Tocmai s-a terminat unul dintre cele mai deprimante filme văzute vreodată de Ines: The Bucket List; film care, aşa cum face orice alt film bun, reuşeşte să ridice unele întrebări existenţiale materializate, de data asta, într-o întrebare aparent stupidă, dacă ar fi să judecăm după vârsta deţinută cu mândrie de Ines as she writes this post, dar care poate să nu fie o întrebare stupidă, dacă ar fi să ne luăm după caracterul imprevizibil al vieţii:

Care sunt lucrurile pe care vreau să le fac înainte să mor?

Zilele astea, din diferite motive (cele mai multe legate de plecarea sau revenirea cuiva), am făcut unele vizite în frumoasa gară din Iaşi, având astfel ocazia să mă întreb oare cum de nu mi-a trecut prin cap până acum să scriu despre EL? EL, cel mai bun prieten al meu din vremea studenţiei, EL, cel care a fost intermediarul murdar dintre mine şi amintirile frumoase, EL, cel care m-a cunoscut atât de bine, EL, cel care probabil că acum suspină după mâinile şi corpul meu pe pielea fiecărui element ce îl compune, EL, CFR-ul.

Alaltaieri am început seria de parţiale, serie care, slavă Domnului (!), s-a încheiat ieri . Deosebit faţă de parţialele înaintea cărora trebuie să te pregăteşti, trebuie să înveţi, trebuie (sau nu) să stai stresat, trebuie (sau nu) să te întrebi în avans cum o să fie, dacă o să fie greu, dacă o să fie uşor, dacă proful drăgălaş din timpul semestrului nu se va transforma într-un balaur cu şapte capete a fost faptul că, de data asta, eu nu a mai trebuit să fac nimic din cele menţionate mai sus. Pentru că m-am aflat de partea cealaltă.

Şi iată că este vremea unui articol profund. Nu pot să vă descriu cât de plină sunt de încântare la sosirea acestui moment, mai ales când mă gândesc la circumstanţele în care un astfel de moment îşi face apariţia la mine, în general.

Pentru că „ştim cum am intrat în criză, dar nu ştim când şi cum vom ieşi din ea”, Business Pundit încearcă să o abordeze într-un „facem haz de necaz”-style, dând o mână de ajutor unor mari companii care probabil că, în urma crizei, vor avea nevoie de ceva rebranding. Bineînţeles, dacă vor deborda de sinceritate .

A trecut o lună şi puţin de când am lansat studiul adresat absolvenţilor Universităţii „Al.I.Cuza” din Iaşi, studiu cu privire la situaţia acestora pe piaţa locurilor de muncă în care au fost (sau nu) angrenaţi. Chiar dacă studiul se va finaliza în februarie (timp în care sper să mai completeze şi absolvenţi ai facultăţilor ce nu sunt prea prezente până acum), avem nişte rezultate parţiale pe care vrem să le împărtăşim.

După ce v-am dezvăluit problema cu „abundenţa” absolvenţilor de FEAA, lucrurile au început să se remedieze, în sensul că au mai apărut absolvenţi de Litere, Filosofie sau Matematică. Totuşi, luând în considerare lipsa unei proporţionalităţi între numărul respondenţilor pe facultăţi, nu aş putea spune că, până în acest moment, rezultatele studiului pot fi generalizate. Acesta este motivul pentru care am început o interpretare a datelor pe fiecare facultate în parte.

But enough talking. Aici aveţi rezultatele. Enjoy!

P.S. Sondajul încă mai poate fi completat aici. Don’t be shy!

P.S.2 Mi se pare foarte ciudat că am trimis ieri vreo 3000 de mailuri şi nu am primit niciun răspuns, niciun „failure”; dacă vreun cititor al blogului meu a primit ieri un mail de la mine (cu rezultatele), spuneţi-mi. Ca să ştiu că au ajuns bine, sănătoase.

Articolul lui Marius despre conversaţiile pe messenger, precum şi articolul lui Olix despre un eveniment trist pentru (şi numai pentru) industria muzicală mi-au amintit de o chestiune care îmi tot sare în ochi de ceva vreme, cam de când am descoperit e-mailurile şi messengerul şi tot ceea ce mai implică utilizarea de emoticoane.

Acesta este un articol din ĂLA despre care am mai vorbit şi în alte părţi: în care autorul, aflându-se sub influenţa unor lucruri care i s-au întâmplat, dar nedorind să le povestească, scrie într-un mod interpretabil, în funcţie de experienţele personale ale fiecărui cititor în parte, existând astfel o posibilitate de a apărea un mic conflict „ideatic” între autor şi cititorii săi.

De ceva vreme vreau să scriu despre asta, dar se pare că la mine în unele situaţii este destul de dificil de recunoscut că am greşit. Aşadar:

Şi iată că în perioada în care blogurile devin bilingve (româno-engleze, desigur), za Chicken îndrăzneşte să-şi scrie un articol în franceză. Evident, mă bazez pe aptitudinile şi cunoştinţele voastre. Sau pe aprecierea ce mi-o purtaţi cu atâta mândrie (în cazul celor care nu ştiu franceza. Şi în celelalte cazuri, aprecierea neavând nicio legătură cu limba franceză, de altfel). Dar să purcedem:

Pe articolul ăsta nu vreau steluţe. Mai bine daţi-mi idei

Pentru că a trecut o lună de când am lansat studiul despre absolvenţii Universităţii „Al.I.Cuza” din Iaşi, studiu despre percepţiile acestora asupra pieţei locurilor de muncă în care au fost (sau nu) angrenaţi şi pentru că este timpul să dau nişte rezultate parţiale, am realizat că am o problemă. Una de promovare, se pare.