu certitudine este că niciodată nu ar putea vorbi într-un timp atât de scurt despre un subiect atât de vast.

Totuși, după ce petrec câteva nopți pentru a sistematiza informația, lucrurile se mai limpezesc și întru în cea de-a doua etapă:

2. Cu puțin timp înainte de momentul vorbirii (o zi-două)

Emoție constructivă combinată cu emoție distructivă. Pentru că încep să supraestimez așteptările publicului, în raport cu informațiile ce urmează să le dau eu.

Iar treaba decurge cam așa: ”Sunt pregătită pentru că m-am informat din toate părțile posibile și pentru că știu cu ce se mănâncă acest domeniu”; ”Dar, vai! Dacă publicul știe mai multe decât mine?” (de fapt, asta este una dintre cele mai mari probleme pentru că am sechele din facultate când, nu numai că știam mai mult decât unii profesori mai ne-experimentați, dar analizam până la sânge toate urmele exterioare ale neștiinței profesorului și le speculam până când omul din fața mea – săracul – își pierdea orice urmă de autoritate; și acum, evident, nu mi-aș dori să mă pedepsească Dumnezeu și să întoarcă roata ); ”Și dacă știe unele lucruri în plus, ce mi s-ar putea întâmpla, altceva decât să primesc niște completări?”; ”Ha! O să fie bine pentru că mă simt atât de bine să vorbesc despre asta!”; ”Vaiiii! Abia aștept!”. Nebună, I’m telling you!

3. Cu foarte puțin timp înainte de momentul vorbirii (câteva minute)

”Vai de mine!” (panică totală) ”Uaaaaaa, este și ăla căruia nu-i place de mine!” (panică generală); ”Ce mulți îs… și par așa de interesați de subiect… hmmm… nu cred că o să fie așa de rău… mai sunt câteva secunde… pana mea…”

ZÂMBET larg: ”Bună ziua, eu sunt Ines Prodan…”

4. Momentul vorbirii: primele minute

”Hmmm, parcă nu e atât de rău”; ”Phew, au râs la gluma asta; gata, măcar jumate de sală este atentă”

5. Momentul vorbirii: pe la mijloc

”Ce bine e ”; ”Moaaaamă, notează!”; ”Uhuuuu, chiar sunt interesați”; ”Cred că, dacă le-aș spune despre chestia aia cul pe care am făcut-o atunci, nu m-ar privi cu sprânceana ridicată”; ”Ce bine e ”; ”Ce bine e ”; ”Ce bine e ”

6. Momentul vorbirii: aproape de final

”Ce bine e ”; ”Ce bine e ”; ”Ce bine e ”; ”Ce bine e ”; ”Ce bine e ”; ”Ce bine e ”; ”Phew, au și întrebări!”; ”Ce bine e ”; ”Ce bine e ”; ”Ce bine e ”; ”Ce bine e ”

7. După momentul vorbirii: la câteva minute

”Ce bine a fost ”; ”Ce bine a fost ”; ”Ce bine a fost ”; ”Ce bine a fost ”; ”Ce bine a fost ”; ”Ce bine a fost ”

8. După momentul vorbirii: la câteva ore

”Ce bine a fost ”; ”Ce bine a fost ”; ”Ce bine a fost ”; ”Ce bine a fost ”; ”Ce bine a fost ”; ”Ce bine a fost ”

9. După momentul vorbirii: la câteva zile

”Vai de mine! Săptămâna viitoare tre să vorbesc iar! “

Yep, așa cum am mai spus, sunt în perioada blestemată a anului în care corectez testele studenților. Și, pentru că nu am cum să râd/să mă minunez de una singură, o să împărtășesc cu toată lumea.

Înainte de a vă lăsa să vă delectați, trebuie să fac două precizări:

1.    Am aproximativ 140 de studenți.
2.    Majoritatea greșelilor sunt de exprimare (incoerență), ceea ce nu mi se mai pare atât de funny…

Citeşte în continuare »

Am stat eu ce am stat, m-am gândit, m-am răzgândit și, într-un final, am decis că merit o mare reîntoarcere în blogosferă.

De ce? Probabil aș putea să găsesc aproximativ 250 de motive care să justifice marea mea întoarcere dar, pentru că nu aș putea să vă plictisesc cu un articol atât de lung, vă voi prezenta doar un rezumat.

Prin urmare, 50 de motive pentru care ar trebui să reîncep să scriu pe blog:

Citeşte în continuare »

Cu ocazia asta îi salut pe cei din lista mea de mess

Întotdeauna am avut așa… o chestie, atunci când am intrat în contact cu un psiholog. Tot timpul am avut senzația că psihologii au puteri supranaturale și că pot vedea prin mine; că își pot da seama cum ma simt, dacă mint, dacă nu mint, dacă sunt frustrată, dacă am mâncat bine aseara, dacă m-am certat cu mama dimineață, dacă iubesc în secret, dacă nu-mi place borșul cu fasole și așa mai departe.

Cred că ăsta este și motivul pentru care (aproape) de fiecare dată când ajung să vorbesc cu unul (și nu pentru terapie ci așa, ca o conversație obișnuită), îi zic tot de la început. Pentru că am impresia că el oricum știe .

Aseară mi-am băut cafeaua cu o reprezentantă demnă a psihologilor. Și de data asta nu am mai spus eu tot, ci am lăsat-o pe ea să vorbească. Și uite așa am aflat eu că psihologii sunt oameni normali și că nu-mi pot vedea intestinele încă de la primul contact vizual. Am mai aflat că și ei au probleme existențiale care se amplifică, tocmai pentru că trec printr-un cap de psiholog. Și am aflat că și ei au frustrări și temeri.

Dar, Ilinca, să nu crezi că m-ai păcălit. Eu oricum știu că tu ți-ai dat seama că îmi era foame .

Pentru toţi aceia care, după ce am scris articolul ăsta, au tot intrat şi au fost dezamăgiţi de ceea ce (nu) au găsit acolo, gata, i-am dat drumul! InesProdan.com are, oficial, primul articol.

Mai are unele elemente din temă care au rămas netraduse şi mai sunt multe alte lucruri care nu-mi plac şi pe care trebuie să le repar dar, pentru că, dacă mai amân mult, mi-o iau mulţi alţii înainte, lucrurile se vor îndrepta pe parcurs.

Enjoy!

Am o tendinţă foarte bine dezvoltată de a duce lucrurile mai departe. Am aflat zilele astea că se numeşte „escaladare”. Deşi conceptul a fost prezentat ca descriind o situaţie oarecum negativă, eu aş putea să-l interpretez şi într-un alt fel şi să spun că mă refer la a porni de la o situaţie şi de a face conexiuni care au legătură cu posibile lucruri care se pot întâmpla în viitor datorită lucrului de la care s-a pornit.

Ok, aia de mai sus a fost prima premisă. Keep that in mind!

Citeşte în continuare »

Ca orice blogger care îşi cere scuze atunci când nu a mai scris de mult, cred că ar trebui să pastrez tiparul şi să-mi cer şi eu scuze de la cei trei cititori ai mei. Sper că, între timp, să nu se fi dus şi ei pe meleaguri mai frumoase şi numărul cititorilor să se fi înjumătăţit, de exemplu. Pentru că mă cam îngrijorează jumatea aia de cititor…

Zilele astea particip la un training intensiv şi pretty cool despre dezvoltare personală. Nu că nu aş fi suficient de dezvoltată , dar niciodată nu poţi şti de unde apare o chestie pe care n-ai ştiut-o, o persoană pe care (încă) n-ai întâlnit-o şi, ceea ce este mult mai important pentru mine, o tehnică de a ţine un training pe care (încă) n-ai furat-o, muhaha >.

Ieri mi-a fost adusă din nou în faţa ochilor teoria conform căreia, dacă vrei ca cineva să acţioneze într-un anumit fel (să-şi schimbe un comportament, să-şi revizuiască o atitudine şi chestiuni din astea cu conotaţie negativă), „trucul” principal ar fi să nu foloseşti pronumele „tu” (eventual, însoţit de ţipete şi bocete) şi să-ţi reformulezi mesajul în aşa fel încât să vorbeşti despre tine („eu”) şi modalitatea în care un anumit comportament te face pe tine să te simţi. Sau, măcar, să-l transformi într-un mesaj pozitiv.

Perfect de acord. E mult mai eficient, de exemplu, să spui „Mă simt bine atunci când sunt lăsată să îmi termin ideea iar în conversaţia pe care noi doi tocmai am avut-o nu m-am simţit chiar aşa de bine” decât „Naiba să te ia cu obiceiul tău prost de a mă întrerupe şi de a crede că le ştii pe toate, prostule!”. Foarte colorat exemplul, cam asta e ideea.

Însă pentru că nu trăim într-o lume ideală şi cred că în aproximativ 5% din cazurile în care sunt nervoasă pe o persoană aş putea să gândesc atâta înainte să formulez un mesaj dar, mai ales pentru că, de ce să nu recunosc acum, de foarte multe ori payback time-ul este o modalitate cu efecte de defrustrare foarte puternice, iată unele mesaje care se referă la mine, care sunt cumva pozitive şi care mă fac pe mine să mă simt bine.

Evident, sunt numai pentru că vreau să fiu rea în seara asta, nu cred că ele chiar ar putea fi folosite:
Citeşte în continuare »

M-am ciocnit de sintagma asta în primul an de facultate, atunci când un domn profesor ne-a spus că cei patru ani pe care îi vom petrece acolo sunt cel mai eficient mijloc de îmbogăţire a capitalului social. Ştiu cu siguranţă că domnul profesor încă mai spune acest lucru la fiecare început de an întâi .

În ultima vreme mă tot ciocnesc de această sintagmă, în contexte mai mult sau mai puţin ciudate, în situaţii nebănuite, ceea că mă face să îmi privesc propria evoluţie. Pentru că îmi dau seama, poate acum mai mult decât oricând, că lucrurile pe care le spunem, gesturile pe care le facem, modurile în care privim viaţa, felul nostru de a fi, chiar şi cele mai mici gesturi contribuie la dezvoltarea brandului personal. Iar acest brand, de cele mai multe ori, le influenţează viaţa celorlalţi, lucru pentru care noi suntem responsabili.

Am pornit de la capitalul social şi am ajuns la responsabilitatea faţă de propriile acţiuni în legătură cu ceilalţi pentru că nu cred că am stat vreodată să mă gândesc, în adevăratul sens al cuvântului, la dorinţa celorlalţi de a mă adauga pe mine în capitalul lor social. Cred că de foarte multe ori am fost preocupată să adaug eu cât mai mulţi oameni acolo, fără să mă gândesc că, la rândul meu, sunt şi eu adăugată.

Ceea ce mă face să mă gândesc la motivele pentru care cineva şi-ar dori acest lucru în legătură cu mine, ceea ce mă face să mă gândesc la existenţa unor (celebre de acum) aşteptări ale celorlalţi în legătură cu persoana mea şi, implicit, ceea ce mă face să mă gândesc la modalităţi de a acţiona pentru ca aceste aşteptări chiar să fie atinse (în măsura în care îmi doresc acest lucru, evident).

Departe de mine impulsul de a mă considera buricul Pământului, dar există destul de multe vieţi pe care le-am influenţat într-o mai mare sau mai mică măsură iar faptul că nu pot controla totul începe să mă înfricoşeze într-un fel. Dacă s-ar putea să existe o listă cu situaţii şi cuvinte care, dacă sunt spuse, să aibă efect cu o marjă de eroare de 0,001%, ar fi perfect. Dar nu există, ceea ce ne face şi mai responsabili.

Mi se tot învârt prin cap motive pentru care cineva şi-ar dori să-şi îmbogăţească capitalul social „anexându-mă” şi pe mine acolo. Ultimele care mi-au fost transmise într-un mod foarte explicit mi s-au părut exagerate, ceea ce mă face să cred că s-ar putea să am tendinţa să mă subestimez şi să am un efect mult mai mare asupra oamenilor decât sunt eu conştientă.

Cred că asta este un alt articol din ăla în care îmi ordonez eu gândurile şi în care, în niciun caz, nu doresc să mi se răspundă la întrebări despre mine. Totuşi, mă interesează să ştiu:

Voi de ce credeţi că aţi fi valoroşi pentru capitalul social al cuiva?

Acum câteva zile am stat la aceeaşi masă cu mai mulţi oameni, timp în care mi-am putut da seama că lucrurile despre comunicarea interpersonală şi limbajul trupului stuff care mie mi se par suficient de simple încât să le înţeleg, nu sunt chiar atât de înţelese de toată lumea.
Citeşte în continuare »