Și uite așa ziua aia în care am spus că o să mă frământe ceva și, prin urmare, o să scriu, a venit mai repede decât am preconizat.

Nu, nu este adevărat că niciodată n-o să mai ajut pe cineva, pentru că îmi stă prea mult în fire să fac asta, dar se întâmplă uneori niște chestii care chiar te fac să afirmi ceea ce tocmai am afirmat.

În urma unor experiențe cel puțin ciudate (ca să nu spun urâte, de-a dreptul), mă trezesc acum că mai emit niște idei înțelepte ce ar trebui luate în seamă mai ales de studenți sau de cei care nu au avut până în prezent un job în adevăratul sens al cuvântului dar care, totuși, își doresc așa ceva.

Sunt anumite lucruri care se întâmplă în viața reală, chiar dacă nouă nu ne convine:

1. În viața reală oamenii lucrează cu deadline-uri, task-uri și, dacă sunt suficient de ghinioniști, rapoarte. Oamenii care lucrează cu aceste elemente, pentru a-și păstra jobul/salariul/încrederea șefului/bonusurile, li se conformează.

2. În viața reală oamenii își permit să facă nazuri, să răspundă în doi peri, să se alinte, să-și negocieze cu nesimțire îndatoririle numai acasă, cu mama lor. Și nici atunci, dacă sunt suficient de maturi.

3. Apropo de maturitate: în viața reală, oamenii cu care interacționezi așteaptă de la tine să te comporți matur, în conformitate cu vârsta pe care o deții și pe care o urli cu dramatism în fața părinților, folosind-o ca un argument puternic pentru a susține ideea că ești îndeptățit/ă să te întorci la ore târzii acasă.

4. În viața reală, ți se expune o situație și ți se dă un anumit timp (mai lung sau mai scurt) de gândire pentru a stabili dacă ești capabil să-i faci față. În momentul în care răspunsul tău este ”da”, oamenii se bazează pe maturitatea ta (despre care vorbeam mai sus) și ajung la concluzia că te poți ține de cuvânt.

5. Și, ceea ce poate este cel mai urât lucru, în viața reală prea puțini angajatori vin să tragă de tine și să-ți ofere jobul pe tavă. Și, mai mult de atât, mult prea puțini angajatori îți suportă ifosele și toanele și îți oferă o ”a doua șansă” de o mie de ori. Prin urmare, în momentul în care întâlnești o astfel de situație, ai dreptul să te minunezi și să fii recunoscător sfinților, Domnului, Universului, destinului, sau cum mai vrei tu să îi spui.

În momentul în care nu ești conștient de niciuna dintre situațiile expuse mai sus, nu ar trebui, totuși, să te mire faptul că m-am gândit să afirm că niciodată nu mai ajut pe cineva.

Acum câteva săptămâni, am luat decizia să nu mai scriu pe blog. Nu a fost o decizie traumatizantă, a fost mai mult un ”gata, dom`le, nu mai scriu” resemnat. Să fim serioși: niciodată blogul ăsta nu a fost atât de în vogă, încât să fac o multitudine de oameni să sufere la încetarea activității. Blogul meu nu a fost Michael Jackson… sniff.

Nu mai scriu pentru că este adevărat că ar trebui ca fiecare dintre noi să găsească o nișă și să meargă pe ea, dacă dorește să aibă un blog, în adevăratul sens al cuvântului. Dacă, totuși, nișa este ”pierdut vremea aiurea”, atunci ar trebui să fii cu adevărat bun pentru că este cea mai activă nișă.

Nu mai scriu pentru că nu mi se mai întâmplă lucruri care să mă frământe atât de mult în interior și pe care să le împart cu voi. Viața mea este prea liniștită pentru a putea fi povestită.

Nu mai scriu pentru că 80% din timp mi-l petrec la birou și, dacă ar fi să scriu, aș scrie despre asta, dar o să fiu unul din bloggerii ĂIA care îmbină bloggereala cu locul de muncă. Și nici asta n-o să fie bine. Prin urmare, până când reușim să ne redesenăm în așa fel încât să avem și blog, o să tac.

Nu mai scriu pentru că sunt atât de fericită, încât nu am cuvinte de așternut aici.

N-o să-l închid, totuși pentru că… să fim serioși: sunt atât de multe chestii faine aici!

P.S. Salutări lui S. și mulțumesc pentru e-mailul îngrijorat

Recunosc, îmi este frică de singurătate. Şi nu mă refer neapărat la aia sentimentală, ci şi la aia care mă face să spun că sunt dependentă de oameni.Singurătatea asta m-a făcut să am multe eşecuri, tocmai pentru că nu pot să funcţionez dacă nu am oameni prin preajmă.

Desigur, n-o să ocolesc subiectul singurătate din aia sentimentală pentru că… well, pentru că îmi este frică şi de asta.

Totuşi, de ceva vreme mă tot gândesc la o chestie şi nu pot să-mi dau un răspuns sigur, deşi, evident, am şi eu o preferinţă:

Citeşte în continuare »

De când am blogul ăsta am mai găsit o chestie interesantă de făcut pentru a combate plictiseala: să mă uit în arhivă pentru a vedea „ce făceam anul trecut pe vremea asta”. Şi uite aşa o simplă activitate, plictisitoare pe alocuri, se transformă într-un bun prilej pentru a-mi analiza viaţa şi, eventual, evoluţia sau involuţia. Şi, cu ocazia asta, îmi dau seama ce înseamnă şi cum se pune în aplicare sintagma „connecting the dots”* despre care spunea Steve Jobs (by the way, aici îi este discursul, îl recomand cu căldură).

* conecting the dots: capacitatea de a face legătură între întâmplările din viaţa ta şi de a le găsi un sens după ce acestea au trecut, nu în timp ce ele se petrec (valabil mai ales pentru aspectele negative ale vieţii)
Citeşte în continuare »

Astăzi aveam de gând să răspund la leapşa Mihaelei. Dar starea mea nu este tocmai una atât de joyful (deşi, dacă stau mai bine să mă gândesc, ar fi momentul perfect în care aş putea să mă gândesc la cum ar fi dacă aş fi altceva) încât să răspund cu toată inima. De fapt, am şi răspuns; e în draft, aşteaptă un „publish” în momentul în care voi fi pregătită sufleteşte pentru lucruri vesele.

În schimb, am găsit la Somnulescu (ale cărui articole din ultimul timp sunt mai în concordanţă cu… mine) melodia care exprimă starea universală de depresie. Este atât de bună şi de expresivă, încât nu contează care este motivul, ea se pliază perfect pe orice.

Citeşte în continuare »

Pentru cei (doi) care au aşteptat cu sufletul la giră ziua de marţi pentru ca eu să mai dărâm un mit, îmi cer scuze. Pe celălalt cititor al blogului meu în salut călduros.

Acum că m-am adresat întregului meu public, să trecem la mitul numărul 3…

Mitul de azi: Jurnaliştii şi PR-iştii

Citeşte în continuare »

Şi jur că niciodată nu îmi plănuiesc să mă apuce depresiile în momente din astea în care alţi oameni se bucură. Nu e plănuit, vine de la sine. Într-un mod enervant de firesc.

Tocmai am dat peste un articol mai vechi de-al meu, ăsta adică. Da, atunci când mă plictisesc îmi recitesc propriile articole şi încerc să-mi aduc aminte în ce stări eram atunci când le-am scris. Plus că, dacă eu îl recitesc, atunci articolul respectiv o să aibă o vizualizare în plus. Şi uite aşa învăţ eu să mă păcălesc singură… Şi, într-un mod cel puţin ciudat, articolul ăsta se potriveşte cu un alt articol pe care l-am găsit aici, care, de fapt, este şi el împrumutat dintr-o carte deşteaptă, dar nu mai contează asta .

Şi care este şi strâns legat de un concept pe care l-am învăţat la cursul de „Procese şi relaţii interpersonale”, ăla din fiecare luni. „Învăţat” este mult spus, având în vedere că nici măcar nu-mi aduc aminte cum se numeşte dar ştiu, în schimb, ce presupune: ideea că ceea ce trăieşti tu este unic şi nimeni nu mai este ca tine; şi, de fapt, toată lumea trăieşte cu această idee, ceea ce înseamnă că, în cele din urmă, suntem destul de asemănători.

Fragmente:

Citeşte în continuare »

Tind să cred că nu sunt sclifosită. Spun asta pentru că, în toată viaţa mea, am făcut foarte multe lucruri pe care un om, dacă ar fi sclifosit, nu le-ar putea face. Adică: am împărţit trei paturi cu zece oameni într-o cameră urâtă şi fără căldură, am mers cu trenul şapte sute de mii nouă sute şaizeci şi şase virgulă trei sute cincizeci şi patru de ore, am dormit în cort pe super caniculă, am mâncat conservă de fasole. ETC.

Sunt, totuşi, nişte lucruri pe lumea asta pe care nu cred că aş putea să le suport pentru o perioadă mai lungă de vreme. Unul dintre acestea este să stau într-un apartament cu alte sute de oameni. „Sute” este exagerat spus; cu cel puţin încă vreo cinci. Cred, totuşi, că aş putea trece peste unele inconveniente ale trăitului „la îngrămădeală”. De exemplu, cred că aş putea fi răbdătoare şi aş putea aştepta cuminte să iasă toată lumea de la baie pentru a intra eu. Da, asta aş putea să fac. În schimb, nu aş putea să:

Citeşte în continuare »

Încep din ce în ce mai mult să cred că, pentru a supravieţui cu succes în calitate de „jumătate de unei persoane de succes”, trebuie să fii foarte puternic/ă. Asta în legătură cu un articol în care am mai pomenit despre asta, în treacăt (sau nu).

Citeşte în continuare »