Ieri am avut ocazia să mă minunez din nou de mintea omului. Ca să fiu puţin mai exactă, nu de mintea omului, în general, ci de mintea unui anumit exponat al speciei umane numită de nu ştiu cine (dar tind să cred că de ceva BUG Mafia sau La Familia sau Paraziţii sau Doamne iartă-mă trupă din asta de „după blocuri”-le care neapărat trebuie să fie „gri”… sau poate că s-a autonumit ) „băieţaş de cartier”.

În continuare, pentru că acesta este un blog inocent, scris, dar mai ales citit de oameni culţi şi educaţi şi, prin urmare, aici nu veţi găsi niciodată scrise cuvinte obscene (nici măcar cu ocazia introducerii lor în DEX), dar şi pentru organizare şi pentru buna desfăşurare a firului narativ, voi detalia o legendă a cele ce vor urma:

Mieluşel = varianta necenzurată a formei cenzurate pentru organul de reproducere bărbătesc; şi, pentru că fiecare mieluşel (din ăla pe bune, care se naşte din oaie după un anumit interval de timp după ce aceasta întreţine relaţii sexuale cu berbecul) are copite, intervine în legenda noastră un nou termen:

Copituţe = în cazul nostru numai două, sunt cele ce completează, în viaţa de zi cu zi şi necenzurată, organul sexual bărbătesc.

Acestea fiind spuse, să trecem la acţiune. Dacă vă ajută să înţelegeţi mai bine textul, puteţi înlocui cuvintele folosite de mine cu variantele necenzurate din viaţa reală:

Niciodată nu am înţeles această dorinţă de nestăvilit a celor despre care am vorbit mai sus de a simţi oriunde prezenţa mieluşelului. Mieluşelul este, se pare, un organ indispensabil pentru aceştia, şi nu numai pentru că îi ajută la satisfacerea plăcerilor trupeşti, dar, observ eu, şi pentru că îi ajută să vorbească. Mieluşelul este cel mai bun învăţător pentru ei; este ca atunci când, în clasa a doua, te chinuiai să înveţi tabla înmulţirii şi, atunci când ajungeai la înmulţirea cu 7, 8 sau 9, pentru a memora mai bine, aveai nevoie să faci nişte conexiuni, aveai nevoie de o „ancoră” de care să te agăţi pentru ca creierul tău să reacţioneze.

Aşadar, dacă ar fi să vorbim în termeni sociologici şi psihologici, mieluşelul este pentru aceşti oameni o formă de programare neuro-lingvistică: când, la începutul, la mijlocul sau la finalul propoziţiei, uită care este următorul cuvânt, apelează la „ancoră”, se „agaţă” de mieluşel şi, imediat, creierul reacţionează. Sper ca aceasta să fie raţiunea pentru că altfel nu îmi pot explica replici de genul:

„Băi, mieluşel, nu-l înţeleg, în mieluşelul meu. Îl întreb ce face de Revelion şi el îmi zice că stă acasă în mieluşelul meu, cu nevastă-sa. Păi ce, mieluşelul meu, dacă ţi-ai tras nevastă înseamnă că nu mai tre să ieşi, în mieluşelul meu? Da’ ia-o în mieluşelul meu şi pe ea şi ieşiţi şi voi la un show ceva, în mieluşelul meu”. După cum puteţi vedea, mieluşelul este prezent pretutindeni: mieluşelul poate fi echivalent cu ideea de „acasă”, mieluşelul poate fi o locaţie (alta decât acasă), mieluşelul poate să fie locul unde se dau show-uri, mieluşelul este omniprezent.

De asemenea, nu pot să nu observ ceva în neregulă cu prepoziţiile . Adică, nah… este posibil ca, totuşi, în cei 24 de ani de existenţă să nu fi înţeles eu cum stă treaba cu sexul, ceea ce, dacă este adevărat, mă pune pe gânduri . Oricare ar fi cauza, eu cred în continuare că, dacă ne referim la mieluşel, nu putem vorbi de ceva din interiorul lui (vezi prepoziţia „în”). Putem vorbi de „pe”, „sub”, „peste”, naiba să-l ia (sau nu ), dar ÎN??? Cum adică ÎN? Cum se poate să intre ceva ÎN? Foarte complicată treaba asta cu reproducerea .

Pe de altă parte, însă, alta este treaba cu copituţele. Copituţele nu sunt folosite niciodată pentru a indica o locaţie. Copituţele sunt folosite întotdeauna sub formă de nume şi tind să devină chiar şi o formă de alint. De aici întrebarea „Ce faci, copituţă?” ce atrage după ea răspunsul „Bine, copituţă, în mieluşelul meu”. Foarte interesantă această replică .

Ceea ce nu înţeleg eu este această lipsă de inspiraţie prezentă la nivelul acestor oameni, această simplitate a vocabularului, cum aleg ei să se alinte în acelaşi mod. Dacă aleg să se folosească de copituţe ca nume de alint, atunci cum îşi dau seama despre cine vorbesc? Dacă toţi sunt nişte copituţe, atunci cum se deosebesc unii de alţii? Adică… cu mieluşelul am înţeles; el este bine delimitat în spaţiu şi fiecare rostitor de… mieluşel indică şi posesorul (de obicei este el însuşi, niciodată nu am auzit pe cineva care să spună „în mieluşelul tău”). Deci despre mieluşel am înţeles care şi al cui e. Dar ce ne facem cu copituţele?

După cum spuneam, foarte complicat . Şi analiza ar putea continua, dar ar trebui să mă duc şi eu la somn, în mieluşelul meu…

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• 17 04 2009 -- Dezvăluiri incendiare şi drăgălaşe (4)