PRIME este asociaţia din care mi-ar fi plăcut foarte tare să fac parte dar, din nefericire, „pe vremea mea” nu prea exista. Asta nu înseamnă că reneg în vreun fel ELSA . Dar n-o să mă apuc acum să vorbesc despre proiectele lor măreţe şi despre cum îşi propun să schimbe lumea, ci despre cum mi-am adus eu aminte chestii, interacţionând cu ei.

Marţi am fost la o şedinţă care s-a dovedit a fi foarte productivă şi de pe urma căreia, evident, lumea se va schimba. Asta dacă cineva () o să se prindă pe ce buton să apese ca să facă un anumit site să meargă . Dar să lăsăm la o parte frustrările mele nocturne…

Şi, cu ocazia acestei şedinţe, am reuşit să concretizez chestia aia care era în mine şi mă enerva şi mă supăra şi nu-mi dădeam seama ce e: îmi lipsea să simt că „funcţionez” în echipă, îmi lipsea o confirmare a faptului că încă sunt capabilă să lucrez într-un mod amuzant, frumos şi productiv şi îmi lipsea confirmarea faptului că (încă ) mă integrez armonios şi sunt pe aceeaşi lungime de undă cu oameni asemănători mie. Mi-au lipsit atât de mult chestiile astea, încât i-am determinat pe alţii să mă sune îngrijoraţi pentru că nu mai veneam acasă .

Prin urmare, m-am gândit eu să fac o listă cu lucrurile de care mi-am amintit în interacţiunea cu oamenii ăştia faini:

1. Şedinţe nocturne şi lungi despre cum să schimbăm lumea

2. Oameni care să depăşească foarte mult bariera colegialităţii şi să treacă frumos şi drăgălaş de partea prieteniei

3. Bucuria sinceră pe care numai o pungă de bomboane „poştită” ţi-o poate aduce în privire

4. Tocuri rupte şi uşi pupate la fundraising

5. Alergătură şi entuziasmul lucrului făcut bine

6. 50 de ore nedormite absolut deloc şi încă 50 dormite, mai apoi, fără întrerupere

7. Sighişoara şi chitara (lui Alin) şi Conexiuni şi „Când văd părul tău…”

8. Vagoanele CFR-ului pline de oameni frumoşi şi veseli şi mima din gări

Şi mult etc.

Concluzie: le mulţumesc celor din PRIME pentru aducerile aminte. A! Şi, evident, melodia:

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• 30 12 2008 -- CFR’s best friend (12)
• 25 12 2009 -- De Crăciun și de la mine (3)
• 7 12 2009 -- ”Emițătorul poate fi scârțâitul unei uși” (4)
• 4 12 2009 -- Ză greit combac (14)
• 27 05 2009 -- Cum se înclină balanţa azi (10)

Zilele astea, din diferite motive (cele mai multe legate de plecarea sau revenirea cuiva), am făcut unele vizite în frumoasa gară din Iaşi, având astfel ocazia să mă întreb oare cum de nu mi-a trecut prin cap până acum să scriu despre EL? EL, cel mai bun prieten al meu din vremea studenţiei, EL, cel care a fost intermediarul murdar dintre mine şi amintirile frumoase, EL, cel care m-a cunoscut atât de bine, EL, cel care probabil că acum suspină după mâinile şi corpul meu pe pielea fiecărui element ce îl compune, EL, CFR-ul.

Cele mai controversate întâmplări, cele mai ciudate amintiri, cele mai frumoase momente, cele mai contradictorii sentimente, cele mai distractive jocuri, cele mai tâmpite cântece, cele mai multe lacrimi sunt în strânsă legătură cu trenurile şi gările. De asta nu mă pot hotărî dacă aceste elemente ale CFR-ului au avut un impact pozitiv sau unul negativ în viaţa mea: nu mă pot hotărî dacă îmi plac sau nu.

Totuşi, având în vedere că, acum când scriu, îmi amintesc cu drag de tot (inclusiv de partea cu sentimentele contradictorii şi cu lacrimile), tind să cred că e de bine. Şi uite aşa CFR-ul s-a instalat cu căldură în viaţa Inesului.

De departe, cele mai multe amintiri s-au petrecut în acceleratul Iaşi-Timişoara (şi invers), also known as „trenul foamei”, dar nu pentru că aspectul său ar fi fost unul generator de întâmplări haioase sau nostalgice, ci pentru că drumul Iaşi-Timişoara este al naibii de lung; este singura călătorie de care, atunci când ai ajuns l mijloc, temporal vorbind, şi constaţi că mai ai „încă pe atât”, nu te poţi bucura; pentru că mijlocul înseamnă 8 (opt!) ore şi „încă pe atât”-ul înseamnă tot 8 (opt!) ore! Numai călătoria cu avionul peste ocean mai poate fi comparată cu drumul Iaşi-Timişoara (sau invers).

Din categoria „eu am văzut multe în viaţa mea, am mers şi cu trenul” (prof drag din facultate) face parte şi povestea telenovelică petrecută în una dintre aceste călătorii (una din multele) de la Timişoara la Iaşi.

Într-un compartiment plin-ochi (ooochi ) – în timp ce compartimentele alăturate erau goale, că aşa ştie tanti de la ghişeu să dea locuri în tren – s-au aşezat frumos, ca sardelele, pregătiţi să convieţuiască în armonie cel puţin până în Suceava, următoarele personaje:

Inesul ui:

Mama şi fiul. Fiul de aproximativ 35 de ani. Mama foarte grijulie. Mamă aranjat fular la fiu periodic. Aranjare de fular însoţită de replica „ţine, mamă, fularu’ la gât”. Periodic. Durată: 16 ore .

Băieţaş singur. Băieţas venit de la turci unde a practicat furtul. Băieţaş învăţat metode de furt eficient. Băieţaş împărtăşit metodele cu colocatarii. Fiul (de mai sus) strălucit ochii pe sub fular.

Tipă. Maxim 10 clase. Bocitoare.

Babă cu găini. Găinile în afara compartimentului. Baba pazit găini. Periodic. Găinile cotcodăceală. Găinile agitate. Găinile sărit fulgii. Periodic. Găinile fără ouă. Slavă Domnului!

Tipă. Căşti în urechi. Durată: 10 ore (până în Suceava).

Tip agitat. Se bănuieşte că nu are bilet. Revine din când în când în compartiment. Nu avem informaţii suficiente despre el.

Acţiune

Tipa bocitoare are o problemă. Deocamdată nimeni nu ştie care e, dar ea îşi face treaba (de bocitoare) cam timp de vreo 4-5 ore de la plecare. Apoi, pentru că eram cu toţii curioşi şi ne curgeau balele în colţul gurii atunci când ei îi mai curgea câte o lacrimă, îşi ia inima în dinţişi ne dezvăluie secretul: „bărbatul” (care nu este echivalent cu soţul în limajul „de cartier” ci, pur şi simplu, indică sexul omului de lângă ea) plecat în Italia la furat. Jale mare. Toată lumea este în doliu.

Dar iată că durerea unuia se dovedeşte a fi fericirea altuia, căci acesta este un bun prilej pentru băieţaşul cu turcii să îşi dea seama că are ceva în comun cu „bărbatul” tipei cu 10 clase şi, prin urmare, este în măsură să o consoleze şi chiar să-i ofere ceva ponturi pe care ea să le transmită mai departe „bărbatului”. Toate acestea, slavă Domnului (!) se petrec pe hol, periodic şi foarte îndelungat.

Cam la două ore înainte de Suceava însă, stupoare! Uşa compartimentului se deschide, aşa cum s-a mai deschis de sute de ori înainte pentru că băieţaşul şi tipa cu 10 clase aveau mişcorici, şi… stupoare!!! Tipa cu 10 clase nu mai plânge! În schimb, băieţaşul este cel care plânge acum. De ce? Veţi afla în cele ce urmează:

În lungile discuţii avute despre ponturile de furt eficient din Turcia comparativ cu cele din Italia, băieţaşul a realizat că o iubeşte pe tipa cu 10 clase. Tipa cu 10 clase cred că îl iubea şi ea, dar nu chiar atât de profund, că ea nu mai plângea, ceea ce mă face să cred că l-a iubit mai mult pe „bărbat”, că pentru el a plâns vreo cinci ore.

Lacrimile băieţaşului erau cauzate de revelaţia avută: că nu o va mai vedea niciodată pe tipă pentru că ea coboară în Suceava unde se mută pentru o viaţă mai bună în calitate de casieră la ceva supermarket; iar el are o altă concepţia asupra vieţii „mai bune”, căci se întoarce înapoi în Turcia la furat.

Şi uite aşa o iubire născută în tren a murit tot în tren.

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• 30 04 2009 -- Highly recommended: PRIME Iaşi (8)
• 30 08 2010 -- Cum recunoşti românii în Paris (8)
• 8 01 2010 -- Despre 2009-2010 într-un mod neoriginal (5)
• 25 12 2009 -- De Crăciun și de la mine (3)
• 4 12 2009 -- Ză greit combac (14)