Am stat eu ce am stat, m-am gândit, m-am răzgândit și, într-un final, am decis că merit o mare reîntoarcere în blogosferă.
De ce? Probabil aș putea să găsesc aproximativ 250 de motive care să justifice marea mea întoarcere dar, pentru că nu aș putea să vă plictisesc cu un articol atât de lung, vă voi prezenta doar un rezumat.
Prin urmare, 50 de motive pentru care ar trebui să reîncep să scriu pe blog:
Acum câteva săptămâni, am luat decizia să nu mai scriu pe blog. Nu a fost o decizie traumatizantă, a fost mai mult un ”gata, dom`le, nu mai scriu” resemnat. Să fim serioși: niciodată blogul ăsta nu a fost atât de în vogă, încât să fac o multitudine de oameni să sufere la încetarea activității. Blogul meu nu a fost Michael Jackson… sniff.
Nu mai scriu pentru că este adevărat că ar trebui ca fiecare dintre noi să găsească o nișă și să meargă pe ea, dacă dorește să aibă un blog, în adevăratul sens al cuvântului. Dacă, totuși, nișa este ”pierdut vremea aiurea”, atunci ar trebui să fii cu adevărat bun pentru că este cea mai activă nișă.
Nu mai scriu pentru că nu mi se mai întâmplă lucruri care să mă frământe atât de mult în interior și pe care să le împart cu voi. Viața mea este prea liniștită pentru a putea fi povestită.
Nu mai scriu pentru că 80% din timp mi-l petrec la birou și, dacă ar fi să scriu, aș scrie despre asta, dar o să fiu unul din bloggerii ĂIA care îmbină bloggereala cu locul de muncă. Și nici asta n-o să fie bine. Prin urmare, până când reușim să ne redesenăm în așa fel încât să avem și blog, o să tac.
Nu mai scriu pentru că sunt atât de fericită, încât nu am cuvinte de așternut aici.
N-o să-l închid, totuși pentru că… să fim serioși: sunt atât de multe chestii faine aici! 
P.S. Salutări lui S. și mulțumesc pentru e-mailul îngrijorat 
Atunci când nu scrii pentru o perioadă mare de timp, ți se adună frustrări.
Alte lucruri nespuse și țintite care au provocat sentimente negative la nivelul Inesului în această perioadă. Evident, în această perioadă au existat și multe multe multe lucruri frumoase, dar ce poate fi mai minunat într-o dimineață de sâmbătă decât un articol despre ceea ce mă enervează? 
Mă enervează:
Am aproximativ o săptămână de când mi-am luat domeniu cu numele meu şi stau aşa şi mă holbez la www.inesprodan.com, i-am instalat o tentă de temă pe care încă nu sunt motivată s-o modific, deşi am în cap imaginea ei clară, stiu şi despre ce vreau să scriu; cu siguranţă o să fie despre comunicarea online (şi, pe alocuri şi despre cea offline).
Dar, aşa cum toată lumea se pare că spune prin jurul meu de la o vreme, începutul este cel mai greu şi îmi petrec mult mai mult timp dect normalul în WT-ul din SWOT. Principala mea problemă este că s-au scris atât de multe articole despre comunicarea online, sunt atât de multe bloguri despre asta, încât să mă alătur şi eu gloatei ar fi puţin idiot din partea mea.
Asta înseamnă că îmi lipseşte abordarea, ideea care să facă diferenţa, chestia aia sclipitoare-shit.
Şi iată că, în timp ce eu stau şi fac introspecţii, şi mă gândesc cum ar fi să gândesc cu creierul sucit, apare dovada. Dovada că NU s-au scris suficiente articole despre comunicarea online, dovada că nu este nevoie de niciun fel deosebit de abordare, ci de explicat în cel mai tranşant mod posibil, dovada că, din păcate, oricât de multe cărţi despre bunul simţ în comunicare ar ieşi pe bandă rulantă, încă ar mai fi loc pentru tăiat păduri întregi pe care să fie scrise aceleaşi lucruri.
Atât timp cât încă mai primesc mailuri în care formula de adresare este „stimate domn/stimată doamnă”, pot să mă apuc de scris despre comunicarea online fără niciun fel de remuşcare.
Atât timp cât încă mai primesc un mail de trei rânduri, toate cerându-mi ceva şi conţinând formule specifice unei cereri („apelez la bunăvoinţa dumneavoastră”) de la o persoană care se semnează la final, dar nu-mi spune cine este şi cu ce mă poate ajuta ea pe mine, încă mai este loc pentru teorie despre cum să comunici online şi cum să te foloseşti de bunul simţ în comunicare, în general.
Prin urmare, încă mai este spaţiu disponibil.
Darius are unul dintre blogurile pe care le citesc cu cea mai mare plăcere. De fapt, cred că este singurul blog care conţine cuvinte din alea din DEX pe care chiar intru de bunăvoie, pentru că îmi place, nu pentru că mă plictisesc şi le-am eliminat pe toate. Şi mă minunez de fiecare dată când mă uit la numărul de comentarii.
De altel, nu este singurul blog care mă face să mă minunez când mă uit la numărul de comentarii, dar exemplul ales de mine este unul bun .
Şi, mai meditând, mai minunându-mă, îmi trece mie prin cap că, în mod evident, nu m-aş supăra dacă aş avea şi eu măcar jumate din numărul ăla de comentarii dar, pe de altă parte, nu cred că aş avea timpul necesar pentru a acorda atenţie fiecărui comentator în parte.
Pentru că, dragii mei comentatori, eu chiar mă implic aici, eu chiar ştiu chestii despre voi pentru că mie chiar îmi place să le aflu. E ca şi cum am fi un fel de prieteni. În fine, nu chiar prieteni din ăia care îşi spun chestii intime, but still…
Prin urmare, m-am gândit să vă spun câte ceva despre voi, cei care mai lăsaţi comentarii pe aici din când în când. S-ar putea să nu vă nimeresc pe toţi şi s-ar putea să mai uit pe unii dintre voi. Dar puteţi să completaţi voi, nu-i ruşine.
Aşadar:
Citeşte în continuare »
Atunci când lucrezi la o firmă canadiană şi ai ocazia să faci nişte comparaţii de bun simţ, nu te poţi abţine să nu devii un frustrat. Atunci când lucrezi la o firmă canadiană pe postul de content manager, frustrarea îţi creşte din ce în ce mai mult. Atunci când content managementul presupune să te asiguri că în fiecare zi, pe un anumit număr de site-uri, există conţinut despre ceea ce se mai întâmplă în anumite comunităţi din Vancouver, îţi pui mâinile în cap, încleştezi degetele şi tragi cu putere. Din cauza comparaţiilor. De bun simţ.
Şi astfel începi să ai o senzaţie care seamănă cu o durere în stomac (sau în cap, după caz), eventual ceva furnicături în palme şi lipsa controlului asupra salivei care curge într-un colţ de gură. Asta înseamnă că te oftici.
Te oftici pentru că ei au o bucată din ditamai podul cu pistă pentru biciclişti, te oftici pentru că şi-au propus să facă accesibile online toate documentele de interes public, te oftici pentru că fac activităţi faine pe cartiere, te oftici pentru că unii de la conducere abordează problema vizibilităţii pe twitter în cadrul şedinţelor dar, mai ales, te oftici pentru toate concertele cu U2, Coldplay, Aerosmith sau City and Colour şi multe altele de care ei au parte şi tu nu.
Şi vrei să te muţi acolo.
Partea bună, în afară de alte alte părţi bune, este că descoperi muzică nouă. Şi bună:
Acest articol este ţintit. Dar ce mai contează, dacă tot amuzant o să fie?
Din vasta-mi experienţă de viaţă, aş putea să vorbesc o noapte şi o zi despre oamenii frustraţi, aceia care se cred buricul Pământului, justiţiarii societăţii, mereu întorşi împotriva curentului numai de dragul de a fi întorşi împotriva a ceva, întotdeauna afişând o mască de oameni încrezători în forţele proprii, întotdeauna gata să adopte imaginea de om care nu va fi afectat absolut deloc dacă şi ultimul om care îl considera (din motive necunoscute mie) prieten îşi va lua tălpăşiţa, mereu afişând faţa de om bătut de soartă şi îndepărtat de societate numai pentru că a avut curajul de a spune lucrurilor pe nume, crezându-se deasupra tututor în inteligenţă şi în toate celelalte aspecte etc. Well, abia aceşti oameni sunt nişte frustraţi, nu bloggerii, despre care se aud nişte zvonuri din astea .
Problema cu aceşti oameni este una foarte mare: aceşti oameni, până la un anumit punct, pot să-şi ascundă foarte bine frustrarea (care apare din nu ştiu ce motive; sau ştiu, dar e prea mult de tastat) şi chiar să transmită lumii semnele pe care vor să le transmită.
Totuşi, instinctele mele de detectiv în mediul online, dublate şi de câteva instincte ce ţin, mai mult, de bunul simţ, îmi permit să îi identific. Aşadar, 8 paşi pentru a-ţi da seama că eşti un frustrat, folosindu-te de web:
Ok… să le luăm la rând:
Marius: NU
George: NU
Andreea: NU
Marina: NU
Se pare că sunt prima 
. Asta ar putea, totuşi, să însemne două chestii: fie sunt eu foarte rapidă şi, în cazul ăsta, i-am luat pe toţi, fie oamenii au mai multă viaţă socială decât mine şi, în cazul ăsta, mă ascund după monitor şi îmi pun nişte pastă pe coşuri, în timp ce îmi pun aparatul dentar în borcan . Dar să trecem la treburi serioase 
.
First thing first: felicitări grupei 5, CRP, an 1 pentru evenimentul pe care l-au organizat astăzi. Eu una m-am simţit foarte fain, chiar dacă a trebuit să-mi reduc discursul, lucru extraordinar de greu pentru mine.
Îmi pare bine că, în sfârşit, studenţii de la această secţie fac chestii practice şi că învaţă fiind în mijlocul problemei şi trecând de litera manualelor. În continuare, chestiuni administrative:
După ce, începând din momentul în care am publicat ultimul articol şi până în prezent, am fost întrebată de nenumărate ori dacă sunt ok, dacă mi s-au întâmplat chestii, dacă am nevoie de ajutor, dar şi după ce am mai avut parte de unele reacţii după publicarea anumitor articole, cu caracter puţin mai critic, mi-am dat eu seama că a avea un blog pe care să publici cam tot ce îţi trece prin cap este o mare responsabilitate .
Nu, nu mă cred tatăl blogurilor (mama, în fine 
) şi sunt foarte conştientă de limitele mele şi de zonele în care încep alţii să mă depăşească în oricare domeniul al vieţii. Uneori sunt atât de conştientă, încât manifest puternice tendinţe de a mă subestima. Aşa că ceea ce voi scrie în continuare nu trebuie luat ca o regulă generală (aşa cum, de altfel, nimic din ceea ce scriu pe acest blog nu trebuie luat ca reguli generale pentru că sunt prezentate într-un mod foarte subiectiv).
Job in marketing
