Nu, nu este adevărat că niciodată n-o să mai ajut pe cineva, pentru că îmi stă prea mult în fire să fac asta, dar se întâmplă uneori niște chestii care chiar te fac să afirmi ceea ce tocmai am afirmat.

În urma unor experiențe cel puțin ciudate (ca să nu spun urâte, de-a dreptul), mă trezesc acum că mai emit niște idei înțelepte ce ar trebui luate în seamă mai ales de studenți sau de cei care nu au avut până în prezent un job în adevăratul sens al cuvântului dar care, totuși, își doresc așa ceva.

Sunt anumite lucruri care se întâmplă în viața reală, chiar dacă nouă nu ne convine:

1. În viața reală oamenii lucrează cu deadline-uri, task-uri și, dacă sunt suficient de ghinioniști, rapoarte. Oamenii care lucrează cu aceste elemente, pentru a-și păstra jobul/salariul/încrederea șefului/bonusurile, li se conformează.

2. În viața reală oamenii își permit să facă nazuri, să răspundă în doi peri, să se alinte, să-și negocieze cu nesimțire îndatoririle numai acasă, cu mama lor. Și nici atunci, dacă sunt suficient de maturi.

3. Apropo de maturitate: în viața reală, oamenii cu care interacționezi așteaptă de la tine să te comporți matur, în conformitate cu vârsta pe care o deții și pe care o urli cu dramatism în fața părinților, folosind-o ca un argument puternic pentru a susține ideea că ești îndeptățit/ă să te întorci la ore târzii acasă.

4. În viața reală, ți se expune o situație și ți se dă un anumit timp (mai lung sau mai scurt) de gândire pentru a stabili dacă ești capabil să-i faci față. În momentul în care răspunsul tău este ”da”, oamenii se bazează pe maturitatea ta (despre care vorbeam mai sus) și ajung la concluzia că te poți ține de cuvânt.

5. Și, ceea ce poate este cel mai urât lucru, în viața reală prea puțini angajatori vin să tragă de tine și să-ți ofere jobul pe tavă. Și, mai mult de atât, mult prea puțini angajatori îți suportă ifosele și toanele și îți oferă o ”a doua șansă” de o mie de ori. Prin urmare, în momentul în care întâlnești o astfel de situație, ai dreptul să te minunezi și să fii recunoscător sfinților, Domnului, Universului, destinului, sau cum mai vrei tu să îi spui.

În momentul în care nu ești conștient de niciuna dintre situațiile expuse mai sus, nu ar trebui, totuși, să te mire faptul că m-am gândit să afirm că niciodată nu mai ajut pe cineva.

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• 25 07 2009 -- Dacă ar fi să alegi, ce-ai alege? (17)
• 24 05 2009 -- Melodie pentru TOT (11)
• 19 04 2009 -- Spălatul rufelor şi plata întreţinerii (6)
• 4 03 2010 -- Supărată (2)
• 30 01 2010 -- ”Foarte greșit să conștientizezi fericirea” (9)

Nu mai scriu pentru că este adevărat că ar trebui ca fiecare dintre noi să găsească o nișă și să meargă pe ea, dacă dorește să aibă un blog, în adevăratul sens al cuvântului. Dacă, totuși, nișa este ”pierdut vremea aiurea”, atunci ar trebui să fii cu adevărat bun pentru că este cea mai activă nișă.

Nu mai scriu pentru că nu mi se mai întâmplă lucruri care să mă frământe atât de mult în interior și pe care să le împart cu voi. Viața mea este prea liniștită pentru a putea fi povestită.

Nu mai scriu pentru că 80% din timp mi-l petrec la birou și, dacă ar fi să scriu, aș scrie despre asta, dar o să fiu unul din bloggerii ĂIA care îmbină bloggereala cu locul de muncă. Și nici asta n-o să fie bine. Prin urmare, până când reușim să ne redesenăm în așa fel încât să avem și blog, o să tac.

Nu mai scriu pentru că sunt atât de fericită, încât nu am cuvinte de așternut aici.

N-o să-l închid, totuși pentru că… să fim serioși: sunt atât de multe chestii faine aici!

P.S. Salutări lui S. și mulțumesc pentru e-mailul îngrijorat

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• 4 12 2009 -- Ză greit combac (14)
• 24 03 2010 -- Despre cum online-ul mi-a schimbat viața (2)
• 25 07 2009 -- Dacă ar fi să alegi, ce-ai alege? (17)
• 24 05 2009 -- Melodie pentru TOT (11)
• 19 04 2009 -- Spălatul rufelor şi plata întreţinerii (6)

Recunosc, îmi este frică de singurătate. Şi nu mă refer neapărat la aia sentimentală, ci şi la aia care mă face să spun că sunt dependentă de oameni.Singurătatea asta m-a făcut să am multe eşecuri, tocmai pentru că nu pot să funcţionez dacă nu am oameni prin preajmă.

Desigur, n-o să ocolesc subiectul singurătate din aia sentimentală pentru că… well, pentru că îmi este frică şi de asta.

Totuşi, de ceva vreme mă tot gândesc la o chestie şi nu pot să-mi dau un răspuns sigur, deşi, evident, am şi eu o preferinţă:

Dacă ar fi să alegi între a fi singur şi a fi cu o persoană nepotrivită, ce ai alege?

Când spun „persoană nepotrivită” nu mă refer la persoană care să-ţi aplice bătăi sistematice şi care să te lase să dormi pe preşul de afară, ci la o persoană despre care ştii tu, undeva în sufleţelul tău, că nu este pentru tine, dar care, totuşi, este tolerabilă; simţi ceva afecţiune pentru ea (şi ea pentru tine, ea mai mult chiar), vă înţelegeţi ok, nu purtaţi cele mai filosofice discuţii, aveţi şi ceva probleme atunci când trebuie să ajungeţi la un răspuns comun, deseori unul trebuie să facă un compromis (ceea ce, evident, creează frustrări), uneori vă certaţi (de cele mai multe ori din motive importante, ceea ce, din nou, necesită compromisuri frustrante). Dar, una peste alta, măcar nu eşti singur.

La celălalt pol ar fi singurătatea. Sau, în fine, şanse destul de reduse să găseşti pe cineva care să-ţi placă în totalitate.

Repet:

Dacă ar fi să alegi între a fi singur şi a fi cu o persoană nepotrivită, ce ai alege?

Şi dacă tot suntem cumva în ton… melodie oarecum deprimantă:

Taxi – Probleme de memorie (live)

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• 24 05 2009 -- Melodie pentru TOT (11)
• 19 04 2009 -- Spălatul rufelor şi plata întreţinerii (6)
• 5 07 2009 -- Unind punctele (8)
• 8 08 2009 -- Alt articol țintit (7)
• 4 03 2010 -- Supărată (2)

* conecting the dots: capacitatea de a face legătură între întâmplările din viaţa ta şi de a le găsi un sens după ce acestea au trecut, nu în timp ce ele se petrec (valabil mai ales pentru aspectele negative ale vieţii)

Luna iulie a anului trecut (şi o mare parte din luna august) a fost una dintre cele mai contradictorii perioade din toată viaţa mea.

A fost perioada în care am plâns şi am râs aproape în acelaşi timp, în care mi-am pus cele mai existenţiale întrebări, în care am luat cele mai curajoase decizii, în care am dus oameni undeva puţin mai jos de linia pământului şi în care, la rându-mi, am fost dusă acolo.

A fost perioada în care am avut cei mai mulţi cititori pe blog pentru că scriam fără să mă opresc, despre orice, în orice condiţii şi, mai ales, punând în interiorul articolelor toate trăirile intense din acea perioadă.

A fost perioada în care mi-am recunoscut mie însămi că mă minţeam şi a fost perioada în care am avut curajul să iau măsuri. A fost perioada cu cele mai puţin dormite nopţi, a fost perioada cu cele mai interminabile discuţii pe messenger, a fost perioada cu cele mai mari tăceri între patru ochi.

A fost perioada cu cele mai multe cântece triste, cu cele mai multe întrebări, cu cele mai multe aşteptări neîmplinite, cu cel mai puternic şi dureros picior pus în prag, cu cei mai albi peri scoşi.

A fost perioada cu cele mai sincere minciuni şi cu cele mai urâte adevăruri. A fost perioada cu cele mai banale situaţii ascunse după cele mai complicate metafore.

Una peste alta, a fost perioada pe care o să mi-o amintesc probabil cu cea mai mare claritate pentru mult timp de acum înainte, şi nu neapărat persoane, cât trăiri.

Şi mi-o voi aminti şi mi-o amintesc şi acum când „unesc punctele” şi când, rememorând, îmi dau seama cât de mare este prăpastia între ceea ce era anul trecut şi ceea ce este anul ăsta. Şi îmi mai dau seama că, unind punctele, înţeleg lucruri pe care atunci, fiind în mijlocul lor, habar n-aveam cum să le înţeleg, habar n-aveam de ce se întâmplă şi, mai ales, îmi era imposibil să accept că peste un an le voi considera întmplări urâte care mi-au dus viaţa pe cea mai frumoasă cale.

Tracy Chapman – The Promise

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• 25 07 2009 -- Dacă ar fi să alegi, ce-ai alege? (17)
• 24 05 2009 -- Melodie pentru TOT (11)
• 19 04 2009 -- Spălatul rufelor şi plata întreţinerii (6)
• 4 12 2009 -- Ză greit combac (14)
• 12 10 2009 -- De ce nu mai scriu (9)

În schimb, am găsit la Somnulescu (ale cărui articole din ultimul timp sunt mai în concordanţă cu… mine) melodia care exprimă starea universală de depresie. Este atât de bună şi de expresivă, încât nu contează care este motivul, ea se pliază perfect pe orice.

Aşadar, pentru toate zilele în care aţi plâns pentru că v-a dezamăgit, pentru că aţi simţit că sunteţi un nimeni pe lumea asta, pentru că aţi avut impresia că nu sunteţi în stare de nimic, pentru că aţi fost minţiţi, înselaţi, prostiţi, loviţi, pentru că aţi ştiut că meritaţi mai mult, dar mai mult-ul ăla nu a mai venit, pentru că nu a sunat telefonul atunci când aţi vrut cel mai mult să sune, pentru că nimeni nu v-a spus „îmi pare rău”, deşi aşa trebuia, pentru că nu aţi spus la timp „îmi pare rău” iar singurul lucru pe care îl mai puteţi face acum este să ascultaţi melodia asta, pentru că v-aţi simţit mic şi neînsemnat, pentru toate dăţile în care aţi fost la pământ, pentru toate cuvintele urâte care au alergat vreodată prin jurul capului vostru, pentru toate zilele de „mâine” în care v-aţi fixat obiective de neatins, pentru toate gândurile negre şi ploile din sufletul vostru, pentru toţi cei care nu vă cunosc, dar vă judecă, deşi nu au trecut niciodată prin experienţele voastre şi nu au dreptul să vă judece, pentru toţi aceia care au râs în hohote de tristeţea voastră, pentru toate sms-urile din memoria telefonului la care nu aveţi curaj să vă uitaţi, pentru toate versurile despre care ştitţi că sunt scrise pentru voi, pentru toate dăţile în care aţi fi putut să demonstraţi că sunteţi mai buni decât atât, dar nu aţi demonstrat, pentru toate analizele pe care le faceţi asupra propriei persoane, pentru toate frustrările, pentru toate comparaţiile, pentru toate de ce-urile fără răspunsuri concrete, pentru toate lucrurile bune care se întâmplă numai altora, pentru tot ce s-a spus rău despre voi, pentru toate auto-încurajările fără rezultat şi pentru ceea ce va fi mâine, orice ar fi mâine, melodie:

Pur si simplu – Alerg dupa tine cu ploaia de mana

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• 25 07 2009 -- Dacă ar fi să alegi, ce-ai alege? (17)
• 19 04 2009 -- Spălatul rufelor şi plata întreţinerii (6)
• 8 08 2009 -- Alt articol țintit (7)
• 5 07 2009 -- Unind punctele (8)
• 30 01 2010 -- ”Foarte greșit să conștientizezi fericirea” (9)

Acum că m-am adresat întregului meu public, să trecem la mitul numărul 3…

Mitul de azi: Jurnaliştii şi PR-iştii

Enunţ: Jurnaliştii şi PR-iştii sunt precum şoarecele şi pisica, întotdeauna cu interese divergente şi întotdeauna într-o încrâncenată luptă. Niciunul nu înţelege aşteptările şi munca celuilalt, ambii îşi urmează propriu interes. Iar asta ne afectează pe noi, oamenii de rând…

Status: Fals în proporţie de 80%. Părerea mea.

Busting: Da, cred că este o prejudecată iar motivul pentru care am lăsat o portiţă de scăpare de 20% este că, tocmai această prejudecată s-ar putea să le îndrume acţiunile. De ambele părţi.

Evident, la fel ca toată lumea informată, am citit şi eu despre acest conflict şi despre problemele ambelor părţi în legătură cu cealaltă parte. Ştiu despre deadline-urile nerespectate, despre conceptul de newsworthiness, despre comunicate de presă scrise prost, despre cuvinte plasate în gura cui nu trebuie numai de dragul senzaţionalului şi despre multe alte aspecte de acest gen.

Ceea ce vreau să spun, totuşi, este că în orice meserie apar astfel de conflicte, dar am impresia că acest aşa-zis conflict este atât de mediatizat, încât toată lumea îl primeşte ca pe ceva firesc şi i se conformează, chiar şi atunci când nu există.

Sunteţi liberi să mă contraziceţi. Până atunci, puteţi intra pe BasicMarketing, unde am scris mai multe şi unde vă puteţi amuza şi cu filmuleţul de la final. Enjoy!

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• 19 04 2009 -- Spălatul rufelor şi plata întreţinerii (6)
• 12 03 2010 -- Speaking. Public speaking. (4)
• 4 12 2009 -- Ză greit combac (14)
• 20 10 2009 -- Niciodată nu mai ajut pe cineva (5)
• 12 10 2009 -- De ce nu mai scriu (9)

Tocmai am dat peste un articol mai vechi de-al meu, ăsta adică. Da, atunci când mă plictisesc îmi recitesc propriile articole şi încerc să-mi aduc aminte în ce stări eram atunci când le-am scris. Plus că, dacă eu îl recitesc, atunci articolul respectiv o să aibă o vizualizare în plus. Şi uite aşa învăţ eu să mă păcălesc singură… Şi, într-un mod cel puţin ciudat, articolul ăsta se potriveşte cu un alt articol pe care l-am găsit aici, care, de fapt, este şi el împrumutat dintr-o carte deşteaptă, dar nu mai contează asta .

Şi care este şi strâns legat de un concept pe care l-am învăţat la cursul de „Procese şi relaţii interpersonale”, ăla din fiecare luni. „Învăţat” este mult spus, având în vedere că nici măcar nu-mi aduc aminte cum se numeşte dar ştiu, în schimb, ce presupune: ideea că ceea ce trăieşti tu este unic şi nimeni nu mai este ca tine; şi, de fapt, toată lumea trăieşte cu această idee, ceea ce înseamnă că, în cele din urmă, suntem destul de asemănători.

Fragmente:

” Este sfârşitul poveştii şi nu ştiţi asta. El este acolo, în picioare, în faţa ferestrei şi vă supără că stă în lumină. Nu pe el îl vedeţi, ci ziua pe care o împiedică să intre. Aşa începe. El este acolo şi prezenţa lui vă deranjează. Nu-l mai aşteptaţi. Vă întoarceţi seara şi daţi drumul la radio. Un sărut distrat după ce v-aţi descălţat. Apoi, de îndată, tăcerea. Nu ştiţi cum s-a întâmplat. De cât timp. Credeaţi că nu ar fi posibil. Nu el, nu voi. Cunoşteaţi capcanele, cotidianul, alergătura. Se pare că spălatul rufelor ucide dragostea. Nu aţi crezut-o niciodată, aţi refuzat să vă lăsaţi închisă într-un astfel de clişeu. […]

Respingeţi ideea de a nu-l mai iubi. Nu vă închipuiţi că va trebui să i-o spuneţi. Atunci vă apucaţi de treabă. Vă adaptaţi. Acceptaţi că nu mai suportaţi: mersul lui, atitudinea, muzica pe care o ascultă. [...]. Îşi pierdea bricheta, ochelarii, actele şi vi se părea romantic. Vă înduioşa. Era unic, dezinvolt, zăpăcit. Atât de diferit vi se părea. [...]

Oare asta a început încă din prima zi? Oare voi v-aţi ucis propria poveste? Se spune că sfârşitul e înscris în început. A cui e vina deci? A celui care l-a devorat pe celălalt? A celui care s-a lăsat devorat?”

Acum, în timp ce recitesc şi pun diacritice (pentru că sunt obsedată), îmi dau seama că are legătură şi cu toate articolele mele despre fluturii în stomac, ăia care vin şi pleacă, sau ăia care vin şi stau, şi din ce motive stau, şi cum oare să îi facem să stea, şi oare stă în puterea noastră să-i facem să stea sau este vorba despre “chemistry” (asta pentru că tocmai am văzut un episod din Kyle XY în care se demonstra chestia asta), şi dacă nu stau, e de bine, apare altceva mai bun în locul lor şi, mai ales, oare spălatul rufelor ucide dragostea?

Şi, dacă da, nu putem angaja o menajeră? Şi, dacă angajăm o menajeră, trebuie să fie bătrână şi zbârcită? Şi, dacă e bătrână şi zbârcită, nu se poate să ne transformăm în mici gerontofili?

Glumesc. De fapt, am aceeaşi problemă formulată folosindu-mă de o altă îndeletnicire casnică: Oare plata întreţinerii ucide dragostea?

Lizz wright – hit the ground

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• 24 05 2009 -- Melodie pentru TOT (11)
• 25 07 2009 -- Dacă ar fi să alegi, ce-ai alege? (17)
• 30 01 2010 -- ”Foarte greșit să conștientizezi fericirea” (9)
• 27 08 2009 -- Psihologii (15)
• 8 08 2009 -- Alt articol țintit (7)

Tind să cred că nu sunt sclifosită. Spun asta pentru că, în toată viaţa mea, am făcut foarte multe lucruri pe care un om, dacă ar fi sclifosit, nu le-ar putea face. Adică: am împărţit trei paturi cu zece oameni într-o cameră urâtă şi fără căldură, am mers cu trenul şapte sute de mii nouă sute şaizeci şi şase virgulă trei sute cincizeci şi patru de ore, am dormit în cort pe super caniculă, am mâncat conservă de fasole. ETC.

Sunt, totuşi, nişte lucruri pe lumea asta pe care nu cred că aş putea să le suport pentru o perioadă mai lungă de vreme. Unul dintre acestea este să stau într-un apartament cu alte sute de oameni. „Sute” este exagerat spus; cu cel puţin încă vreo cinci. Cred, totuşi, că aş putea trece peste unele inconveniente ale trăitului „la îngrămădeală”. De exemplu, cred că aş putea fi răbdătoare şi aş putea aştepta cuminte să iasă toată lumea de la baie pentru a intra eu. Da, asta aş putea să fac. În schimb, nu aş putea să:

• Trec cu vederea peste stropii de apă de pe oglindă

• Adorm în orice condiţii, cu lumina aprinsă pentru că un altul din ceilalţi (mulţi) face nu ştiu ce treabă, în super gălăgie pentru că un altul dintre ceilalţi (mulţi) se uită la filme sau are alte activităţi zgomotoase, în super miros de mâncare pentru că un altul dintre ceilalţi (mulţi) prăjeşte cârnaţi nocturni.

• Vorbesc în şoaptă pentru că sigur cineva mă va auzi, chiar şi fără să vrea.

• Îmi păstrez calmul constatând că îmi sunt folosite lucrurile fără să fiu anunţată, în prealabil.

• Îmi păstrez calmul constatând că locul unde am făcut curăţenie cu foarte puţin timp în urmă arată exact la fel ca la început.

• Stau foarte puţin în baie pentru că mai sunt alte sute care trebuie să o folosească.

• Dorm mult mai puţin şi mai dezorganizat decât ar trebui pentru că fiecare dintre ceilalţi are propriul program şi propriul stil de a se trezi.

• Ascult manele fără să vreau.

• Fumez fără să vreau.

Da, ştiu, nu am stat niciodată în cămin. Deci nu sunt obişnuită cu greul.

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• 20 10 2009 -- Niciodată nu mai ajut pe cineva (5)
• 12 10 2009 -- De ce nu mai scriu (9)
• 25 07 2009 -- Dacă ar fi să alegi, ce-ai alege? (17)
• 24 05 2009 -- Melodie pentru TOT (11)
• 19 04 2009 -- Spălatul rufelor şi plata întreţinerii (6)

Încep din ce în ce mai mult să cred că, pentru a supravieţui cu succes în calitate de „jumătate de unei persoane de succes”, trebuie să fii foarte puternic/ă. Asta în legătură cu un articol în care am mai pomenit despre asta, în treacăt (sau nu).

Este pentru a… multa oară când dau nas în nas cu soţul sau soţia unei persoane care este cât de cât publică, ce se bucură de simpatia unui număr foarte mare de persoane (din ţară şi din străinătate), persoană respectabilă, despre care toată lumea crede că este integră şi cu multe alte calităţi. Jumătăţile unor astfel de persoane, jumătăţi întâlnite de mine până în prezent, sunt exact opusul lor: neîngrijite, mult îmbătrânite, prost îmbrăcate, cu cearcăne şi cu o durere în priviri, de îţi dau senzaţia că cele mai negre griji de pe Pământ se opresc, mai întâi, pe la ele.

Şi DA, cred că aceste persoane au ajuns aşa din cauză că au fost ignorate, din cauză că nu au putut face faţă succesului celuilalt, alături de tot ce presupune acesta, din cauză că, in cazul persoanelor publice, sunt foarte multe situaţii când cariera e mai presus decât familia sau când familia nu este decât un pion de care te foloseşti pentru a atrage simpatia şi susţinerea publicului, un pion care te ajută să le arăţi celorlalţi cât de… complet eşti tu.

Desigur, nu vreau să generalizez; am întâlnit şi „jumătăţi” la fel de prezentabile precum cei lângă care stau. Totuşi, cred în continuare că, pentru a putea face faţă lângă o astfel de persoană, ai nevoie de multă putere şi de o capacitate extraordinară de a închide ochii şi de a face compromisuri cu tine însuţi.

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• 20 10 2009 -- Niciodată nu mai ajut pe cineva (5)
• 12 10 2009 -- De ce nu mai scriu (9)
• 25 07 2009 -- Dacă ar fi să alegi, ce-ai alege? (17)
• 5 07 2009 -- Unind punctele (8)
• 24 05 2009 -- Melodie pentru TOT (11)