Atunci când a fost vorba despre joburi, întotdeauna am mers pe principiul ”Dacă nu-ți place ceea ce faci, pleacă!”. Și nu mă refer aici la joburile temporare pe care ți le iei în facultate pentru că ai nevoie de bani în plus. Mă refer la joburile serioase, acelea care, în mod normal ar trebui să-ți placă pentru că sunt într-un domeniu care te pasionează și în care ți-ai dorit întotdeauna să lucrezi; dar, din anumite motive, de cele mai multe ori din cauza atmosferei la locul de muncă, nu-ți place și nu poți lucra.

Ce faci atunci? Faci ca Donald Trump? Sau pleci?

Eu plec.

Am plecat o singură dată și aș mai pleca dacă nu mi-aș desfășura activitatea într-o atmosferă care să îmi permită să fac treaba așa cum ar trebui. Dacă aș avea un șef care să aducă stresul după el, dacă aș avea colegi care m-ar bârfi de fiecare dată când mă duc la baie, dacă aș avea idei bune și nu aș putea să le pun în practică din cauza unui caracter prost, dacă aș ști sigur că mergem într-o direcție greșită, dar nu aș avea ce să fac, dacă aș fi controlată, dacă mi s-ar cere să mă îmbrac la costum, dacă n-aș avea voie să ascult muzică la birou, dacă n-aș avea o echipă, dacă ar trebui să stau o oră la ușa șefului pentru a putea obține un ”da” și din multe alte motive care țin de un anumit fel al meu care trebuie lăsat liber.

Voi ați plecat? Ați pleca?

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• 11 05 2011 -- Cât de bine este să asociezi persoana cu brandul? (5)
• 17 05 2010 -- Cum e la mine la lucru (6)

O să mă refer aici la cei care se numesc oficial ”consultanţi vânzări” şi neoficial “vânzători”; acei angajaţi care, în marea lor majoritate, cred că există într-un magazin pentru a oferi informaţii, dacă sunt întrebaţi, pentru a pune produsul în sacoşă, lua banii şi da restul, dacă s-a făcut o vânzare (“s-a făcut”, da?) şi, în cel mai bun caz, pentru a întreba “Pot să vă ajut cu ceva?”, neştiind că această întrebare face cumva parte, într-un mod nefericit, din procesul de abordare a clientului.

Eu nu cred că este vina lor. Dacă te uiţi puţin la feţele lor, ei reprezintă cu succes prototipul angajatului demotivat care speră că acest job este temporar, în încercarea de a urca undeva într-un vârf nedefinit sau care, pur şi simplu, s-a resemnat. El ştie că nu va mai urca nicăieri.

Ei reprezintă cu succes prototipul angajatului despre care şi angajatorul crede lucrurile menţionate mai sus, căruia i se setează nişte targeturi nerealiste, doar pentru că ele sunt la modă, în instruirea căruia nu se investeşte, care nu reprezintă, de fapt, nici un brand pentru că angajatorul lui nu ştie ce e ăla brand şi care sunt componentele sale.

Este tipul de angajat care vinde bijuterii îmbrăcat în trening şi i se pare normal, care vinde produse de îngrijire a corpului şi nu s-a mai spălat pe păr de o săptămână, care vorbeşte la telefon tare şi folosind de nenumărate ori cuvântul “fată”, care, dacă i se cer detalii mai de fineţe despre un produs, spune că nu ştie pentru că el chiar nu ştie. Şi nici nu-i pasă. Şi crede că aceste lucruri sunt normale. Pentru că ele chiar SUNT, atât timp cât nu i s-a explicat, într-un mod structurat, contrariul.

Este vina angajatorului că nu ştie să sorteze CV-uri, că nu ştie să intervieveze şi, mai ales, că nu ştie cum să-şi administreze afacerea. Este vina lui că nu investeşte în oameni şi că nu şi-i transformă în reprezentanţi ai brandului. Că nu are un brand.

Angajaţii nu sunt de vină. Ei sunt acolo pentru că angajatorul şi-i merită.

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• 14 01 2010 -- Cum îți dai seama că angajații nu te iubesc (2)

Știu că părerile sunt împărțite, dacă ar fi să dezbatem acest subiect și mă enervează că, de fiecare dată când îmi spun ”da, dom’le, uite ce bine îmi prinde că oamenii știu de unde să mă ia” vine ceva sau cineva care îmi da o mare palmă peste cap și mă zăpăcește total.

Dar, pentru că de acum este prea târziu pentru mine și pentru că, oricum, dacă mă entuziasmează și mă energizează ceva ce fac, uit de toată treaba asta cu diplomația și povestesc în stânga și în dreapta, ceea ce îmi rămâne de făcut este să merg mai departe în situația în care sunt și să fiu atentă la anumite lucruri:

Activitatea personală pe rețelele sociale poate afecta imaginea brandului pe care îl reprezinți

Am văzut multe bloguri sau profile de Facebook unde era precizat faptul că ideile expuse acolo nu trebuie luate ca fiind emise de compania la care persoana în cauză lucrează și nici nu trebuie asociate în vreun fel cu aceasta.

Adevărul este că poți să-ți scrii acest lucru și în mijlocul frunții: dacă lumea te știe ca ”omul care lucrează ACOLO” este foarte dificil să nu facă asocieri cu brandul. Iar partea cea mai urâtă apare atunci când tu (în calitate de persoană care a părăsit biroul) îți manifești vreo nemulțumire, ai o conversație în contradictoriu cu cineva sau te plângi, ca omul normal, de o chestiune de la serviciu; imediat se vor produce conexiunile iar cititorii tăi își pot forma o opinie total greșită despre brandul pe care îl reprezinți.

Mai mult de atât, trebuie să fii atent cu mult mai multe aspecte ale activității tale online, începând de la poze postate pe Facebook și terminând cu orele la care postezi mesaje mai puțin intelectuale (de tipul ”o melodie care îmi place foarte mult”), precum și frecvența mesajelor.

De asemenea, dacă, Doamne ferește, mai reprezinți o companie destul de mare și cunoscută, riști ca, în momentul în care cineva s-a supărat pe tine (din motive ce țin de exteriorul biroului tău), să te catalogheze drept ”omul care lucrează ACOLO și care mi-a zis toate astea din cauza locului în care lucrează”. Și iar te trezești că nu-i poți da toate replicile alea usturătoare care îți stau pe vârful limbii pentru că, în momentul în care ți-a fost adusă în discuție compania, este foarte dificil să reușești s-o scoți din discuție și să-i faci pe cei care ”asistă” să facă abstracție de ea.

Trebuie să-ți reprezinți brandul, indiferent de situație

Cu alte cuvinte, dacă te gândești să alegi serviciile unui brand concurent și eși ”prins” de cineva că faci asta, nu e bine. Iar despre scuza cu ”studiez concurența” toată lumea știe că nu e decât o scuză.

Mai mult de atât, dacă, la un moment dat, compania pe care o reprezinți trece printr-o criză, unul dintre primele locuri unde oamenii se vor repezi va fi blogul tău (personal), profilul tău de Facebook (personal), contul tău de Twitter (personal) să vadă dacă ai vreo reacție la situația în care este compania, dacă ți s-a schimbat stilul de scris, dacă suferi și tu alături de ea. Și Doamne ferește să scapi vreo poză în care zâmbești când compania trece printr-o perioadă de tristețe maximă!

Trebuie să fii întotdeauna pregătit să oferi informații despre brand

Indiferent de zi, oră sau domeniu. Știți situația aia în care ai un medic în familie pe care îl suni dacă ți-a răcit câinele? Că doar tot doctor e… Cam așa e și cu oamenii care sunt cunoscuți pentru că lucrează în compania AIA. Nu contează că ei sunt pe Resurse Umane; dacă pe mine mă interesează când deszăpezesc parcarea, ei trebuie să știe să-mi răspundă!

Sunt convinsă că mai sunt multe alte lucruri la care sunt atentă, dar pe care probabil nu le conștientizez. Acum că le-am enumerat, încep să mă gândesc că nu e atât de bine să fii asociat cu brandul. Mai ales dacă, Doamne ferește, o să-mi schimb locul de muncă!

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• 6 06 2011 -- Îți dai demisia dacă nu-ți place? (21)
• 26 05 2011 -- Îl cumperi pentru că e brand? (8)
• 30 09 2010 -- O ultimă încercare: caut voluntari pentru pr.uaic.ro (18)
• 27 09 2010 -- Campaign, baby! (3)
• 10 09 2010 -- Prezența mea în online lasă de dorit (9)

Dacă intri de ceva vreme pe acest blog și dacă împărtășești, cât de cât, pasiunile mele (adică dacă intri pe acest blog și nu ieși imediat de pe el), probabil că știi deja de team ADventure. Dacă nu știi, I don’t blame you: nici oamenii cavernelor nu au știut mult timp că pot aprinde focul, dar câtă lumină s-a făcut atunci când au știut!

Așadar, team ADventure este un festival concurs de strategie publicitară și relații publice organizat de frumoasa (și profesionista) echipă de studenți din PRIME Iași. Proiectul este structurat pe trei secțiuni:

1. Lansare – care va avea loc în data de 21 octombrie, ora 20 în sala II8 din Corpul A al Universității ”Al.I.Cuza”, lansare la care vă îndemn prietenește să mergeți pentru că, în caz contrar, degeaba vă mai zic de următoarele două etape. Până și oamenii cavernelor au luat-o treptat (adică mai întâi au căutat două pietre potrivite pentru frecare), ce mama naibii!

2. Conferință – care va avea loc în data de 4 noiembrie și unde vor fi invitați trei specialiști în domeniu pentru a vă explica treaba asta complicată cu aplicarea teoriei;

3. Gala – care va avea loc în data de 19 noiembrie, atunci când echipele înscrise în concurs își vor prezenta strategiile de promovare (în conformitate cu briefurile de client primite anterior; anul ăsta clienții sunt: Dopo Poco – you know Dopo Poco, great amount of pizza, Icar Tours – I know Icar Tours, they sent me to Vienna , Impact FM – you know them, mai ales datorită autocolantelor de pe spatele taxiurilor ).

Trebuie să mai precizez faptul că voi face parte din juriu, dar voi încerca să fiu indulgentă . Și mai trebuie să precizez că îmi voi alege un student, în funcție de prestația din cadrul Galei, pe care îl voi duce la Felicia timp de o lună și îl voi supune unei mari torturi, numită sugestiv ”internship” >.

Deci, duceți-vă, băi!

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• 4 11 2010 -- Eu nu cred că evenimentele de PR sunt cumătrii (14)
• 11 03 2010 -- RIUF (0)
• 8 12 2009 -- Zilele Marketerului, “ediția de criză” (3)
• 14 05 2009 -- C(omunicare) şi R(elaţii) P(ublice) (11)
• 17 04 2009 -- Play less, train more (3)

Pr.uaic.ro este site-ul secției de Comunicare și Relații Publice (Facultatea de Filosofie, UAIC, Iași). El a luat naștere acum aproximativ doi ani, atunci când unul dintre profesorii de la această secției a conștientizat importanța online-ului în crearea unui brand, mai ales în cazul acestei secții.

După multe peripeții (cele mai multe dintre ele fiind strâns legate de administrarea rețelei), am ieșit triumfătoare în această luptă acerbă și am reușit să mă ocup, atât cât mi-a permis timpul, de conținutul lui.

La admiterea din 2009 chiar m-am dat de trei ori peste cap și a ieșit o păginuță destul de utilă viitorilor studenți, drept pentru care site-ul a avut un trafic foarte mare în acea perioadă (desigur, acum totul este în paragină).

Numai că vine o vreme în viața fiecărui om în care el trebuie să meargă mai departe și să-și caute persoane cărora să le lase moștenirea (a.k.a. n-am mai avut timp de acest site). Am căutat aceste persoane, dar aș vrea să cred că nu le-am căutat destul de bine și am făcut eu unele greșeli în căutările mele. Prin urmare, le mai caut o ultimă dată.

Ce poate să facă site-ul

Pe lângă beneficiile pe care le poate aduce brandului, site-ul, din punct de vedere funcțional, poate să facă aproximativ de toate. Adică, dacă vă trece prin cap să puneți ceva (util și complex) pe site, gândiți-vă că se poate!

De cine are nevoie site-ul

De:

1.    Un student (sau o echipă de studenți) de la CRP, nu contează în ce an sunt;

2.    Cineva care să știe să scrie. Nu mă refer aici la web-writing, ci la gramatica limbii române. Dacă o cunoști bine, atunci don’t worry about the web-writing, o să te învăț eu unele lucruri de bază și, după aia, sigur o să te descurci;

3.    Cineva care să meargă la facultate. Adică să știe unde e secretariatul, unde e sediul PRIME (de exemplu ), care îi sunt profesorii, ce noutăți au mai apărut la afișier, care sunt șefii de an;

4.    Cineva care să aibă acces la internet constant;

5.    Cineva care să înțeleagă că, înainte să bată la ușa secretariatului, studenții intră pe site;

6.    Cineva care să știe că secțiunea ”noutăți” trebuie updatată permanent cu tot ceea ce i-ar putea interesa pe studenții acestei secții;

7.    Cineva care să înțeleagă că, pentru a putea întreține acest site, trebuie să existe o comunicare constantă între el/ea și cei care generează informații în această secție (vezi, de exemplu, punctul 3 de mai sus).

Ce îți iese ție

1.    O să crești în ochii unor profesori cărora le pasă de acest site. Da, știu, nu sunt mulți, dar cei care sunt contează;

2.    O să înveți ce înseamnă munca din spatele unui site;

3.    O să ajungi un element cheie în circulația informației în rândul studenților de la CRP;

4.    O să ai ocazia să stresezi diverse persoane din această facultate în numele unei comunicări transparente. Deci, oricât de stresant o să fii, o să ai de fiecare dată o scuză;

5.    O să ajungi să știi primul anumite informații;

6.    Dacă ești destul de destupat la minte, o să folosești această experiență în favoarea ta atunci când o să-ți redactezi CV-ul. Să te ocupi cu updatarea site-ului unei secții de la o facultate nu este ceva ce se trece cu vederea ușor.

Asta e situația. Ce facem mai departe

Dacă crezi că poți face față acestui stres major, lasă un comentariu la acest articol sau trimite-mi un mail. În funcție de rapiditatea răspunsurilor primite, o să organizez o întâlnire cu persoanele interesate, o să formăm o mică echipă, eu vă fac transferul de know-how și mă retrag ușor, le prezint echipa și profesorilor (cărora le pasă) despre care am menționat mai sus și vă urez multă baftă în continuare!

Desigur, dacă o să apară probleme, eu sunt întotdeauna de găsit.

Acestea fiind spuse, aștept voluntari .

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• 4 11 2010 -- Eu nu cred că evenimentele de PR sunt cumătrii (14)
• 7 10 2010 -- PRIME Iași organizează Team Adventure. Iar :) (6)
• 7 12 2009 -- ”Emițătorul poate fi scârțâitul unei uși” (4)
• 11 06 2009 -- Capitalul social (3)
• 27 05 2009 -- Cum se înclină balanţa azi (10)

Simt așa… că nu mai sunt suficient de cool în mediul online; nu prea mai scriu pe blog, nu prea mai comentez pe alte bloguri, doar citesc mesajele de pe twitter și foarte rar postez și eu, nu mai promovez pe blog inițiative deștepte. Pe Facebook ce mă mai manifest mai intens dar, în rest, nu mai sunt cool deloc. Sunt oposul lui cool. Dacă vreodată s-ar face un studiu despre cum să faci să nu mai fii cool în mediul online, eu aș fi cobaiul perfect.

Totuși eu mă simt bine și chiar mi se pare așa… că fac bine ceea ce fac. Sau măcar cât de cât. Totuși, mergând pe principiul că, dacă nu ești în online, nu exiști, încep să mă tem că poate n-o să mai exist. Poate o să mă trezesc într-o zi și o să constat că nu mai sunt; că oamenii o să treacă pe stradă prin mine (noroc că nu prea merg eu neacoperită de mașină; care o să existe pentru că cei de la Gold&Platin, slavă Domnului, tot promovează online Chevrolet Sparkul) și că nimeni n-o să mă mai recunoască vreodată pentru că nu mai sunt în pas cu cool-ul din online.

Totuși, eu îmi continui (bine) job-ul care implică mult online și, la fel de bine, celălalt job care implică și el puțin online. Dar PERSOANA MEA, aia care luptă pentru brandul personal… dacă n-o să mai existe? Dacă a început deja să dispară puțin câte puțin din cauza lipsei de cool online-ic de care dau dovadă în ultimul timp?

Ah! Și scriu și pe Belva, deci mai am o șansă să-mi recapăt puțin din coolness.

Totuși, nu știu… mă frământă așa… mă roade prin interior ideea asta cu lipsa existenței mele din cauză că nu am făcut eforturi susținute pentru a mă menține măcar pe linia de plutire. Dacă n-o să mai fiu vreodată, să știți că mă puteți găsi în offline. Stau într-un colț pe întuneric și mă gândesc cu nostalgie la vremurile în care eram în centrul atenției pe la blogmeeturi .

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• 4 12 2009 -- Ză greit combac (14)
• 19 01 2009 -- Orice ar fi, rămân blogger (6)
• 17 05 2010 -- Cum e la mine la lucru (6)
• 1 04 2010 -- Recomandările mele (3)
• 25 03 2010 -- Timp pentru mine (5)

Nu este o întrebare care își va găsi răspunsul în acest articol.

Eu sunt un om obișnuit să o dea cu bâta în baltă, un om care știe sigur despre el că trebuie să se forțeze mult pentru a fi diplomat, un om care, uneori, mai ales atunci când trebuie neapărat să spună ceva, vorbește fără să gândească prea mult.

Dar să revenim la întrebare: Cum să-i spui cuiva că este penibil fără să-l jignești?

Și nu mă refer aici neapărat la cei care îți sunt prieteni și care ar trebui să știe că le vrei binele și ar trebui să aibă încredere în tine, indiferent de tonul pe care îl folosești.

Mă refer mai ales la cei cu care ai o relație normală, formală, aș putea spune, și pe care îi vezi tu cu ochii tăi că sunt penibili fără să-și dea seama. Și, mai mult decât atât, penibilitatea lor te afectează cumva, indirect, și pe tine.

Însă penibilitatea lor este un subiect mult prea sensibil pentru ei pentru a fi revelat așa, cu una cu două.

Dacă există cineva care îmi poate da, pe scurt, o lecție de diplomație pură pe care să o pot aplica în relația cu astfel de oameni, le-aș fi mereu recunoscătoare. Mulțumesc.

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• 7 12 2009 -- ”Emițătorul poate fi scârțâitul unei uși” (4)
• 28 06 2009 -- Diferenţe culturale majore (16)
• 26 06 2009 -- „Eu” în loc de „tu” (4)
• 10 06 2009 -- Cum să-ţi cunoşti interlocutorul (4)
• 15 04 2009 -- ROI-ul meu propriu şi personal (4)

Spun că ar fi funny pentru că eu, nu știu dacă a realizat cineva asta, dar sunt o mare workaholică. Sunt atât de workaholică, încât nici măcar nu știu la care dintre cele trei joburi să mă gândesc, acum că m-am apucat de răspuns la această leapșă.

Și da, știu că o să mi se reproșeze că nu am timp ”pentru mine”, dar cred că deja am explicat poziția mea față de acest timp. Și da, mai știu și că o să mi se reproșeze că nu am viață personală, dar, având în vedere că cel mai bine mă simt atunci când am foarte foarte foarte multe lucruri de făcut, eu zic că am o viață personală destul de bogată.

Așadar, să începem:

Câte zile lucrezi pe săptămână?

Oficial, 5.

Câte ore lucrezi pe săptămână?

40+ pentru primul job, 8+ pentru al doilea job, 20- pentru al treilea job.

Ai un program fix? O rutină?

Am un program fix, dar nu poate fi numit ”rutină” pentru că în fiecare zi se întâmplă lucruri noi. Desigur, există și anumite lucruri ce ar putea fi numite ”rutină” – de genul cafelei de dimineață , dar în cea mai mare parte a timpului mă confrunt cu tot felul de lucruri noi. Unde mai pui că, în cadrul celui de-al doilea job, interacționez cu niște oameni pe care aș putea să-i numesc oricum, numai ”rutină” nu .

De câte ori pe zi îţi iei pauze la serviciu?

Păi primul îmi place atât de mult, încât am impresia că sunt într-o pauză continuă, chiar dacă eu, de fapt, lucrez. Deci n-aș putea să spun când sunt pauzele oficiale. Evident, în afară de pauza de masă care este de fix o oră și care este luată în jurul orei 12. Hmmm… mai am o oră…

La al doilea iau pauză atunci când ia toată lumea pauză, adică între seminarii sau între prima și a doua oră de seminar, depinde cât de mulți studenți fumează .

La al treilea nu mai iau pauză, că deja am luat prea multe pauze în timpul zilei.

Câte ore pe zi petreci scriind şi citind emailuri?

Cam jumătate din timp, având în vedere că, cel puțin pentru primul job, comunicarea se bazează în mare parte pe e-mail. Cât despre mailul personal, mă holbez la el din 10 în 10 minute, chiar dacă, în majoritatea cazurilor, nu apare nimic interesant.

Care e primul lucru pe care îl faci când ajungi la lucru?

La primul job, ud florile. La al doilea, fac prezența și la al treilea… hmmm… hmmm… hmmm… Deschid download-ul pentru Nip/Tuck?

Cu cine bei cafeaua şi cine o face?

E 3 în 1, se face singur. Îl beau cu colegii sau, după caz, cu floarea .

Un exemplu de office fun?

Adică faptul că ascult Guerilla? Stau pe Twitter/Facebook? Citesc bloguri? Îmi cumpăr o grămadă de flori? Ieșim în oraș în pauza de prânz?

Când nu lucrezi, cum îţi petreci timpul?

Ne urcăm în mașină și mergem de aiurea. Citesc. Mă uit la seriale. Mă uit la alte filme, care nu sunt seriale. Mă duc la cineforum (dar despre asta o să vă zic într-un alt articol). Scriu pe blog. Gătesc supă (singurul lucru mai complicat pe care știu să-l gătesc). Îmi plănuiesc concediul. Ne plimbăm prin Copou. Fac poze (chiar dacă nu mă pricep). Fac baloane de săpun. Și, în general, nu am chef să mă gândesc la cele trei joburi.

Asta a fost, doamnelor și domnilor. Nu-mi place să pasez lepșe, așa că o voi lăsa liberă, să o ia cine dorește.

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• 10 09 2010 -- Prezența mea în online lasă de dorit (9)
• 1 04 2010 -- Recomandările mele (3)
• 25 03 2010 -- Timp pentru mine (5)
• 21 03 2010 -- Non-wish list (partea a treia) (11)
• 12 01 2010 -- Dormi de parcă ar trebui să te trezești (10)

Anyway, ieri am vorbit despre ceea ce o sa vedeţi mai jos. Iar cei care nu au venit nu ştiu ce au pierdut .

P.S. Eu nu fac parte dintre cei care susţin că facultatea nu te ajută la nimic .

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• 24 03 2010 -- Despre cum online-ul mi-a schimbat viața (2)
• 25 02 2009 -- Oamenii din Online organizează Online Career Day (5)
• 10 09 2010 -- Prezența mea în online lasă de dorit (9)
• 30 08 2010 -- Cum recunoşti românii în Paris (8)
• 17 05 2010 -- Cum e la mine la lucru (6)

Se pare că despre asta voi vorbi la Online Career Day.

Dacă mai există cineva pe Pământul ăsta care crede despre mine că vorbesc prea puțin, îl invit sâmbătă la OCD să-i demonstrez că nu e așa .

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• 4 12 2009 -- Ză greit combac (14)
• 21 03 2010 -- Non-wish list (partea a treia) (11)
• 12 10 2009 -- De ce nu mai scriu (9)
• 22 05 2009 -- Frustrările mele (2)
• 14 05 2009 -- C(omunicare) şi R(elaţii) P(ublice) (11)