Autor: Jose Saramago

În sfârșit am găsit o carte scrisă de Saramago care mi-a plăcut. Poate nu știu eu să-i înțeleg scrisul, poate nu-mi plac portretele de oameni triști pe care le conturează el, poate nu-mi place atmosfera de apăsare pe care mi-o induce sau poate, pur și simplu, nu-mi plac cărțile cărțile în care nu prea există acțiune. Nu știu exact care este explicația dar, după ce am citit ”Toate numele” și ”Peștera” am vrut să-mi iau gândul de la Saramago. Pentru că, totuși, nu mai aveam nicio carte disponibilă pe noptieră, am deschis ”Eseu despre orbire”. Și foarte bine am făcut…

Eseu despre orbire este o carte care îți trezește un set complet de sentimente negative amestecate: tristețe, oripilare, scârbă, milă, deznădăjduire, nod în gât (nu știu cum se cheamă sentimentul ăsta), revoltă.

În mare, Eseu despre orbire este despre o întâmplare inexplicabilă ce a determinat orbirea tuturor oamenilor (probabil din lume). Și, tot printr-o întâmplare inexplicabilă, acestora le-a revenit vederea la loc. O singură persoană nu și-a pierdut vederea în tot acest timp.

Cartea m-a impresionat pentru că, până la a o citi, aveam impresia că a-ți pierde unul din simțuri și, mai ales, vederea, este cea mai mare nenorocire care ți se poate întâmpla. Eseul despre orbire mi-a confirmat, dar mi-a și infirmat acest lucru; practic, faptul că toată lumea (din lume, se pare) și-a pierdut, într-un final, vederea, a determinat un adevărat haos social.

Pierderea vederii i-a determinat pe oameni să comită atrocități pe care nu se credeau capabili să le comită și, astfel, să se întoarcă la un primitivism cu care numai oamenii cavernelor erau obișnuiți: crime, violuri, adultere, masacre făcute în numele foamei, reguli grotești impuse de orbii care dețineau puterea (adică aveau acces direct la hrană), multă mizerie și uitarea normelor de bun simț.

Un alt aspect ce m-a oripilat total a fost modalitatea în care (încă) văzătorii îi tratau pe nevăzători: nicidecum ca pe niște persoane cu probleme ce trebuie rezolvate ci, mai degrabă, ca niște animale cuprinse de turbare ce trebuie izolate în grajduri și care, din când în când, trebuie împușcate pentru că numărul lor este deja prea mare.

În tot acest haos provocat de această boală necunoscută, lupta pentru supraviețuire este atât de acerbă, încât personalitatea fiecăruia nu mai contează. Pe tot parcursul cărții nu este pronunțat niciun nume, personajele nu fac niciun efort să se cunoască după nume pentru că, așa cum unul dintre personaje (singurul personaj care nu și-a pierdut vederea) afirmă, ”În adâncul nostru este ceva care n-are nume, acest ceva suntem.”

Mi-am dat seama că, mai îngrozitor decât să nu vezi este să fii singurul care vede într-o mare de oameni nevăzători. Soției doctorului, singura neatinsă de orbire, i-au fost înregistrate pe retină toate aceste atrocități, fiind martoră oculară la toate crimele, violurile și întâmplările îngrozitoare prin care cu toții au trecut; unii orbește, alții cu ochii larg deschiși.

Eseu despre orbire nu este o carte pe care să o citești pentru a primi vreo explicație, ci pentru că vrei să vezi până unde poate merge ființa umană, pusă față în față cu frica de moarte.

După nenumărate momente de meditație, am ajuns la concluzia că este timpul ca acest blog să mai găzduiască și idei inteligente. Prin urmare, o să scriu despre Teacup.

Sunt convinsă că cei trei vizitatori (hai, patru, de când a scris despre mine unul dintre bloggerii supremi ai acestei țări) îl cunosc deja pe Andrei. Nu știu, însă, dacă știu și despre părerea mea despre Andrei.

Părerea mea despre Andrei poate fi rezumată într-o frază destul de simplă: un tip foarte deștept care a avut încredere în inteligența utilizatorilor de internet și, prin urmare, a investit resurse în afaceri despre deșteptăciune. Iar aceasta a fost introducerea despre Teacup.

Teacup este ”comunitatea oamenilor pasionați de cărți și ceai”. Chiar dacă eu sunt pasionată de cărți, seriale și multă cafea și uneori mă simt copleșită de atâtea rețele de socializare în care aș putea să-mi bag coada și, chiar dacă mi-am făcut cont, dar încă nu am spus nimic despre mine acolo, asta nu înseamnă că nu este o idee pe care o consider pur și simplu frumoasă; înseamnă doar că sunt eu leneșă .

Lucrurile sunt simple pe Teacup: îți faci cont, începi să-ți adaugi cărți la profil (cărți citite, cărți necitite, cărți în curs de citire) – pentru ca ceilalți să știe lucruri despre tine și, mai apoi, ca într-o rețea de socializare care se respectă, evident, socializezi.

Poți, în principiu, să scrii orice dorești tu despre cărți: recenzii, articole, meditații personale cu privire la acest domeniu. Sau poți să trimiți + primești mesaje. I told you… TOT!

Și, în plus, pentru că sunt sigură că te-ai plictisit să tot vezi ce vaci și-au mai cumpărat prietenii tăi pe Farmville sau ce teste despre ”dacă ar fi să furi un singur lucru de la X, ce ai fura”, despre ”dacă ai fi o călugăriță nebună, care ar fi numele tău” sau despre ”dacă ar fi să împărți cu cineva niste benzină (WTF?), cu cine ai împărți” etc., Teacup este locul perfect pentru a demonstra că mai ai și alte îndeletniciri. Unele inteligente .

De obicei, sunt sceptică la utilitatea şi măreţia lucrurilor sau persoanelor de care nu am mai auzit. De aceea, atunci când am văzut o carte care laudă, conform titlului, stilul de leadership al unui om despre care nu am mai auzit, evident, s-a ridicat sprânceana. Totuşi, am citit-o. Pentru că e de la Publica şi pentru că am citit o recenzie pe bookblog. Sursele astea de credibilitate…

A fost cu atât mai interesant de citit cu cât, înainte de ea, terminasem Screw it, let’s do it!, carte ce caracterizează stilul de a conduce afaceri al lui Richard Branson (Virgin) şi care este cumva în totală contradicţie cu ceea ce este prezentat despre Matsushita. Evident, nici mediile nu sunt tocmai asemănătoare, având de-a face aici cu realitatea din Japonia anilor ’50-’60.

Konosuke Matsushita este fondatorul Matsushita Electric, companie pe care a început-o în 1917 cu patru angajaţi care depuneau eforturi extraordinare pentru a realiza un nou model de mufă şi care, în final, a ajuns o companie cu un profit cu mult peste profitul unora dintre cele mai importante companii ale timpului. Astăzi, Matsushita Electric este cunoscută sub denumirea de Panasonic.

Modelul lui Matsushita este unul de urmat numai în cazul în care este suficient de puternic pentru a face acest lucru. Drumul său spre succes este incredibil de sinusoidal şi de devastator, greutăţile prin care trece sunt de neînchipuit şi cu atât mai incredibilă este capacitatea sa de a se ridica din cenuşă. Este una dintre vieţile acelea pe care numai în filme crezi că le poţi vedea şi înlemneşti când afli că există şi în realitate.

Unul dintre lucrurile impresionante la acest lider este capacitatea de a privi dincolo de profitul imediat şi de a gândi global. Este singurul fondator de companie care, în acele vremuri, alege să stea un timp în SUA pentru a se familiariza cu viziunea de acolo a managerilor, cu stilul lor de a conduce afacerile, cu echipamentele moderne şi, mai apoi, să aplice ceea ce a învăţat în Japonia. Este singurul care nu numai că vorbeşte despre CSR, dar chiar crede în el şi pune prosperitatea Japoniei mai presus decât prosperitatea personală.

Matsushita Leadership este o carte despre curajul de a gândi deschis într-o societate care nu-ţi prea permite acest lucru, despre constanţa în acţiuni, chiar şi atunci când mulţi nu au încredere, despre disciplină, despre consolidarea culturii organizaţionale şi, mai ales, despre puterea de a învinge obstacole.

Povestea lui Matsushita ne arată că totul este posibil, chiar şi atunci când eşti un tânăr bolnăvicios, care nu beneficiază de sprijinul unei familii înstărite, de o educaţie bună sau de carismă. Viaţa lui ne demonstrează puterea pe care o au perspectiva pe termen lung, obiectivele idealiste şi modestia în faţa marilor succese.

John P. Kotter predă la Harvard din 1972 şi ocupă locul 30 în clasamentul global al celor mai influenţi gânditori de management (Thinkers 50). În 1998, Matsushita Leadership a ocupat primul loc în competiţia Booy-Allen Global Business Book organizată de Financial Times, la secţiunea biografii/autobiografii.

Unul dintre cele mai frumoase citate:

„În inima ta şi în inima mea, deopotrivă, se găseşte o staţie de recepţie; cât timp ea primeşte mesaje legate de frumuseţe, speranţă, bucurie, curaj şi putere de la oameni şi de la Infinit, atâta timp eşti tânăr. Atunci când antenele nu merg şi spiritul tău e acoperit de zăpezile cinismului şi de gheaţa pesimismului, atunci îmbătrâneşti, chiar dacă ai 20 de ani. Dar, atâta timp cât antenele merg şi primesc semnale optimiste, există speranţa că vei muri tânăr la 80 de ani”. Aproape că mi-a venit să spun „Ugachaca.Universul”, Irina .