În perioada care tocmai s-a încheiat, adică aia în care ne îndopăm cu tot felul de mâncăruri, cumpărăm cadouri şi dormim până în miezul zilei, Inesul a întreprins activităţi cu adevărat utile: Inesul s-a apucat să înveţe Photoshop .

Şi, pentru că sunt foarte mândră de realizările mele din această vacanţă (chiar dacă, cel puţini pentru experţii în domeniu, ele s-ar putea să nu reprezinte mare brânză), o să mă laud aici. Enjoy!

Bubbles:

Om de zăpadă strâmb:

Din categoria “butoane”:

Din categoria “chestii”:

Curcubeu:

And my favorites:

So proud of myself .

Aşa, acum partea cu mulţumirile: pentru Dany care m-a motivat şi care mi-a dat tutorialele, tutoriale care nu mi-au folosit pentru că am constatat că este foarte enervant să înveţi după tutoriale video. Prin urmare, vine a doua mulţumire, către cineva , care mi-a dat alte tutoriale.

Apropo de tutoriale Photoshop, puteţi găsi aici câteva foarte faine:

50 Great Photoshop Tutorials for Clever Beginners

28 Everlasting Photoshop Tutorials

Photoshop Essentials

Sunt sigură că în toată existenţa voastră aţi dat cel puţin peste o persoană care v-a dat planurile peste cap într-un mod negativ, care v-a promis că vă ajută în rezolvarea unei anumite probleme şi care v-a lăsat baltă în ultimul moment. Well… până în prezent, am dat peste doi astfel de oameni. S-ar putea ca, totuşi, să fi dat peste mai multe persoane din această „specie”, dar se pare că numai aceştia doi mi-au rămas adânc „înfipţi” în minte.

Departe de mine trăsătura de caracter care să-mi impregneze verticalitatea absolută şi capacitatea de a mă ţine de cuvânt de fiecare dată, în orice situaţie; totuşi, pe aceşti oameni nu îi pot înţelege: care este motivul pentru care îşi ia un angajament dacă ştie că nu îl va respecta? Sau, mai mult decât atât, dacă şi-a luat angajamentul în momentul în care credea că îl va putea respecta, care este motivul pentru care NU ANUNŢĂ că nu mai vrea/nu mai poate să facă ceea ce a spus că face?

Cel puţin una dintre persoanele despre care am zis mai sus mă scoate din sărite. Eu cred că primele cuvinte pe care le-a învăţat după venirea pe lume au fost „stai liniştit, se rezolvă”, „it’s gonna be allright”, „nu te stresa, te ajut eu” etc., în timp ce primele lucruri pe care a învăţat să le facă după venirea pe lume au fost să nu facă nimic; să nu răspundă la telefoane, să nu răspundă la sms-uri, să nu anunţe omul când, pe ultima sută de metri, se gândeşte să-l lase baltă.

Ceea ce este şi mai interesant este faptul că, de cele mai multe ori, oamenii din această „specie” nu ne sunt rude, nu ne sunt iubiţi, nu ne sunt apropiaţi peste măsură, nu ne sunt datori cu nimic şi, prin urmare, nu trebuie să se simtă obligaţi să accepte rugămintea noastră de a fi ajutaţi; sau, mai mult decât atât, neaflându-se în niciun fel de relaţie care să impună vreo reacţie promptă din partea lor, nu înţeleg de ce ei sunt cei care se oferă să ne ajute şi apoi tot ei sunt cei care ne lasă baltă aproape de fiecare dată pe ultima sută de metri, atunci când ne este foarte dificil să găsim o altă persoană care să facă ceea ce ar fi trebuit să facă ei sau cu atât mai puţin să facem noi ceea ce ar fi trebuit să facă ei.

Pentru toate aceste situaţii şi pentru toţi aceşti oameni din viaţa noastră cred că ar trebui să umblăm tot timpul cu planurile B după noi, ceea ce este obositor şi frustrant, dar se pare că necesar.

Acestea fiind spuse, vă doresc să nu daţi peste astfel de oameni, deşi mă îndoiesc că trăiţi într-un clopot de cristal, acolo unde nicio „impuritate” nu va putea vreodată să pătrundă.

Tocmai s-a terminat unul dintre cele mai deprimante filme văzute vreodată de Ines: The Bucket List; film care, aşa cum face orice alt film bun, reuşeşte să ridice unele întrebări existenţiale materializate, de data asta, într-o întrebare aparent stupidă, dacă ar fi să judecăm după vârsta deţinută cu mândrie de Ines as she writes this post, dar care poate să nu fie o întrebare stupidă, dacă ar fi să ne luăm după caracterul imprevizibil al vieţii:

Care sunt lucrurile pe care vreau să le fac înainte să mor?

Well… întrebare care, chiar dacă ar fi să rămânem la ideea că este stupidă, tot foarte complicată ar fi. Constat cu stupoare că nu îmi doresc să sar din avion înainte să mor (aceasta fiind, de fapt, o modalitate de a mă face să mor mai repede), nici nu vreau neapărat să îmi îndeplinesc fanteziile erotice, nu vreau nici măcar să fac turul lumii, să fiu bărbat pentru o zi, să mă fac muscă şi să-mi spionez prietenii; nu vreau nici să dau mâna cu Băsescu sau cu Obama; nici măcar cu Britney Spears.

Cred că, mai degrabă, aş vrea să nu mor. Yep, sunt unul dintre cei mai îngroziţi de ideea de moarte oameni pe care aş fi putut să-i întâlnesc vreodată. Şi, dacă vreodată mi s-ar întâmpla ceea ce li s-a întâmplat acelora din film (adică să fiu anunţată că mai am de trăit atâtea zile), probabil că mi-aş petrece tot acest timp plângând, neputând să accept ideea că eu nu voi ma fi. De altfel, am încercat de vreo câteva ori să mă gândesc la ideea de moarte în raport cu mine şi am constatat că mai mult de maxim două minute nu îmi pot menţine gândurile focalizate pe această idee.

Pur şi simplu nu pot să înţeleg unde o să fiu eu când n-o să mai fiu. Şi cum adică lumea o să funcţioneze şi fără mine? Şi eu ce o să fac în timpul ăsta?

Da, ştiu, egoismul adând înfipt în fiinţa mea nu îmi permite să mă desprind pe mine însămi de această lume…

Totuşi, dacă ar fi să aleg unele lucruri pe care trebuie neapărat să le fac înainte să mor, aş alege să am curajul să spun fiecărui om pe care îl întâlnesc ce cred despre el. Şi nu mă refer neapărat la aceia în direcţia cărora nu se îndreaptă neapărat gânduri dintre cele mai bune, ci aş vrea să pot să spun fiecărei persoane pe care o apreciez eu, în adâncul meu, cât de mult înseamnă pentru mine, cât de mult îmi influenţează existenţa, cât de „mai bună” mă face să fiu. Bineînţeles, aş vrea să am curajul să le spun câteva şi acelora pentru care nu am cuvinte tocmai de laudă, protejată fiind de „paravanul” morţii iminente.

Şi, dacă ar fi să mai aleg un lucru pe care să îl fac înainte să mor, ar fi să mă mărit . Desigur, acest lucru este de dorit să se realizeze înainte să dispară şi alte persoane din viaţa mea, persoane dintre acelea care îşi doresc din tot sufletul să prindă şi ele ziua aia „care nu mai vine odată” .

Este prea morbid dacă vă întreb şi pe voi ce vreţi să faceţi înainte să… ?

Şi apropo de film şi de spus lucruri:

Nu, nu, nu s-au terminat. O nouă zi, noi perle:

„Sunt într-o postură umilă a angajatorului având o poziţie adversară”

„În ceea ce priveşte ritmul lent, acesta este caracteristic persoanelor care sunt supărate sau celor care au o depresie”

„Orientarea palmelor: femeia le ţine la vedere, bărbatul cam îşi ascunde mâinile”

„Comunicarea activă este atunci când are loc un efect spirală între interlocutori”

„… când o persoană vorbeşte cu volumul vocii de joasă tensiune”

„Şeful are braţele răsfirate, departe de corp, gesticulează, cu o palmă „înfiptă” în masă”

„Pauzele în vorbire au un rol foarte important în acest proces complex deoarece ele ajută la formularea gândurilor şi ideilor utilizând tragerea de timp”

Şi, de departe, preferata mea, cea care îmi demonstrează mie că o situaţie de comunicare este cam la fel cu o partidă de sex:

„În comunicare, receptorul trebuie să ajungă la un feedback”

Una dintre îndeletnicirile Inesului din ultimul timp (ultimul timp = ultimele ore, că acum a reuşit şi Inesul să se trezească ) este să corecteze lucrări. Şi, pentru că nu m-am putut abţine, dar şi pentru că este oarecum urât din partea mea să râd de una singură, m-am gândit să share.

P.S1. Fără nume, specializare sau grupă. Doar cu câteva zâmbete . P.S2: Nu fiţi răutăcioşi, sunt doar nişte „scăpări” .

“Comunicarea empatică vizează retrăirea stărilor, gândurilor, sentimentelor de către celălalt receptor prin intermediul psihologiei celuilalt.”

“Un alt tip de comunicare este acela când soţul se află singur în cameră vorbind la telefon, dar nu are totuşi dispoziţia necesară, iar când soţia îl vede, prin expresia feţei îl înţelege şi ar vrea să îl scape de acel apel.”

“… poziţia de cooperare, deasemenea foarte bună într-o discuţie relaxată, lipsită de tentative irascibile.”

“Privirea celor trei este una oficială, adică se formează un triunghi între ochi şi frunte.”

“pix-uri”

“Pentru a comunica eficient cu o persoană, prezenţa fizică nu este necesară.”

“Funcţia emotivă sau expresivă este legată de emoţii, de exemplu aflarea unei moşteniri primite sau când îţi cade o bucată de beton pe picior.”

Zilele astea, din diferite motive (cele mai multe legate de plecarea sau revenirea cuiva), am făcut unele vizite în frumoasa gară din Iaşi, având astfel ocazia să mă întreb oare cum de nu mi-a trecut prin cap până acum să scriu despre EL? EL, cel mai bun prieten al meu din vremea studenţiei, EL, cel care a fost intermediarul murdar dintre mine şi amintirile frumoase, EL, cel care m-a cunoscut atât de bine, EL, cel care probabil că acum suspină după mâinile şi corpul meu pe pielea fiecărui element ce îl compune, EL, CFR-ul.

Cele mai controversate întâmplări, cele mai ciudate amintiri, cele mai frumoase momente, cele mai contradictorii sentimente, cele mai distractive jocuri, cele mai tâmpite cântece, cele mai multe lacrimi sunt în strânsă legătură cu trenurile şi gările. De asta nu mă pot hotărî dacă aceste elemente ale CFR-ului au avut un impact pozitiv sau unul negativ în viaţa mea: nu mă pot hotărî dacă îmi plac sau nu.

Totuşi, având în vedere că, acum când scriu, îmi amintesc cu drag de tot (inclusiv de partea cu sentimentele contradictorii şi cu lacrimile), tind să cred că e de bine. Şi uite aşa CFR-ul s-a instalat cu căldură în viaţa Inesului.

De departe, cele mai multe amintiri s-au petrecut în acceleratul Iaşi-Timişoara (şi invers), also known as „trenul foamei”, dar nu pentru că aspectul său ar fi fost unul generator de întâmplări haioase sau nostalgice, ci pentru că drumul Iaşi-Timişoara este al naibii de lung; este singura călătorie de care, atunci când ai ajuns l mijloc, temporal vorbind, şi constaţi că mai ai „încă pe atât”, nu te poţi bucura; pentru că mijlocul înseamnă 8 (opt!) ore şi „încă pe atât”-ul înseamnă tot 8 (opt!) ore! Numai călătoria cu avionul peste ocean mai poate fi comparată cu drumul Iaşi-Timişoara (sau invers).

Din categoria „eu am văzut multe în viaţa mea, am mers şi cu trenul” (prof drag din facultate) face parte şi povestea telenovelică petrecută în una dintre aceste călătorii (una din multele) de la Timişoara la Iaşi.

Într-un compartiment plin-ochi (ooochi ) – în timp ce compartimentele alăturate erau goale, că aşa ştie tanti de la ghişeu să dea locuri în tren – s-au aşezat frumos, ca sardelele, pregătiţi să convieţuiască în armonie cel puţin până în Suceava, următoarele personaje:

Inesul

Mama şi fiul. Fiul de aproximativ 35 de ani. Mama foarte grijulie. Mamă aranjat fular la fiu periodic. Aranjare de fular însoţită de replica „ţine, mamă, fularu’ la gât”. Periodic. Durată: 16 ore .

Băieţaş singur. Băieţas venit de la turci unde a practicat furtul. Băieţaş învăţat metode de furt eficient. Băieţaş împărtăşit metodele cu colocatarii. Fiul (de mai sus) strălucit ochii pe sub fular.

Tipă. Maxim 10 clase. Bocitoare.

Babă cu găini. Găinile în afara compartimentului. Baba pazit găini. Periodic. Găinile cotcodăceală. Găinile agitate. Găinile sărit fulgii. Periodic. Găinile fără ouă. Slavă Domnului!

Tipă. Căşti în urechi. Durată: 10 ore (până în Suceava).

Tip agitat. Se bănuieşte că nu are bilet. Revine din când în când în compartiment. Nu avem informaţii suficiente despre el.

Acţiune

Tipa bocitoare are o problemă. Deocamdată nimeni nu ştie care e, dar ea îşi face treaba (de bocitoare) cam timp de vreo 4-5 ore de la plecare. Apoi, pentru că eram cu toţii curioşi şi ne curgeau balele în colţul gurii atunci când ei îi mai curgea câte o lacrimă, îşi ia inima în dinţişi ne dezvăluie secretul: „bărbatul” (care nu este echivalent cu soţul în limajul „de cartier” ci, pur şi simplu, indică sexul omului de lângă ea) plecat în Italia la furat. Jale mare. Toată lumea este în doliu.

Dar iată că durerea unuia se dovedeşte a fi fericirea altuia, căci acesta este un bun prilej pentru băieţaşul cu turcii să îşi dea seama că are ceva în comun cu „bărbatul” tipei cu 10 clase şi, prin urmare, este în măsură să o consoleze şi chiar să-i ofere ceva ponturi pe care ea să le transmită mai departe „bărbatului”. Toate acestea, slavă Domnului (!) se petrec pe hol, periodic şi foarte îndelungat.

Cam la două ore înainte de Suceava însă, stupoare! Uşa compartimentului se deschide, aşa cum s-a mai deschis de sute de ori înainte pentru că băieţaşul şi tipa cu 10 clase aveau mişcorici, şi… stupoare!!! Tipa cu 10 clase nu mai plânge! În schimb, băieţaşul este cel care plânge acum. De ce? Veţi afla în cele ce urmează:

În lungile discuţii avute despre ponturile de furt eficient din Turcia comparativ cu cele din Italia, băieţaşul a realizat că o iubeşte pe tipa cu 10 clase. Tipa cu 10 clase cred că îl iubea şi ea, dar nu chiar atât de profund, că ea nu mai plângea, ceea ce mă face să cred că l-a iubit mai mult pe „bărbat”, că pentru el a plâns vreo cinci ore.

Lacrimile băieţaşului erau cauzate de revelaţia avută: că nu o va mai vedea niciodată pe tipă pentru că ea coboară în Suceava unde se mută pentru o viaţă mai bună în calitate de casieră la ceva supermarket; iar el are o altă concepţia asupra vieţii „mai bune”, căci se întoarce înapoi în Turcia la furat.

Şi uite aşa o iubire născută în tren a murit tot în tren.

Ieri am avut ocazia să mă minunez din nou de mintea omului. Ca să fiu puţin mai exactă, nu de mintea omului, în general, ci de mintea unui anumit exponat al speciei umane numită de nu ştiu cine (dar tind să cred că de ceva BUG Mafia sau La Familia sau Paraziţii sau Doamne iartă-mă trupă din asta de „după blocuri”-le care neapărat trebuie să fie „gri”… sau poate că s-a autonumit ) „băieţaş de cartier”.

În continuare, pentru că acesta este un blog inocent, scris, dar mai ales citit de oameni culţi şi educaţi şi, prin urmare, aici nu veţi găsi niciodată scrise cuvinte obscene (nici măcar cu ocazia introducerii lor în DEX), dar şi pentru organizare şi pentru buna desfăşurare a firului narativ, voi detalia o legendă a cele ce vor urma:

Mieluşel = varianta necenzurată a formei cenzurate pentru organul de reproducere bărbătesc; şi, pentru că fiecare mieluşel (din ăla pe bune, care se naşte din oaie după un anumit interval de timp după ce aceasta întreţine relaţii sexuale cu berbecul) are copite, intervine în legenda noastră un nou termen:

Copituţe = în cazul nostru numai două, sunt cele ce completează, în viaţa de zi cu zi şi necenzurată, organul sexual bărbătesc.

Acestea fiind spuse, să trecem la acţiune. Dacă vă ajută să înţelegeţi mai bine textul, puteţi înlocui cuvintele folosite de mine cu variantele necenzurate din viaţa reală:

Niciodată nu am înţeles această dorinţă de nestăvilit a celor despre care am vorbit mai sus de a simţi oriunde prezenţa mieluşelului. Mieluşelul este, se pare, un organ indispensabil pentru aceştia, şi nu numai pentru că îi ajută la satisfacerea plăcerilor trupeşti, dar, observ eu, şi pentru că îi ajută să vorbească. Mieluşelul este cel mai bun învăţător pentru ei; este ca atunci când, în clasa a doua, te chinuiai să înveţi tabla înmulţirii şi, atunci când ajungeai la înmulţirea cu 7, 8 sau 9, pentru a memora mai bine, aveai nevoie să faci nişte conexiuni, aveai nevoie de o „ancoră” de care să te agăţi pentru ca creierul tău să reacţioneze.

Aşadar, dacă ar fi să vorbim în termeni sociologici şi psihologici, mieluşelul este pentru aceşti oameni o formă de programare neuro-lingvistică: când, la începutul, la mijlocul sau la finalul propoziţiei, uită care este următorul cuvânt, apelează la „ancoră”, se „agaţă” de mieluşel şi, imediat, creierul reacţionează. Sper ca aceasta să fie raţiunea pentru că altfel nu îmi pot explica replici de genul:

„Băi, mieluşel, nu-l înţeleg, în mieluşelul meu. Îl întreb ce face de Revelion şi el îmi zice că stă acasă în mieluşelul meu, cu nevastă-sa. Păi ce, mieluşelul meu, dacă ţi-ai tras nevastă înseamnă că nu mai tre să ieşi, în mieluşelul meu? Da’ ia-o în mieluşelul meu şi pe ea şi ieşiţi şi voi la un show ceva, în mieluşelul meu”. După cum puteţi vedea, mieluşelul este prezent pretutindeni: mieluşelul poate fi echivalent cu ideea de „acasă”, mieluşelul poate fi o locaţie (alta decât acasă), mieluşelul poate să fie locul unde se dau show-uri, mieluşelul este omniprezent.

De asemenea, nu pot să nu observ ceva în neregulă cu prepoziţiile . Adică, nah… este posibil ca, totuşi, în cei 24 de ani de existenţă să nu fi înţeles eu cum stă treaba cu sexul, ceea ce, dacă este adevărat, mă pune pe gânduri . Oricare ar fi cauza, eu cred în continuare că, dacă ne referim la mieluşel, nu putem vorbi de ceva din interiorul lui (vezi prepoziţia „în”). Putem vorbi de „pe”, „sub”, „peste”, naiba să-l ia (sau nu ), dar ÎN??? Cum adică ÎN? Cum se poate să intre ceva ÎN? Foarte complicată treaba asta cu reproducerea .

Pe de altă parte, însă, alta este treaba cu copituţele. Copituţele nu sunt folosite niciodată pentru a indica o locaţie. Copituţele sunt folosite întotdeauna sub formă de nume şi tind să devină chiar şi o formă de alint. De aici întrebarea „Ce faci, copituţă?” ce atrage după ea răspunsul „Bine, copituţă, în mieluşelul meu”. Foarte interesantă această replică .

Ceea ce nu înţeleg eu este această lipsă de inspiraţie prezentă la nivelul acestor oameni, această simplitate a vocabularului, cum aleg ei să se alinte în acelaşi mod. Dacă aleg să se folosească de copituţe ca nume de alint, atunci cum îşi dau seama despre cine vorbesc? Dacă toţi sunt nişte copituţe, atunci cum se deosebesc unii de alţii? Adică… cu mieluşelul am înţeles; el este bine delimitat în spaţiu şi fiecare rostitor de… mieluşel indică şi posesorul (de obicei este el însuşi, niciodată nu am auzit pe cineva care să spună „în mieluşelul tău”). Deci despre mieluşel am înţeles care şi al cui e. Dar ce ne facem cu copituţele?

După cum spuneam, foarte complicat . Şi analiza ar putea continua, dar ar trebui să mă duc şi eu la somn, în mieluşelul meu…

Este al patrulea an în care cetăţenii de pe strada Depresiei (şi nu numai cei de la numărul 1, ci şi cei de la numărul 2, 3, 4 şi toate celelalte numere până la 250) se roagă să ningă.

Cetăţenii de pe strada Depresiei (de la toate numerele menţionate mai sus) nu sunt nişte cetăţeni optimişti, nu le place albul, nu le place atingerea zăpezii, chiar şi Crăciunul le este indiferent; cetăţenii de pe strada Depresiei sunt tot timpul încruntaţi şi ironici, nervoşi şi pragmatici, sobri şi calculaţi iar acesta nu este un articol în care cineva îşi propune să aducă pete de culoare şi de veselie în viaţa cetăţenilor de pe strada Depresiei.

Dacă cetăţenii de pe strada Depresiei nu apreciază zăpada, atunci poate că vă întrebaţi de ce cetăţenii de pe strada Depresiei se roagă să ningă. Poate că vă gândiţi că, pragmatici cum sunt, au găsit o utilitate neobişnuită zăpezii.

Nu.

***

Acum patru ani, în anul 2004 adică, în ajunul Crăciunului, cetăţenii de pe strada Depresiei îşi duceau aceeaşi existenţă calculată, folosindu-se de minţile şi trupurile lor pentru a se menţine în viaţă şi pentru a aduce îmbunătăţiri cu scopul precis de a facilita traiul în comun, dar mai ales pe cel individual, căci cetăţenii de pe strada Depresiei nici nu mai puteau ei de vecini şi de mediul înconjurător.

În această existenţă calculată de la primul şi până la ultimul pas, între aceste haine închise la culoare şi între aceste minţi luminate nimeni nu era deranjat de faptul că de vreo doi ani nu mai ninsese; aveau dispozitive de formare şi propagare a zăpezii articiciale, dacă era neapărată nevoie de ea.

După cum spuneam, în 2004, în ajunul Crăciunului, undeva înspre seară, cetăţenii de pe strada Depresiei ar fi preferat să vadă căzând din cer zăpadă în loc de un om mic, ciudat, gras, bătrân şi roşu care a aterizat fix în coşul cetăţeanului de pe strada Depresiei, numărul 1. Şi acolo a rămas. Înţepenit.

***

De patru ani cetăţenii de pe strada Depresiei se roagă să ningă pentru că, de patru ani, cetăţenii de pe strada Depresiei nu mai au linişte; moşul se tânguie tot timpul, indiferent de oră, indiferent de anotimp, indiferent de temperatură: ziua pentru că se pare că tradiţia spune că nu are voie să apară în timpul zilei, noaptea pentru că se pare că tradiţia spune că noaptea ar trebui să lucreze, vara pentru că se pare că tradiţia spune că ar trebui să citească scrisori şi sa facă jucării, iarna pentru că se pare că tradiţia spune că ar trebui să livreze toate aceste jucării. TOT TIMPUL!

Una peste alta, în timpul iernii apar tot felul de copii ciudaţi de pe strada Optimismului care se urcă pe casa cetăţeanului de pe strada Depresiei şi încep să recite poezii: „Moş Crăciun/Toţi îmi spun/Că eşti darnic/Şi eşti bun”. Şi moşul se uită la ei şi plânge. Şi cetăţenii de pe strada Depresiei plâng şi ei. Pentru că nu mai au linişte. Pentru că moşul cere să fie hrănit numai cu orez (aparent, aşa e tradiţia), moşul nu are nicio şansă să slăbească şi să alunece încet pe coş. Acesta este motivul pentru care singura speranţă este ninsoarea.

***

Ca în fiecare an, cetăţenii de pe strada Depresiei constată că degeabă se roagă pentru ger care să îngheţe tot şi să transforme precipitaţiile în ninsoare şi pentru linişte în casele lor şi pentru plecarea moşului din coşul vecinului: ninsoarea nu vine.

Dar în acest an, gata! Nu se mai poate! Cetăţenii de pe strada Depresiei au hotărât că sunt mult mai deştepţi decât natura şi că inteligenţa nu le permite să depindă de un fenomen natural. Trebuie să facă ceva! Trebuie să găsească un înclocuitor pentru ninsoare.

***

25 decembrie şi toată lumea este fericită: moşul pentru că nu mai este acolo, cetăţenii de pe strada Depresiei pentru că moşul nu mai este acolo, copiii de pe strada Optimismului pentru că moşul nu mai este înţepenit în coşul de pe strada Depresiei şi, mai ales, Durex-ul, companie fabricantă şi de lubrifianţi pentru că nici anul ăsta nu a nins.

Există un moment în toată această euforie a sărbătorilor, atunci când toată lumea se cuibăreşte prin case, atunci când suntem cu adevărat mulţumiţi că am reuşit (cu greu, e adevărat) să închidem uşa frigiderului, atunci când am ieşit triumfători de la coada de la supermarket, atunci când ne uităm pe geam şi constatăm că ninge în timp ce alţii profită de neatenţia noastră pentru a strecura cadouri sub brad şi apoi să blame it on the old man; momentul urărilor.

Acum că am identificat acest moment, vreau să profit de faptul că am blog şi că pot disemina informaţia mult mai uşor pentru a vă spune că vă invidiez, voi, oameni care sunteţi capabili să formulaţi urări, voi cei care ştiti să căutaţi pe site-uri urări un-lame, voi cei care aţi dus urarea la rangul de artă. Este adevărat, sunteţi puţini, dar atât câţi sunteţi, vă invidiez!

În fiecare an mă amuz de sms-urile pe care le primesc. Nu mă înţelegeţi greşit, nu mă deranjează şi nici nu mă amuză faptul că le primesc, ci formulările lor. De altfel, toată lumea ştie şi acceptă faptul că, din lipsă de inspiraţie, profităm de bătrânul internet care, de cele mai multe ori, are mult mai multă inspiraţie.

Povesteam azi cu frate’meu despre „mesajul de sărbători”. Adică mesajul acela pe care l-am primit sau l-am găsit pe ceva site şi care ni s-a părut atât de inspirat încât am hotărât că acela va fi mesajul care să ne reprezinte anul ăsta, l-am salvat în telefon şi l-am trimis ca răspuns tuturor acelora care, la rândul lor, ne-au trimis mesajul lor de sărbători. Desigur, pentru că şi internetul ăsta este limitat, unele mesaje de sărbători pot coincide, ceea ce dă naştere unei situaţii foarte amuzante.

Eu recunosc că sunt jalnică la formulat urări şi, prin urmare, nu le formulez. Da, da, ştiu, aceasta nu este o modalitate tocmai bună pentru a-mi forma o imagine favorabilă, dar, well… o să risc.

La urma urmei, nu înţeleg care-i faza. Mesajul principal al unei astfel de urări este că îi doreşti ăluilalt să se simtă bine de sărbători. Păi şi dacă asta îţi este dorinţa, de ce să te foloseşti de cuvinte pompoase precum „să te înconjoare”, „să-ţi pătrundă în suflet”, „pruncul cel sfânt să…”, „seara binecuvântată să…”, „maica precurată să…”, „cetina bradului să…”, „alături de cei dragi”, să devii mai bun”, „să devii mai înţelept”, „să se găsească în sacul lui Moş Crăciun”? Spune-i simplu ce-i doreşti şi gata.

A fost un an căruia credeam că nu-i voi găsi un rost din niciun punct de vedere, dar căruia se pare că i-am găsit rostul şi, prin urmare, tind să cred că, una peste alta, a fost un an care tinde să devină unul dintre cei mai importanţi ani din viaţa mea.

Până la un anumit punct, recunosc că nu i-am văzut rostul şi aş fi putut cu mare drag să sar peste el, să mă lipsesc de acest an cu sentimente idioate, întorsături ciudate de situaţie, oameni de care să mă agăţ, oameni care să se agaţe de mine şi multe alte aspecte negative.

Abia aproape de final, acum când stau eu şi analizez ca un bătrânel/bătrânică sprijinită în vârf de toiag şi cu nepoţii în braţe (NOT!), îmi dau seama că anul ăsta a fost mai ales despre transformări şi despre lucruri care, fiind atât de simple, au fost complicate de mintea mea complicată.

A fost un an în care lucrurile cele mai frumoase au apărut în moduri atât de neaşteptate, un an în care lucrurile absolut simple care se întâmplă zi de zi s-au transformat în cele mai importante momente din viaţa de anul ăsta, cel puţin: o ceartă într-o despărţire, un mail într-o mână (şi mai mult) de studenţi curioşi, o plimbare cu maşina într-un sărut, un sărut într-o perioadă cel puţin ciudată, un alt mail într-o decizie, un formular de aplicaţie într-o vizită la Paris, un mesaj pe un formular de contact într-o „funcţie” de project manager, un IMTO într-un început şi, mai ales, o cafea în cele mai frumoase sentimente.

Pentru că am o stare ciudată, stare care, de altfel, apare la nivelul Inesului cam în fiecare an în această perioadă dar, pentru că de data asta starea este şi mai acută, n-o să mai scriu despre transformările din viaţa mea. O să mă opresc şi o să mă duc să văd ce a apărut sub brad .