Yep, este deja o tradiție, se pare, să fac liste cu ceea ce nu mi-aș dori de ziua mea. BTW: mâine este ziua mea! Vă spun asta pentru a evita situația urâtă în care nimeni nu-mi spune ”la mulți ani” pentru că nimeni nu știe că e ziua mea pentru că nu am spus nimănui pentru că am așteptat să-și dea seama singuri (așa cum s-a întâmplat de 8 martie, deși atunci era 8 martie și toată lumea de sex masculin ar fi trebuit să știe că am nevoie de flori ).

Și știu că măcar patru persoane mă vor urî pentru că am publicat așa de târziu această listă, având în vedere că s-au chinuit destul de mult pentru a găsi un cadou (pe care l-au luat deja, pentru că am sesizat eu apariția unei sacoșe în plus ).

De ziua mea nu vreau următoarele lucruri:

1. Un obiect vestimentar prea strâmt. Pentru că o să mă deprime și o să mă facă să intru în panică. Să nu mai spunem de gândul acela că vremea mea a trecut…

2. Un tort imens din care să iasă un stripper pitic. Piticul-porno;

3. Reamenajarea pereților biroului cu poze ale următorilor superiori: Gijs Klomp, Kubiceck, Nicu Gavriluță, Vasile Ișan. Nici măcar Gh. Ilie Fârte . Știu că eu, la rândul meu, am contribuit realizarea unui astfel de cadou original, dar nu mi-aș dori să se întoarca roata de ziua mea;

4. Creme antirid. Nici măcar pentru a face o glumă bună…

5. O proteză dentară. Nici măcar din motivul enunțat mai sus…

6. O farsă de-a lui Buzdugan;

7. O mătură, un faraș, un pămătuf de praf, un șorț de bucătărie, un polonic, o paletă din aia prin care se scurge uleiul, o sită, o pâlnie, un mop, un instrument de strivit usturoiul, un făcăleț, un tel, o mașină de făcut pâine, un ac+ață, o bonetă de brutăreasă, un săpun de casă, un război de țesut, un fus, un fuior (orice ar fi ăla). Nu aș ști ce să fac cu ele;

8. O serie de aproximativ 50 de teme de corectat. Nu mi le doresc, dar le voi avea . Totuși, dacă oricum le voi avea, mi-aș dori foarte tare să nu mai fie copiate de pe site-uri obscure >;

9. Garoafe, oricâte ar fi ele;

10. Un blog dedicat zilei mele de naștere;

11. Un blog dedicat trecerii timpului;

12. Un blog dedicat măsurilor de prevenire a îmbătrânirii;

13. Un blog dedicat diferitelor modele de sicrie.

Cam atât. Ah, să nu uit! Pont: dacă sunteți în pană de idei, nu cumva să-l întrebați pe frate’meu ce crede că mi-aș dori; sigur o să vă dea idee de un cadou absolut inutil, gen: o lumânare parfumată, un portofel mare cât un penar sau un tablou cu un trabant. Și, dacă credeți că soluția ideii pentru cadou se află la cineva , think again; probabil că soluția lui va fi: o pungă de fân pentru porcul de guineea, o placă de bază nu-știu-de-care, un al patrulea monitor cu nu știu ce diagonală sau o telecomandă multifuncțională cu laser.

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• 4 12 2009 — Ză greit combac (14)
• 18 08 2009 — Ce mai fac eu și cum puteți profita voi (10)
• 11 05 2009 — Inesul şi Star Trek-ul (2)
• 19 03 2010 — Variabila profesionalism și variabila tupeu în agenții (2)
• 12 03 2010 — Speaking. Public speaking. (4)

Și, tot cam de atâta timp, intru în contact cu diverse agenții, fiecare cu câte un anumit tip de comportament, unele dintre ele trezindu-mi senzații pozitive și creându-mi dorința de a lucra împreună, altele, poate fără să-și dea seama, îndemnându-mă indirect să refuz orice colaborare.

Prin urmare, dacă ar fi să-mi adun gândurile în cap, aș putea face chiar și o schemă și aș distinge cinci tipuri de agenții cu care am intrat până acum în contact:

Legendă

Poate nu astea sunt definițiile stricte, dar:

Profesionalism = experiența acumulată în domeniul de activitate, rezultatele pozitive ale colaborărilor anterioare (cu noi sau cu alți clienți), cunoștințele teoretice și practice și, nu în ultimul rând, atitudinea de respect și de… pe picior de egalitate cu care își tratează posibilii clienți.

Tupeu = îndrăzneala cu care își susțin ideile și poate puțină obrăznicie, pe alocuri. Menționez că, în mintea mea, nu are o conotație negativă, atât timp cât nu este întrecută limita.

Varianta A: Când atât profesionalismul, cât și tupeul sunt aproape de 0

Este cazul agențiilor care nu au experiență, dar nici nu se pregătesc prea mult înainte de un pitch. Totuși, sunt conștiente că nu vor fi alese și nu se avântă în afirmații ciudate sau în atitudini de superioritate. Este un fel de ”ce-o fi o fi”. Din punctul meu de vedere, este o totală pierdere de timp, de ambele părți.

Varianta B: Când profesionalismul este aproape de 10 și tupeul aproape de 0

Aici intră agențiile care nu știu să se vândă. De obicei, cei care participă la pitch sunt nesiguri, le transpiră palmele, le tremură vocea și au nevoie de multă apă. De obicei, aceștia vin cu un power point foarte bine pus la punct pe care nu știu să-l prezinte. Și, tot de obicei, dacă persoana în fața căreia prezintă nu este indulgentă și intuitivă, vor pierde, în ciuda ideilor foarte bune pentru care au petrecut mult timp pregătindu-se.

Varianta C: Când profesionalismul este aproape de 10 și tupeul mediu, aproape de 5

Sunt agențiile care au cele mai multe șanse de reușită. Și sunt foarte fericită pentru că lucrez cu ele . Prezentarea lor reflectă faptul că s-au documentat și că sunt conștiente de faptul că, dacă un lucru va ieși bine, toată lumea va fi mulțumită și colaborarea va continua.

De obicei, oamenii din aceste agenții lucrează aici din pasiune iar partea cu research-ul și cu dorința de perfecționare este ceva firesc, nu ceva impus de vreo fișă a postului. Iar acest lucru se vede.

Varianta D: Când atât profesionalismul, cât și tupeul sunt aproape de 10

Întâlnirea cu aceste agenții este una foarte interesantă pentru că întotdeauna va exista un schimb de replici inteligente și dure, în același timp. De obicei, întâlnirile cu astfel de persoane încep cu o sprânceană ridicată din partea clientului, în capul căruia principalul gând este ”WTF? Ăștia chiar mă cred prost!”.

De obicei, pe parcursul discuției, cu siguranța va exista un moment în care o persoană din cadrul agenției va întrerupe o persoană din partea clientului cu o întrebare de specialitate, tocmai pentru a-i demonstra cât de buni sunt.

Tot de obicei, atitudinea acestor agenții este una de ”take it or leave it”, fiind mult prea sigure că răspunsul clientului va fi ”take it”. De cele mai multe ori, răspunsul chiar ăsta este, dar numai dacă s-a trecut de pragul jocurilor de orgolii și cei doi actori au ajuns pe aceeași linie.

Varianta E: Când profesionalismul este aproape de 0 și tupeul aproape de 10

Astea sunt agențiile mele preferate . Pentru că este absolut fascinant să observ cum o astfel de agenție crede despre ea însăși că locul ei este în varianta D și, prin urmare, adoptă aceeași atitudine de ”take it or leave it”, o atitudine de-a dreptul prostească pentru situația în care se află, de fapt.

Este genul de agenție care nu face research înainte de întâlnire pentru că ea oricum știe tot, crezând că la fel procedează și agențiile din varianta D, neștiind că dezinvoltura acestora are o bază reală. Este genul de agenție care dorește să se poziționeze ca una nonconformistă, în care oamenii au coafuri ciudate, tricouri cu mesaje și blugi rupți. Și cam atât.

Partea mea preferată în discuțiile cu o astfel de agenție sunt acelea în care mi se oferă soluțiile creative absolut penibile și… ne-concrete, de genul: ”Dacă doriți să vă creșteți vizibilitatea în rândul targetului tânăr, SOLUȚIA NOASTRĂ ESTE SĂĂĂĂ…. pam-pa-ra-ram, tam-ta-da-dam, tobe-trâmbițe-trompete, tu-tu-tu, ti-di-di, pam-pam: FOLOSIȚI INTERNETUL!!!<” No, shit?

Sau: ”Observați propunerea asta – absolut jenantă – de afiș? Observați linia asta din colțul afișului? Observați că este curbată? Această linie curbată induce ideea de ZÂMBET și se va transmite ca un mesaj subliminal!!!” .

În acest moment, mă gândesc la cineva (nu spun cine) care vorbea despre ”pitzipoanca de la PR”. Nu am întâlnit-o încă, dar, în schimb, am întâlnit mulți, foarte mulți CREATIVI .

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• 21 03 2010 — Non-wish list (partea a treia) (6)
• 4 12 2009 — Ză greit combac (14)
• 19 05 2009 — Feedback studenţesc (2)
• 11 05 2009 — Inesul şi Star Trek-ul (2)
• 9 01 2009 — Feedback de la studenţi sau Din nou despre aşteptări (16)

Este vorba despre niște senzații care sunt foarte greu de descris în cuvinte, senzații care îți provoacă cele mai contradictorii stări, de la impulsul de a fugi sau de a te face mic mic mic, până la acela de a țopăi de atâta energie și de a nu te mai opri din vorbit.

Totuși, dacă ar fi să le luăm sistematic, eu, cel puțin, experimentez, gradual, următoarele senzații, frumos aranjate în timp:

1. Cu mult înainte de momentul vorbirii, adică atunci când îmi pregătesc tema de discuție

Senzația predominantă este de incertitudine. Pentru că am prostul obicei de a crede că trebuie să spun cât mai multe și cât mai neobișnuite, încât research-ul merge până în cele mai penibile pânze.

Prin urmare, încep să acumulez atât de multe informații despre subiectul despre care ar trebui să vorbesc, încât creierul meu intră în pauză și singurul lucru pe care îl știe cu certitudine este că niciodată nu ar putea vorbi într-un timp atât de scurt despre un subiect atât de vast.

Totuși, după ce petrec câteva nopți pentru a sistematiza informația, lucrurile se mai limpezesc și întru în cea de-a doua etapă:

2. Cu puțin timp înainte de momentul vorbirii (o zi-două)

Emoție constructivă combinată cu emoție distructivă. Pentru că încep să supraestimez așteptările publicului, în raport cu informațiile ce urmează să le dau eu.

Iar treaba decurge cam așa: ”Sunt pregătită pentru că m-am informat din toate părțile posibile și pentru că știu cu ce se mănâncă acest domeniu”; ”Dar, vai! Dacă publicul știe mai multe decât mine?” (de fapt, asta este una dintre cele mai mari probleme pentru că am sechele din facultate când, nu numai că știam mai mult decât unii profesori mai ne-experimentați, dar analizam până la sânge toate urmele exterioare ale neștiinței profesorului și le speculam până când omul din fața mea – săracul – își pierdea orice urmă de autoritate; și acum, evident, nu mi-aș dori să mă pedepsească Dumnezeu și să întoarcă roata ); ”Și dacă știe unele lucruri în plus, ce mi s-ar putea întâmpla, altceva decât să primesc niște completări?”; ”Ha! O să fie bine pentru că mă simt atât de bine să vorbesc despre asta!”; ”Vaiiii! Abia aștept!”. Nebună, I’m telling you!

3. Cu foarte puțin timp înainte de momentul vorbirii (câteva minute)

”Vai de mine!” (panică totală) ”Uaaaaaa, este și ăla căruia nu-i place de mine!” (panică generală); ”Ce mulți îs… și par așa de interesați de subiect… hmmm… nu cred că o să fie așa de rău… mai sunt câteva secunde… pana mea…”

ZÂMBET larg: ”Bună ziua, eu sunt Ines Prodan…”

4. Momentul vorbirii: primele minute

”Hmmm, parcă nu e atât de rău”; ”Phew, au râs la gluma asta; gata, măcar jumate de sală este atentă”

5. Momentul vorbirii: pe la mijloc

”Ce bine e ”; ”Moaaaamă, notează!”; ”Uhuuuu, chiar sunt interesați”; ”Cred că, dacă le-aș spune despre chestia aia cul pe care am făcut-o atunci, nu m-ar privi cu sprânceana ridicată”; ”Ce bine e ”; ”Ce bine e ”; ”Ce bine e ”

6. Momentul vorbirii: aproape de final

”Ce bine e ”; ”Ce bine e ”; ”Ce bine e ”; ”Ce bine e ”; ”Ce bine e ”; ”Ce bine e ”; ”Phew, au și întrebări!”; ”Ce bine e ”; ”Ce bine e ”; ”Ce bine e ”; ”Ce bine e ”

7. După momentul vorbirii: la câteva minute

”Ce bine a fost ”; ”Ce bine a fost ”; ”Ce bine a fost ”; ”Ce bine a fost ”; ”Ce bine a fost ”; ”Ce bine a fost ”

8. După momentul vorbirii: la câteva ore

”Ce bine a fost ”; ”Ce bine a fost ”; ”Ce bine a fost ”; ”Ce bine a fost ”; ”Ce bine a fost ”; ”Ce bine a fost ”

9. După momentul vorbirii: la câteva zile

”Vai de mine! Săptămâna viitoare tre să vorbesc iar! “

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• 4 12 2009 — Ză greit combac (14)
• 19 05 2009 — Feedback studenţesc (2)
• 21 03 2010 — Non-wish list (partea a treia) (6)
• 4 03 2010 — Supărată (2)
• 1 02 2010 — Live jobing (10)

Nu mi-am propus în mod strategic să scriu articole despre lucruri inteligente, dar se pare că există vizitatori ai acestui blog care i-au întrezărit potențialul (mai bine spus, și-au dat seama de potențialul cititorilor blogului) și, prin urmare, mă informează despre tot felul de evenimente deștepte pe care eu, evident, vi le voi împărtăși.

Așadar:

RIUF sau Romanian International University Fair este cel mai mare eveniment educațional internațional din România și din Estul Europei care oferă ocazia elevilor și studenților să intre în contact cu reprezentanți și studenți ai instituțiilor de învățământ internaționale, în cazul în care doresc să cunoască și oportunități de a studia în străinătate.

Evenimentul se organizează de cinci ani iar în Iași este la a doua ediție. Anul acesta se va desfășura la Hotel Unirea, în data de 18 martie, începând cu ora 10.00.

O să fie și o serie de activități, precum:

•    Expoziție educațională
•    Traininguri și worhshop-uri despre studiul în străinătate (scrierea documentelor, alcătuirea dosarului, procesul de admitere) 
•    Sesiuni de informare (posibilități de finanțare, pregatirea pentru teste, sisteme educaționale) 
•    Admiteri pe loc (”Spot Admissions”)

Nu știu exact ce înseamnă ”admiteri pe loc” dar, dacă înseamnă ceea ce, de altfel, se înțelege și din denumire, înseamnă că este foarte tare!

În ceea ce privește universitățile participante, lista este foarte lungă, cu nume importante precum: Harvard, Yale, Stanford, Duke, Brown, Pennsylvania, Oxford etc.

Recomand evenimentul și, dacă credeți că vi se potrivește așteptărilor cu privire la… viața asta, poate ne vedem acolo.

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• 8 12 2009 — Zilele Marketerului, “ediția de criză” (3)
• 7 09 2009 — Trist… (20)
• 14 05 2009 — C(omunicare) şi R(elaţii) P(ublice) (11)
• 21 04 2009 — 10 mituri ce ar trebui lămurite (mitul numărul 1) (18)
• 17 04 2009 — Play less, train more (3)

Sunt convinsă că cei trei vizitatori (hai, patru, de când a scris despre mine unul dintre bloggerii supremi ai acestei țări) îl cunosc deja pe Andrei. Nu știu, însă, dacă știu și despre părerea mea despre Andrei.

Părerea mea despre Andrei poate fi rezumată într-o frază destul de simplă: un tip foarte deștept care a avut încredere în inteligența utilizatorilor de internet și, prin urmare, a investit resurse în afaceri despre deșteptăciune. Iar aceasta a fost introducerea despre Teacup.

Teacup este ”comunitatea oamenilor pasionați de cărți și ceai”. Chiar dacă eu sunt pasionată de cărți, seriale și multă cafea și uneori mă simt copleșită de atâtea rețele de socializare în care aș putea să-mi bag coada și, chiar dacă mi-am făcut cont, dar încă nu am spus nimic despre mine acolo, asta nu înseamnă că nu este o idee pe care o consider pur și simplu frumoasă; înseamnă doar că sunt eu leneșă .

Lucrurile sunt simple pe Teacup: îți faci cont, începi să-ți adaugi cărți la profil (cărți citite, cărți necitite, cărți în curs de citire) – pentru ca ceilalți să știe lucruri despre tine și, mai apoi, ca într-o rețea de socializare care se respectă, evident, socializezi.

Poți, în principiu, să scrii orice dorești tu despre cărți: recenzii, articole, meditații personale cu privire la acest domeniu. Sau poți să trimiți + primești mesaje. I told you… TOT!

Și, în plus, pentru că sunt sigură că te-ai plictisit să tot vezi ce vaci și-au mai cumpărat prietenii tăi pe Farmville sau ce teste despre ”dacă ar fi să furi un singur lucru de la X, ce ai fura”, despre ”dacă ai fi o călugăriță nebună, care ar fi numele tău” sau despre ”dacă ar fi să împărți cu cineva niste benzină (WTF?), cu cine ai împărți” etc., Teacup este locul perfect pentru a demonstra că mai ai și alte îndeletniciri. Unele inteligente .

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• 18 06 2009 — John P. Kotter, Matsushita Leadership (2)
• 21 03 2010 — Non-wish list (partea a treia) (6)
• 19 03 2010 — Variabila profesionalism și variabila tupeu în agenții (2)
• 12 03 2010 — Speaking. Public speaking. (4)
• 4 03 2010 — Supărată (2)

Știu că, în principiu, pe acest blog spun tot, dar ar fi foarte urât și pueril din partea mea să prezint motivul acestei stări aici.

Pot să spun doar că uneori am impresia că, dacă încep să cred mai intens despre mine că sunt foarte bună la ceva, o forță superioară mie (probabil Universul Irinei ) intervine repede și îmi dă una peste ochi, în așa fel încât ei ajung din nou în pământ.

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• 8 08 2009 — Alt articol țintit (7)
• 25 07 2009 — Dacă ar fi să alegi, ce-ai alege? (15)
• 24 05 2009 — Melodie pentru TOT (10)
• 21 03 2010 — Non-wish list (partea a treia) (6)
• 12 03 2010 — Speaking. Public speaking. (4)

Pentru cei care nu știu (pentru că blogul ăsta nu mai este ce a fost odată, atunci când povesteam de mă dureau degetele despre activitățile mele zilnice și banale pe alocuri), am reușit să-mi iau concediu pentru 3 (trei!) zile (<) și să fac o excursie la Viena.

Nu aș vrea să fiu și eu unul dintre bloggerii ăia care vorbește despre atracțiile turistice din diversele țări vizitate, dar nu cred că aș putea să mă abțin să vorbesc despre primăria din Viena care seamănă cu Palatul Culturii din Iași, numai că este mult mai mare, mai bine întreținută și mai frumos luminată și care are în față cel mai frumos patinoar văzut de mine vreodată.

Și nici despre Prater, parcul de distracții cu roata uriașă în care am incercat eu (eșec total!) să-mi înving frica de înațime.

Aș putea, în schimb, să vă vorbesc despre cel de-al doilea om care se află în mine și care iese la lumină doar atunci când mă aflu într-o altă țară, reușind să dea dovadă de o extraordinară capacitate de orientare în spațiu, descurcându-se pe tot felul de străduțe întortocheate, ținând minte cele mai banale detalii și, mai ales, știind să țină în mână o hartă a metrourilor și să o și folosească în scopurile pentru care aceasta a fost realizată.

Dar să… poze:

Stephansplatz

Catedrala Sf. Ștefan

Balerină drăgălașă în Stephansplatz

Viena by night

Roata din Prater în care am avut eu încercări. Eșuate.

Elephantzen

My favourite

Well… primăria

Și patinoarul

Schonbrunn

Și sunt mai multe aici.

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• 21 03 2010 — Non-wish list (partea a treia) (6)
• 12 03 2010 — Speaking. Public speaking. (4)
• 4 03 2010 — Supărată (2)
• 17 02 2010 — Organismul meu vorbește (6)
• 1 02 2010 — Live jobing (10)

Adică atunci când se îndrăgostesc le apar niște fluturași drăgălași și gâdilitori în stomac, atunci când le este prea cald le apar niște urme rozii în obraji, atunci când le este prea somn cască drăgălaș, atunci când le este prea frig le clănțăne dinții (la fel de drăgălaș).

Am fost și eu prea obosită. Și se pare că am și vorbit puțin mai mult decât trebuia. Și știți ce mi-a făcut organismul?

AN-GI-NĂ

și

O-TI-TĂ

O săptămână mi-am auzit vocea din cap mult mai puternic decât de obicei, o săptămână au dansat omuleții în timpan, o săptămână am avut o relație deosebită cu sinusurile și, mai ales, cu șervețelele de tot tipul (din alea din pachet, din alea umede, din alea umede speciale pentru răceală și, mai ales, din alea de bucătărie).

Bad bad bad organism!

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• 4 03 2010 — Supărată (2)
• 8 08 2009 — Alt articol țintit (7)
• 25 07 2009 — Dacă ar fi să alegi, ce-ai alege? (15)
• 24 05 2009 — Melodie pentru TOT (10)
• 21 03 2010 — Non-wish list (partea a treia) (6)

Și știu că s-au scris sute de articole bune despre tot felul de reguli, dar parcă tot mai este loc, luându-ne după greșelile care persistă. Prin urmare, iată câteva lucruri de care cei care fac PR online ar trebui să țină cont.

Site-ul companiei

În primul rând, acesta ar trebui să existe. Dacă el nu există dar, în schimb, există un cont de facebook sau, și mai rău, un blog pe blogspot, atunci mesajul cel mai la îndemână pe care îl transmiți este că lucrezi pentru o companie a naibii de zgârcită.

În al doilea rând, dacă acesta există, conținutul ar trebui să se schimbe în permaneță, ceea ce dovedește faptul că există activitate în compania respectivă. Dacă nu poți face gestul minim de a scrie trei rânduri de fiecare dată când compania mai face ceva, atunci lasă-te de PR online.

Contul de Facebook

Dacă te hotărăști să faci așa ceva pentru companie, atunci ar trebui să cunoști puțin regulile comunicării pe facebook și specificul oamenilor care îl folosesc. Asta înseamnă că este complet eronat să-ți pui comunicate de presă în ”notes”.

Apropo de comunicate de presă

Învață, odată pentru totdeauna, să folosești Bcc-ul ăla. De fapt, și mai bine, la câte instituții de presă au mai rămas, ai putea să trimiți comunicatele pe rând. Și mai ales în cazul bloggerilor. Dar nu cred că mai are sens să scriu despre asta…

Tot apropo de comunicatele de presă

Dacă vrei să ți se publice comunicatul pe diverse site-uri, atunci ar trebui să știi că există anumite tehnici de redactare a materialelor pentru online. Și asta pentru că specificul și predispoziția utilizatorului de internet sunt puțin diferite de cele ale persoanelor care nu folosesc foarte des acest canal de comunicare.

Este greșit să pleci de la ideea că oamenii sunt profund interesați de compania ta și, prin urmare, vor avea răbdare să dea scroll-uri-scroll-uri până la finalul comunicatului sau că vor trece peste impedimentele de ordin fizic.
Măcar un minim de delimitare a paragrafelor și accentuare a cuvintelor-cheie ar trebui să faci.

Blogul companiei

Revenim la partea cu comunicatele de presă: nu le pune pe blog!

Blogul, așa cum este el la origini, reprezintă un jurnal online. Acum, printr-un demers logic, de ce ai pune un comunicat de presă formal într-un jurnal personal?

În altă ordine de idei, ajungem la partea cu comentariile pe blog și interacțiunea cu vizitatorii. Și aici apare munca omului de PR; pentru că acesta trebuie să răspundă la comentarii, să vorbească cu oamenii și poate să petreacă ore bune ”dându-se” pe internet.

Foarte important: nu șterge comentariile negative cu privire la companie (excepție, evident, înjurăturile și alte din astea).

Contul de Twitter

La fel ca și cel de Facebook, de altfel, trebuie să fie ”umanizat”, să le creeze celor cu care intri in contact impresia că vorbesc cu o persoană, nu cu un brand. Asta implică, evident, interacțiune continuă și, mai ales, evitarea formulărilor scorțoase de genul ”stimați colaboratori”, ”responsabil twitter: nume-prenume” sau a mesajelor de tipul ”mari reduceri de 70% doar aici”, ”cumperi una, primești două, doar la noi” etc.

Evident, va trebui să știi ce înseamnă un @ sau un RT sau un DM și alte lucruri de acest gen.

Sunt sigură că mai sunt, dar angina și otita sunt mai puternice decât mine azi…

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• 7 03 2010 — Inteligența de duminică: Teacup (1)
• 4 03 2010 — Supărată (2)
• 17 02 2010 — Organismul meu vorbește (6)
• 30 01 2010 — ”Foarte greșit să conștientizezi fericirea” (7)
• 20 10 2009 — Niciodată nu mai ajut pe cineva (4)

S-a terminat sesiunea. Și ea cu bine. În fine, cu binișor. În fine, mai am o restanță…

S-au terminat linkurile pentru luna decembrie pentru iXLd. S-au terminat cu bine.

S-a terminat cu hârtiile și mesele rotunde cu UAIC. În fine, mai este un contract de semnat. Și un workshop. Dar să zicem că s-a terminat. Cu bine.

S-a terminat cu listele și procesele verbale. S-a terminat cu bine.

S-a terminat cu visele ciudate și cu stresul. Adică părul și unghiile au revenit la culoarea și proporțiile normale. Adică s-a terminat cu bine.

Acum mă plictisesc

Vorba cuiva :

Maxu u: oh god
Maxu u: când îs prea multe
Maxu u: o doare capu
Maxu u: când nu-i nic
Maxu u: se plictisește
Maxu u: parc-ai fi ciocan
ines: ciocan?
Maxu u: păi da
Maxu u: fără utilitate, n-ai ce face

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• 21 03 2010 — Non-wish list (partea a treia) (6)
• 19 03 2010 — Variabila profesionalism și variabila tupeu în agenții (2)
• 12 03 2010 — Speaking. Public speaking. (4)
• 7 03 2010 — Inteligența de duminică: Teacup (1)
• 4 03 2010 — Supărată (2)