Da, recunosc, îmi plac brandurile! Începând cu momentul în care deschid ochii și mă încalț cu papucii de casă și până în momentul în care închid cartea seara, sunt înconjurată de branduri. Pe unele le caut intenționat și nu cumpăr altceva în afară de brandul în care am încredere, peste altele dau din întâmplare și constat că sunt branduri cunoscute iar pe altele le iubesc, pur și simplu (Belvita, my love!).

Nu sunt una dintre persoanele care merg cu tricourile întoarse sau cu bata chiloților la vedere, nici nu-mi agăț bling-bling-uri de ochelarii de soare. Însă sunt anumite produse despre care știu sigur că sunt bune. Nu știu dacă e din cauza brandului, dar știu că sunt bune. Iar pe acelea le caut și nici nu-mi doresc să experimentez și să-mi iau no-name-uri, doar de dragul de a declara că nu sunt o persoană superficială.

Nu înțeleg aversiunea exagerată a unora față de branduri. Există persoane despre care, din modalitatea în care se exprimă, poți trage concluzia că sunt în stare să protesteze dezbrăcate în centrul orașului cu pancarde cu ”NU brandurilor!”. Aceste persoane doresc atât de mult să demonstreze că au cunoscut adevăratele valori ale vieții, încât ar putea să vorbească ore în șir despre cât de proaste sunt croielile anumitor branduri, cât de piți este să te duci în mall, cât de exagerat ești dacă alegi Cinema City, cât de multe fumuri ai dacă mănânci uneori la restaurant, cât de snob ești dacă îți cumperi o anumită cameră foto, cât de impertinent ești dacă dai mai mulți bani pe un produs din cauza brandului etc.

Eu merg pe principiul ”dacă îmi place și nu e exagerat de scump, îl iau!”. Și, de cele mai multe ori, este vorba despre branduri care, din păcate își desfășoară activitatea în locurile pierzaniei denumite sugestiv ”centre comerciale” sau ”mall-uri”. Și da, am anumite branduri de haine preferate; și nu este din cauza brandului în sine, ci din simplul motiv că stau bine pe mine. Și le prefer!

Împușcați-mă voi, brands haters!

M-am întrebat asta de multe ori și încă nu am găsit un răspuns care să fie definitiv bătut în cuie. Mă refer aici la o situație cu care mă tot confrunt, aceea în care oamenii cu care intru în contact și care pot deveni purtători ai mesajului brandului pe care îl reprezint eu știu unde lucrez și pot foarte ușor să asocieze imaginea mea cu compania pentru care comunic.

Știu că părerile sunt împărțite, dacă ar fi să dezbatem acest subiect și mă enervează că, de fiecare dată când îmi spun ”da, dom’le, uite ce bine îmi prinde că oamenii știu de unde să mă ia” vine ceva sau cineva care îmi da o mare palmă peste cap și mă zăpăcește total.

Dar, pentru că de acum este prea târziu pentru mine și pentru că, oricum, dacă mă entuziasmează și mă energizează ceva ce fac, uit de toată treaba asta cu diplomația și povestesc în stânga și în dreapta, ceea ce îmi rămâne de făcut este să merg mai departe în situația în care sunt și să fiu atentă la anumite lucruri:

Activitatea personală pe rețelele sociale poate afecta imaginea brandului pe care îl reprezinți

Am văzut multe bloguri sau profile de Facebook unde era precizat faptul că ideile expuse acolo nu trebuie luate ca fiind emise de compania la care persoana în cauză lucrează și nici nu trebuie asociate în vreun fel cu aceasta.

Adevărul este că poți să-ți scrii acest lucru și în mijlocul frunții: dacă lumea te știe ca ”omul care lucrează ACOLO” este foarte dificil să nu facă asocieri cu brandul. Iar partea cea mai urâtă apare atunci când tu (în calitate de persoană care a părăsit biroul) îți manifești vreo nemulțumire, ai o conversație în contradictoriu cu cineva sau te plângi, ca omul normal, de o chestiune de la serviciu; imediat se vor produce conexiunile iar cititorii tăi își pot forma o opinie total greșită despre brandul pe care îl reprezinți.

Mai mult de atât, trebuie să fii atent cu mult mai multe aspecte ale activității tale online, începând de la poze postate pe Facebook și terminând cu orele la care postezi mesaje mai puțin intelectuale (de tipul ”o melodie care îmi place foarte mult”), precum și frecvența mesajelor.

De asemenea, dacă, Doamne ferește, mai reprezinți o companie destul de mare și cunoscută, riști ca, în momentul în care cineva s-a supărat pe tine (din motive ce țin de exteriorul biroului tău), să te catalogheze drept ”omul care lucrează ACOLO și care mi-a zis toate astea din cauza locului în care lucrează”. Și iar te trezești că nu-i poți da toate replicile alea usturătoare care îți stau pe vârful limbii pentru că, în momentul în care ți-a fost adusă în discuție compania, este foarte dificil să reușești s-o scoți din discuție și să-i faci pe cei care ”asistă” să facă abstracție de ea.

Trebuie să-ți reprezinți brandul, indiferent de situație

Cu alte cuvinte, dacă te gândești să alegi serviciile unui brand concurent și eși ”prins” de cineva că faci asta, nu e bine. Iar despre scuza cu ”studiez concurența” toată lumea știe că nu e decât o scuză.

Mai mult de atât, dacă, la un moment dat, compania pe care o reprezinți trece printr-o criză, unul dintre primele locuri unde oamenii se vor repezi va fi blogul tău (personal), profilul tău de Facebook (personal), contul tău de Twitter (personal) să vadă dacă ai vreo reacție la situația în care este compania, dacă ți s-a schimbat stilul de scris, dacă suferi și tu alături de ea. Și Doamne ferește să scapi vreo poză în care zâmbești când compania trece printr-o perioadă de tristețe maximă!

Trebuie să fii întotdeauna pregătit să oferi informații despre brand

Indiferent de zi, oră sau domeniu. Știți situația aia în care ai un medic în familie pe care îl suni dacă ți-a răcit câinele? Că doar tot doctor e… Cam așa e și cu oamenii care sunt cunoscuți pentru că lucrează în compania AIA. Nu contează că ei sunt pe Resurse Umane; dacă pe mine mă interesează când deszăpezesc parcarea, ei trebuie să știe să-mi răspundă!

Sunt convinsă că mai sunt multe alte lucruri la care sunt atentă, dar pe care probabil nu le conștientizez. Acum că le-am enumerat, încep să mă gândesc că nu e atât de bine să fii asociat cu brandul. Mai ales dacă, Doamne ferește, o să-mi schimb locul de muncă!

A venit momentul mult așteptat (de unii) în care eu îmi voi turna cenușă în cap.

Simt așa… că nu mai sunt suficient de cool în mediul online; nu prea mai scriu pe blog, nu prea mai comentez pe alte bloguri, doar citesc mesajele de pe twitter și foarte rar postez și eu, nu mai promovez pe blog inițiative deștepte. Pe Facebook ce mă mai manifest mai intens dar, în rest, nu mai sunt cool deloc. Sunt oposul lui cool. Dacă vreodată s-ar face un studiu despre cum să faci să nu mai fii cool în mediul online, eu aș fi cobaiul perfect.

Totuși eu mă simt bine și chiar mi se pare așa… că fac bine ceea ce fac. Sau măcar cât de cât. Totuși, mergând pe principiul că, dacă nu ești în online, nu exiști, încep să mă tem că poate n-o să mai exist. Poate o să mă trezesc într-o zi și o să constat că nu mai sunt; că oamenii o să treacă pe stradă prin mine (noroc că nu prea merg eu neacoperită de mașină; care o să existe pentru că cei de la Gold&Platin, slavă Domnului, tot promovează online Chevrolet Sparkul) și că nimeni n-o să mă mai recunoască vreodată pentru că nu mai sunt în pas cu cool-ul din online.

Totuși, eu îmi continui (bine) job-ul care implică mult online și, la fel de bine, celălalt job care implică și el puțin online. Dar PERSOANA MEA, aia care luptă pentru brandul personal… dacă n-o să mai existe? Dacă a început deja să dispară puțin câte puțin din cauza lipsei de cool online-ic de care dau dovadă în ultimul timp?

Ah! Și scriu și pe Belva, deci mai am o șansă să-mi recapăt puțin din coolness.

Totuși, nu știu… mă frământă așa… mă roade prin interior ideea asta cu lipsa existenței mele din cauză că nu am făcut eforturi susținute pentru a mă menține măcar pe linia de plutire. Dacă n-o să mai fiu vreodată, să știți că mă puteți găsi în offline. Stau într-un colț pe întuneric și mă gândesc cu nostalgie la vremurile în care eram în centrul atenției pe la blogmeeturi .

sau Despre tradiţiile construite de branduri

Nu ştiu de ce n-am mai făcut asta până acum, dar cert este că o voi face de acum înainte:

In the late seventies, Ralph Lauren’s Polo horseman and Izod Lacoste’s alligator escaped from the golf course and scurried into the streets, dragging the logo decisively onto the outside of the shirt. […] Gradually, the logo was transformed from an ostentatious affectation to an active fashion accessory. Most significantly, the logo itself was growing in size, ballooning from a three-quarter-inch emblem into a chestsized marquee. (Naomi Klein)

Nu cred că revolta împotriva preţurilor insuportabil de ridicate (ce îşi găsesc justificarea numai şi numai în brandul reprezentat de logo-ul imprimat pe materialul ce, în unele cazuri, poate fi mult mai prost decât materialele unui produs cu un logo no-name) m-ar ajuta foarte mult în a înţelege lumea în care mă învârt.

Continuarea aici. Enjoy!