Sunt în perioada în care corectez. De data aceasta, însă, am fost destul de bine inspirată și am ales să nu mai corectez lucrări, ci teme mai interesante (acum fie vorba între noi, sper să fie la fel de interesant și pentru cei care fac aceste teme ).

Dintr-o temă în alta, am dat peste o afirmație care m-a trăsnit. Probabil pentru că nu mă mai gândisem de mult la ea sau probabil pentru că nu cred că am formulat-o vreodată așa de bine (cum a formulat-o altcineva), încât să-mi stea așa de clară în fața ochilor:

”Foarte greșit să conștientizezi fericirea. În momentul în care îți proiectezi fie și în gând faptul că ești fericit,  vine o greutate și îți clatină din rădăcini echilibrul greu atins.”

Nu cred în entități supreme care vor să facă în așa fel încât echilibrul fericire-nefericire să fie în permanență atins, dar cred în capacitatea incredibil de diabolică a creierului nostru de a înclina balanța spre nefericire, deși, în mod logic și rațional, nu ar avea motive să facă așa ceva.

Și mai cred (sau, în fine, nu cred neapărat, doar constat) că unii dintre noi nu știu să-și trăiască frumos fericirea și, prin urmare, își construiesc o nefericire din nimic pentru că așa li se pare lor că este mai bine și ei sunt mai în siguranță.

Da, cred în zicala conform căreia ”Omul când n-are probleme, și le face”.

P.S. Prea multe campanii de marketing, proiecte pentru master și teme de corectat, toate la un loc și în același timp, creează nefericire .

Se pare că nu am reușit să fentez momentul la nesfârșit și, prin urmare, într-un mod total neoriginal, voi face și eu retrospectiva anului 2009.

Și, ca treaba să fie neoriginală până la capăt, îl voi copia pe Gabi cu o nesimțire nemărginită și voi face o înșiruire a lucrurilor pe care le-am făcut în 2009 și pe care nu le-am mai făcut până acum. Gabi are 100, eu nu știu dacă reușesc să-l ajung… dar să vedem:

Citeşte în continuare »

(Aproape) în fiecare vineri facem o chestie foarte deșteaptă; se numește cineforum și presupune întâlnirea unor oameni deștepți care, după ce vizionează împreună un film deștept, poartă o conversație deșteaptă care, evident, ajunge la extrapolări la fel de deștepte.

Acum, nah… ”facem” este mult spus, având în vedere că eu, din cauza orelor la master, nu prind niciodată filmul, drept pentru care nu pot lua parte cu adevărat nici la conversațiile de la final, dar trebuia să spun ceva care să mă facă și pe mine deșteaptă .

Anyway, una dintre aceste discuții a dus la meditația conform căreia, în ziua de astăzi, avem o tendință mult mai mare de a ne folosi de oameni pentru a obține un beneficiu. Și nu mă refer neapărat la tendința de a călca peste orice și oricine pentru a ni se întâmpla nouă lucruri bune, ci la aceea de a nu mai ajuta oamenii necondiționat, așa cum… nu știu cine (sincer) făcea, ci de a ne implica pozitiv în viața lor, numai dacă avem și noi ceva de câștigat de pe urma acestei implicări.

Oare așa o fi?

Nu știu sigur, dar cert este că această meditație m-a făcut să mă gândesc sincer la lucrurile bune pe care le-am făcut sau le fac eu pentru alții și să recunosc, la fel de sincer, că unele dintre ele le fac pentru că am și eu ceva de câștigat.

Și m-a mai făcut să mă gândesc la faptul că niciodată nu am sunat pe cineva doar pentru a vedea ce mai face, după cum niciodată nu am trimis un mail/abordat pe cineva pe mess doar cu scopul de a vedea cum îi mai merge viața. La rându-mi, mi se pare ciudat dacă cineva face acest lucru cu mine și întotdeauna aștept să văd care-i faza și ce vrea de la mine după ce îmi adresează întrebarea ”ce mai faci?”. Am I weird?

Totuși, exact atunci când credeam eu despre mine că sunt cel mai rău om de pe Pământ din cauza acestor tendințe ale mele, mi-am dat seama că încă nu am fost plătită pentru seminarii, iar acest lucru nu a adus nici măcar o umbră de deranj în conștiința mea .

So, dacă tot suntem în preajma Crăciunului: când a fost ultima dată când ați făcut ceva pozitiv pentru cineva, necondiționat, fără beneficii de pe urma bunătății voastre?

P.S. Fără vreo legătură strânsă, melodia pe care am ascultat-o ieri 6 ore fără să mă opresc și pe care se pare că o ascult și astăzi într-un mod la fel de înverșunat:

Când lucrezi într-un centru comercial, este imposibil să nu simți spiritul Crăciunului. Când faci marketing pentru un centru comercial, adică atunci când tu contribui la construirea acestui spirit, ești mult mai norocos pentru că îl simți cu aproximativ două săptămâni înainte ca el să fie simțit de toți ceilalți.

Totuși, atunci când acest spirit începe să se manifeste de timpuriu, începi să faci lucruri ce îi vor determina pe ceilalți să-ți privească suspicios sănătatea mintală și să-ți pună la îndoială vârsta.

De pildă, atunci când agăți șosete cu Moș Crăciun de toate ușile și apoi le umpli cu acadele de ciocolată, oamenii se vor bucura, într-o primă fază, dar apoi, când vor constata că starea ta avansează până la a agăța cârlige cu oameni de zăpadă de orice persoană care îți intră in birou, vor începe să-ți caute prin dulap sursa de cârlige pentru a o ține departe de tine.

Mai mult, atunci când vor constata că ți-ai înlocuit cana branduită cu numele centrului comercial cu una branduită cu… reni, vor începe să ridice din sprânceană. Totuși, altitudinea supremă a sprâncenii va fi atinsă în momentul în care vei afirma că ”s-a spart spiritul” atunci când ai ciobit cana respectivă.

Capacul s-ar putea să fie pus în momentul în care îți comanzi de pe site-uri cercei și broșă în formă de om de zăpadă și îi porți cu hainele tale elegante cu care vii zi de zi la birou și nu înțelegi de ce oamenii se dezarmează când vin la tine. De fapt, înțelegi tu ceva, dar nu reușești să-ți dai seama care este cauza pentru că te mai ajută și calendarul roșu cu om de zăpădă agățat de geamul din spatele tău. Să nu mai vorbim despre momentul în care îți sună telefonul iar soneria l-ar introduce în spiritul Crăciunului până și pe Scrooge.

Asta adică (e cu dedicație pentru Alex ):

P.S. În această zi fericită, ne ridicăm cu toții solemni, ne prosternăm în fața conducătorului iubit al centrului comercial și îi urăm la mulți ani!

Am stat eu ce am stat, m-am gândit, m-am răzgândit și, într-un final, am decis că merit o mare reîntoarcere în blogosferă.

De ce? Probabil aș putea să găsesc aproximativ 250 de motive care să justifice marea mea întoarcere dar, pentru că nu aș putea să vă plictisesc cu un articol atât de lung, vă voi prezenta doar un rezumat.

Prin urmare, 50 de motive pentru care ar trebui să reîncep să scriu pe blog:

Citeşte în continuare »

Și uite așa ziua aia în care am spus că o să mă frământe ceva și, prin urmare, o să scriu, a venit mai repede decât am preconizat.

Nu, nu este adevărat că niciodată n-o să mai ajut pe cineva, pentru că îmi stă prea mult în fire să fac asta, dar se întâmplă uneori niște chestii care chiar te fac să afirmi ceea ce tocmai am afirmat.

În urma unor experiențe cel puțin ciudate (ca să nu spun urâte, de-a dreptul), mă trezesc acum că mai emit niște idei înțelepte ce ar trebui luate în seamă mai ales de studenți sau de cei care nu au avut până în prezent un job în adevăratul sens al cuvântului dar care, totuși, își doresc așa ceva.

Sunt anumite lucruri care se întâmplă în viața reală, chiar dacă nouă nu ne convine:

1. În viața reală oamenii lucrează cu deadline-uri, task-uri și, dacă sunt suficient de ghinioniști, rapoarte. Oamenii care lucrează cu aceste elemente, pentru a-și păstra jobul/salariul/încrederea șefului/bonusurile, li se conformează.

2. În viața reală oamenii își permit să facă nazuri, să răspundă în doi peri, să se alinte, să-și negocieze cu nesimțire îndatoririle numai acasă, cu mama lor. Și nici atunci, dacă sunt suficient de maturi.

3. Apropo de maturitate: în viața reală, oamenii cu care interacționezi așteaptă de la tine să te comporți matur, în conformitate cu vârsta pe care o deții și pe care o urli cu dramatism în fața părinților, folosind-o ca un argument puternic pentru a susține ideea că ești îndeptățit/ă să te întorci la ore târzii acasă.

4. În viața reală, ți se expune o situație și ți se dă un anumit timp (mai lung sau mai scurt) de gândire pentru a stabili dacă ești capabil să-i faci față. În momentul în care răspunsul tău este ”da”, oamenii se bazează pe maturitatea ta (despre care vorbeam mai sus) și ajung la concluzia că te poți ține de cuvânt.

5. Și, ceea ce poate este cel mai urât lucru, în viața reală prea puțini angajatori vin să tragă de tine și să-ți ofere jobul pe tavă. Și, mai mult de atât, mult prea puțini angajatori îți suportă ifosele și toanele și îți oferă o ”a doua șansă” de o mie de ori. Prin urmare, în momentul în care întâlnești o astfel de situație, ai dreptul să te minunezi și să fii recunoscător sfinților, Domnului, Universului, destinului, sau cum mai vrei tu să îi spui.

În momentul în care nu ești conștient de niciuna dintre situațiile expuse mai sus, nu ar trebui, totuși, să te mire faptul că m-am gândit să afirm că niciodată nu mai ajut pe cineva.

Acum câteva săptămâni, am luat decizia să nu mai scriu pe blog. Nu a fost o decizie traumatizantă, a fost mai mult un ”gata, dom`le, nu mai scriu” resemnat. Să fim serioși: niciodată blogul ăsta nu a fost atât de în vogă, încât să fac o multitudine de oameni să sufere la încetarea activității. Blogul meu nu a fost Michael Jackson… sniff.

Nu mai scriu pentru că este adevărat că ar trebui ca fiecare dintre noi să găsească o nișă și să meargă pe ea, dacă dorește să aibă un blog, în adevăratul sens al cuvântului. Dacă, totuși, nișa este ”pierdut vremea aiurea”, atunci ar trebui să fii cu adevărat bun pentru că este cea mai activă nișă.

Nu mai scriu pentru că nu mi se mai întâmplă lucruri care să mă frământe atât de mult în interior și pe care să le împart cu voi. Viața mea este prea liniștită pentru a putea fi povestită.

Nu mai scriu pentru că 80% din timp mi-l petrec la birou și, dacă ar fi să scriu, aș scrie despre asta, dar o să fiu unul din bloggerii ĂIA care îmbină bloggereala cu locul de muncă. Și nici asta n-o să fie bine. Prin urmare, până când reușim să ne redesenăm în așa fel încât să avem și blog, o să tac.

Nu mai scriu pentru că sunt atât de fericită, încât nu am cuvinte de așternut aici.

N-o să-l închid, totuși pentru că… să fim serioși: sunt atât de multe chestii faine aici!

P.S. Salutări lui S. și mulțumesc pentru e-mailul îngrijorat

Vreau să scriu articolul ăsta de ceva timp, dar de fiecare dată mi se pare că am altceva mai vesel de spus. Dar astăzi, după ce am citit mai multe articole despre absolvenți șomeri și a cui este vina pentru asta și ce ar trebui să se facă și cum săracii studenți se spetesc cu învățatul și nu-i așteaptă niciun angajatorul cu jobul ideal pe tavă… gata, dom’le, tre să scriu!

Sunt câteva lucruri în legătură cu studenții și absolvenții (cei de studii superioare) care mi se par cel puțin triste.

Primul ar fi pretențiile ridicate în momentul finalizării studiilor, pretenții despre care am observat că le sunt cultivate de unii domni profesori încă de pe băncile facultății. Adică pretenții de forma: voi sunteți studenți, voi o să ajungeți oameni MARI. De parcă a fi student mai reprezintă, în societatea românească de astăzi, un atât de mare privilegiu, pe care numai inițiații și specialii îl pot dobândi.

Mergând mai departe pe firul tristeții, ajungem la lucrul cu adevărat trist, bocitor de-a binelea: faptul că unii absolvenți consideră suficiente notele obținute în facultate, faptul că au luat 10 la licență sau faptul că au făcut două facultăți în paralel.

Mi se pare absolut trist și penibil, în același timp, ca singurul lucru cu care să te poți lăuda după finalizarea studiilor, este că ai făcut două facultăți în același timp și să te folosești de această mare realizare a ta, dând-o drept argument pentru a-ți susține credibilitatea într-un anumit domeniu.

Mi se pare jenant să susții sus și tare că îți dorești un salariu de 20 de milioane imediat cum ai terminat facultatea iar argumentul tău pentru buna pregătire să fie notele din timpul anilor de studii. JENANT!

Și continuarea articolului este pe același ton, deci nu mai are sens…

Cu ocazia asta îi salut pe cei din lista mea de mess

Întotdeauna am avut așa… o chestie, atunci când am intrat în contact cu un psiholog. Tot timpul am avut senzația că psihologii au puteri supranaturale și că pot vedea prin mine; că își pot da seama cum ma simt, dacă mint, dacă nu mint, dacă sunt frustrată, dacă am mâncat bine aseara, dacă m-am certat cu mama dimineață, dacă iubesc în secret, dacă nu-mi place borșul cu fasole și așa mai departe.

Cred că ăsta este și motivul pentru care (aproape) de fiecare dată când ajung să vorbesc cu unul (și nu pentru terapie ci așa, ca o conversație obișnuită), îi zic tot de la început. Pentru că am impresia că el oricum știe .

Aseară mi-am băut cafeaua cu o reprezentantă demnă a psihologilor. Și de data asta nu am mai spus eu tot, ci am lăsat-o pe ea să vorbească. Și uite așa am aflat eu că psihologii sunt oameni normali și că nu-mi pot vedea intestinele încă de la primul contact vizual. Am mai aflat că și ei au probleme existențiale care se amplifică, tocmai pentru că trec printr-un cap de psiholog. Și am aflat că și ei au frustrări și temeri.

Dar, Ilinca, să nu crezi că m-ai păcălit. Eu oricum știu că tu ți-ai dat seama că îmi era foame .

Atunci când nu scrii pentru o perioadă mare de timp, ți se adună frustrări.

Alte lucruri nespuse și țintite care au provocat sentimente negative la nivelul Inesului în această perioadă. Evident, în această perioadă au existat și multe multe multe lucruri frumoase, dar ce poate fi mai minunat într-o dimineață de sâmbătă decât un articol despre ceea ce mă enervează?

Mă enervează:

Citeşte în continuare »