Se pare că nu am reușit să fentez momentul la nesfârșit și, prin urmare, într-un mod total neoriginal, voi face și eu retrospectiva anului 2009.

Și, ca treaba să fie neoriginală până la capăt, îl voi copia pe Gabi cu o nesimțire nemărginită și voi face o înșiruire a lucrurilor pe care le-am făcut în 2009 și pe care nu le-am mai făcut până acum. Gabi are 100, eu nu știu dacă reușesc să-l ajung… dar să vedem:

Citeşte în continuare »

Da, știu, nu e ca și cum nu ați mai auzit/citit urări de Crăciun până acum. Pun pariu că ați primit același sms de cel puțin două ori sau același mass-message de cel puțin 7 ori. Totuși, o să fiu și eu la fel de previzibilă ca și toți ceilalți și o să vă spun ceva drăgălaș (cred eu).

Anul ăsta cred că am întâlnit cei mai mulți, mai interesanți și mai frumoși oameni, așa cum nu am mai întâlnit încă de pe vremea când eram studentă și mă plimbam peste tot prin țară.

Și, chiar dacă fizic nu am cum să fiu alături de toți cei pe care i-am întâlnit și cu care am interacționat cumva, știu că am reușit să ne lăsăm reciproc urme frumoase în viața noastră.

Și, chiar dacă nu reușesc să-i cuprind cu gândul pe toți cei care mi-au făcut anul mai frumos, care m-au făcut să-mi dau seama că ceea ce fac și spun contează pentru cineva, care m-au ajutat să trec peste momente deprimante, știu că fiecare om în parte care mi-a fost alături a contribuit la sentimentul de împlinire pe care îl simt în momentul ăsta.

Citeşte în continuare »

Am stat eu ce am stat, m-am gândit, m-am răzgândit și, într-un final, am decis că merit o mare reîntoarcere în blogosferă.

De ce? Probabil aș putea să găsesc aproximativ 250 de motive care să justifice marea mea întoarcere dar, pentru că nu aș putea să vă plictisesc cu un articol atât de lung, vă voi prezenta doar un rezumat.

Prin urmare, 50 de motive pentru care ar trebui să reîncep să scriu pe blog:

Citeşte în continuare »

Acum câteva săptămâni, am luat decizia să nu mai scriu pe blog. Nu a fost o decizie traumatizantă, a fost mai mult un ”gata, dom`le, nu mai scriu” resemnat. Să fim serioși: niciodată blogul ăsta nu a fost atât de în vogă, încât să fac o multitudine de oameni să sufere la încetarea activității. Blogul meu nu a fost Michael Jackson… sniff.

Nu mai scriu pentru că este adevărat că ar trebui ca fiecare dintre noi să găsească o nișă și să meargă pe ea, dacă dorește să aibă un blog, în adevăratul sens al cuvântului. Dacă, totuși, nișa este ”pierdut vremea aiurea”, atunci ar trebui să fii cu adevărat bun pentru că este cea mai activă nișă.

Nu mai scriu pentru că nu mi se mai întâmplă lucruri care să mă frământe atât de mult în interior și pe care să le împart cu voi. Viața mea este prea liniștită pentru a putea fi povestită.

Nu mai scriu pentru că 80% din timp mi-l petrec la birou și, dacă ar fi să scriu, aș scrie despre asta, dar o să fiu unul din bloggerii ĂIA care îmbină bloggereala cu locul de muncă. Și nici asta n-o să fie bine. Prin urmare, până când reușim să ne redesenăm în așa fel încât să avem și blog, o să tac.

Nu mai scriu pentru că sunt atât de fericită, încât nu am cuvinte de așternut aici.

N-o să-l închid, totuși pentru că… să fim serioși: sunt atât de multe chestii faine aici!

P.S. Salutări lui S. și mulțumesc pentru e-mailul îngrijorat

Week-end-ul trecut am fost la cea mai frumoasă nuntă din ultima perioadă (nu că aș fi eu o mare frecventatoare de nunți dar, dacă în ultima perioadă m-aș fi dus la mai multe nunți, cu siguranță asta ar fi fost cea mai frumoasă). Dincolo de frumusețea nunții (și de faptul că pe mire îl cheamă Marius Sescu și nu e el), nu am putut să nu mă uit minunată la anumite obiceiuri de nuntă practicate și să-mi aduc aminte de altele, la fel de inexplicabile pentru mine.

Obiceiul no 1: cozonacul

Acest obicei implică un cozonac în formă de colac (pentru prima oară în viața mea am văzut așa ceva) care este rupt in patru. Mireasa, în fața casei, respectiv în fața scării de bloc, trebuie să-și facă cruce cu ditamai bucata de cozonac și s-o arunce în spate, în oameni.

Explicație: no reason

Obiceiul no 2: oglinda

Persoana care a ținut oglinda în care s-a uitat mireasa atunci când a fost aranjată poate să închirieze această oglindă oamenilor care doresc să se uite în ea.

Explicație: no reason

Obiceiul no 3: gălețile

După ce a ieșit din biserică, mireasa trebuie să dea cu șutul în cel puțin două găleți pline cu apă și cu bani.

Explicație: no reason

Obiceiul no 4: crengile

Atunci când mireasa este aranjată, voalul trebuie adus pe două crengi de măr cu tot cu mere pe ele.

Explicație: no reason

Obiceiul no 5: pantoful

Pe pantoful miresei (talpă) oamenii își pot scrie numele. La finalul nopții, când mireasa se descalță, trebuie să se uite pe talpă. Persoanele ale căror nume s-au șters se vor căsători în viitorul apropiat.

Explicație: no reason

Și la final, pentru că sunteți oarecum obișnuiți să ascultați o melodia, vă las cu cea mai penibilă, cea mai tăietoare de vene și cea mai bocitoare melodie EVER:

Dintotdeauna am problema asta, dar până acum nu i-am dat o importanță majoră: am o memorie a fețelor extraordinar de proastă.

Citeşte în continuare »

Recunosc, îmi este frică de singurătate. Şi nu mă refer neapărat la aia sentimentală, ci şi la aia care mă face să spun că sunt dependentă de oameni.Singurătatea asta m-a făcut să am multe eşecuri, tocmai pentru că nu pot să funcţionez dacă nu am oameni prin preajmă.

Desigur, n-o să ocolesc subiectul singurătate din aia sentimentală pentru că… well, pentru că îmi este frică şi de asta.

Totuşi, de ceva vreme mă tot gândesc la o chestie şi nu pot să-mi dau un răspuns sigur, deşi, evident, am şi eu o preferinţă:

Citeşte în continuare »

Până acum, încă din timpul facultăţii, am avut parte de câteva începuturi dar, mai presus de toate, de mai multe „puncte şi de la capăt”-e.

Primul început a fost în facultate (atunci când n-aveam blog, deci nu am unde să dau link), atunci când mi-am dat seama, independent de ce ar spune o parte dintre cei care îmi citesc blogul (şi o altă parte din cei care nu îmi citesc blogul), că există un timp pentru toate iar atunci, în facultate, era, pur şi simplu, timpul în care eu trebuia să acumulez informaţii, nu timpul în care să le pun în practică pe bază de salariu ci, mai degrabă, pe bază de voluntariat.

Al doilea început a fost aici, primul „de la capăt” aici şi al doilea „de la capăt” aici. Între timp, au mai apărut nişte „de la capăt”-e intermediare şi alte „de la capăt”-e la care nu am de gând să renunţ, dar ideea de bază este că, după fix patru interviuri şi o strategie de marketing (cu buget şi toate alea), toate pentru acelaşi angajator, am parte de un alt „de la capăt”.

Cel mai serios „de la capăt” de până acum, aşa că wish me luck!

P.S. Studenţii care îmi citesc blogul n-ar trebui să intre în depresii din cauza atâtor „de la capăt”-e după terminarea facultăţii. Tot răul spre bine!

De când am blogul ăsta am mai găsit o chestie interesantă de făcut pentru a combate plictiseala: să mă uit în arhivă pentru a vedea „ce făceam anul trecut pe vremea asta”. Şi uite aşa o simplă activitate, plictisitoare pe alocuri, se transformă într-un bun prilej pentru a-mi analiza viaţa şi, eventual, evoluţia sau involuţia. Şi, cu ocazia asta, îmi dau seama ce înseamnă şi cum se pune în aplicare sintagma „connecting the dots”* despre care spunea Steve Jobs (by the way, aici îi este discursul, îl recomand cu căldură).

* conecting the dots: capacitatea de a face legătură între întâmplările din viaţa ta şi de a le găsi un sens după ce acestea au trecut, nu în timp ce ele se petrec (valabil mai ales pentru aspectele negative ale vieţii)
Citeşte în continuare »

Azi la ODO am auzit vorbindu-se despre „prima dată”, atunci când este „cel mai greu” (sau ceva de genul). Desigur, era despre ceva inteligent legat de online. Desigur, mintea mi-a zburat la ceva mai mult mecanic decât inteligent: condusul şi cum a fost prima dată pentru mine.

Well… prima dată, după ce am luat carnetul, am ajuns la concluzia că Dacia mea (da, era Dacie atunci) nu are marşarier. Pentru că eu învăţasem (pe Matiz) că, pentru a băga în marşarier, trebuie să faci dreapta şi înapoi cu mâna pe schimbătorul de viteze. La Dacie ştiam eu că este o şmecherie cu apăsatul înainte. Da’ nu mergea, dom’le. Prin urmare, am ajuns la concluzia înţeleaptă că „maşina asta n-are marşarier ”.

Citeşte în continuare »