Îmi pare sincer rău pentru tine. Îmi pare rău că abia acum ţi-ai dat seama, îmi pare rău că te-ai chinuit atâta şi îmi pare rău că îmi tot trimiţi atâtea scrisori. Şi stii de ce? Pentru că este prea târziu. Şi ştii de ce este prea târziu?

Well… pentru că se pare că lumea nu ne mai vrea. Şi nu, nu am tendinţe sinucigaşe, ci vorbesc cu date palpabile, cu statistici şi tot tacâmul. Pentru că, dragă Boris, se pare că numai 20% dintre cititorii blogului lui Ines ne vor înapoi, 18% nu ne mai vor şi, bomba bombelor, 62% cer să fim înlocuiţi cu alţii. Se pare că lamentările noastre plângăcioase nu mai ajung atât de mult la inima cititorilor.

Aşa că eu, pentru că sunt femeie, o să dau vina pe tine; pentru că, dacă tu, atunci, în timpul verii, când blogul ăsta avea mulţi cititori datorită nouă, ai fi fost măcar puţin-puţin impresionat de durerile mele şi dacă tu te-ai fi hotărât ATUNCI asupra stării tale reale, well… acum aceşti cititori nu ar mai fi cerut prin vot democratic eliminarea noastră şi înlocuirea cu alţii, mai proaspeţi.

Aşa că, dragă Boris, tu aduci funia şi îmi spui ce fel de săpun preferi şi… îi lăsăm pe alţii să vină în locul nostru iar noi ne vedem de viaţă înainte.”

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• Nu am găsit articole similare

Daria,

Ştii ce fac acum? Îmi îndeplinesc sarcinile de serviciu într-un mod intenţionat greşit pentru ca tu să mă corectezi. În cazul în care nu ai observat, cam acelaşi lucru îl fac de vreo câteva săptămâni, numai că în ultimele zile se manifestă mai acut, de când am realizat că este posibil ca tu nici măcar să nu fi deschis ultima mea scrisoare.

Nu cred că nu ai deschis-o. Pentru că nu cred că am ajuns să îţi fiu atât de indiferent, nu cred că, după tot ce mi-ai spus şi după tot ce ai făcut pentru a trece de bariere şi a ajunge la mine, dintr-o dată să ţi se fi şters totul din memorie, din suflet, din viaţă.

Sincer, Daria, ştiu cât de urât şi de laş şi de fără creier am putut să procedez. Ştiu câte nopţi fără vise ţi-am dat şi ştiu câte suspiciuni în ceea ce-i priveşte pe oameni ţi-am creat. Dar tu nu crezi aşa… că e suficient? Că ţi-ai epuizat porţia de gesturi urâte şi de ignorare continuă? Mai poţi? Cam cât crezi tu că mai rezist eu uitându-mă la tine şi tu uitându-te în altă parte, eu încercând să-mi prind gândurile cu mâna pentru a le opri caruselul din capul meu şi tu râzând, eu frământându-mi stiloul între degete în faţa unei foi albe şi tu neobosindu-te să arunci o privire peste foaia asta.

Nu cred că aşa eşti tu. Pentru că ştiu cum eşti tu. Nu mă fă, te rog, să cred că, până acum, nu te-am cunoscut aşa cum erai tu, de fapt. Nu mă fă să cred că am fost naiv şi mi-am creat o imagine despre tine, o imagine a mea, o imagine inexistentă.

Eu cred că tu încă mă mai iubeşti.

Cel care vrea un răspuns,

Boris”

Nota autorului: Sunt foarte curioasă… Toată corespondenţa aici.

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• Nu am găsit articole similare

“Dragă Daria,

Îţi scriu această scrisoare ajuns în cel mai înalt stadiu al penibilului, al conştientizării tuturor lucrurilor din viaţa mea pentru care este mult prea târziu dar, totuşi, şi al speranţei că poate că voi reuşi să rezolv ceva, să repar ceva, să readuc ceva. Orice…

Nici nu mai ştiu cât timp a trecut de la aceea care a fost ultima ta scrisoare, ştii foarte bine că nu calculez timpul şi ştii foarte bine că aş prefera să am un alt instrument cu care să măsor timpul într-un alt fel.

Ceea ce ştiu, însă, cu siguranţă este că ai avut dreptate. Ai avut dreptate cu tot ceea ce mi-ai spus: ai avut dreptate spunându-mi că sunt laş, ai avut dreptate spunându-mi că îmi place să stau aşa, în situaţia în care sunt, ai avut dreptate spunându-mi că sunt egoist, ai avut dreptate când mi-ai trimis o ultimă scrisoare luând decizia de a-ţi scoate din suflet tot nimicul ăla mare, singurul lucru pe care am fost capabil să ţi-l dăruiesc.

Într-un mod jalnic îmi dau seama că, deşi acum sunt sigur despre cum sunt şi ce îmi doresc, este inutil să-ţi scriu această scrisoare. Într-un mod la fel de jalnic îmi dau seama că aş fi putut să te am, dar nu te am, că aş fi putut să nu-ţi dau dureri de cap şi nopţi cu vise urâte, dar eu ţi le-am dat, că aş fi putut să îţi arăt cât de mult contează să ai pe cineva cu care să poţi vorbi despre tot fără bariere, dar nu ţi-am arătat.

Am făcut totul pe dos, lucru pe care se pare că îl fac şi în prezent. M-am săturat să te evit şi să mă eviţi, m-am săturat să nu ştiu ce să-ţi spun când trec pe lângă tine, m-am săturat să nu-ţi spun nimic, ştiind câte aş putea să-ţi spun. M-am săturat să nu am curaj să-ţi spun.

Aşa că te rog pe tine, Daria, să mă laşi cumva, să faci ceva, să-mi dai de înţeles sau să-mi spui direct că scrisoarea aceea a ta nu a pus capăt la tot.

Cel care nu vrea să te piardă,

Boris.”

Nota autorului: . Pentru cei care au ajuns de curând pe acest blog, dar şi pentru cei care au uitat povestea, o puteţi rememora aici.

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• Nu am găsit articole similare

„Boris,

În primul rând, pentru că ştiu că ţi-ai fi dorit un răspuns mai prompt de la mine (şi nu numai pentru că nu ai fi putut să dormi noaptea din cauza răspunsului ce avea să vină, ci şi pentru că aveai impresia că mă cunoşti şi că ştiai despre mine că răspund întotdeauna cu promptitudine la stimulii veniţi din partea ta), îmi cer scuze pentru că nu ţi-am atins aşteptările astea.

Cred, în schimb, că ţi-am atins şi chiar depăşit multe alte aşteptări, aşteptări ce m-au făcut să renunţ la părţi din mine pentru a-ţi da ţie ceva, ceva ce se pare că nu ţi-a fost suficient.

Drept pentru care, Boris, îţi voi respecta dorinţa, aia exprimată cu atâtea lacrimi false de jale şi de dor. Sunt ironică şi rea, ştiu: dar tu ai fost ironic şi rău fără să-ţi dai seama. Ceea ce este mult mai rău pentru că înseamnă că, în adâncurile tale, aşa eşti tu. Păcat că a trebuit să scoţi la suprafaţă totul în direcţia mea.

Şi, pentru a reveni la lucrurile ironice şi stupide ce mi se întâmplă mie în viaţă, o să spun că, Boris, ţi-ar fi fost mult mult mult mai simplu dacă mi-ai fi spus de la început că situaţia ta nu se va schimba pentru că îţi place şi pentru că aşa eşti tu şi, mai ales, că nu sunt prima şi nici ultima care a fost prinsă în această poveste întortocheată şi împodobită de tine cu metafore inexistente. Ar fi fost mai simplu nu numai pentru mine, ci şi pentru tine şi pentru capul tău şi pentru sufletul tău şi pentru inima ta. Dar şi pentru… alte persoane. În fine…

Rămâi tu… not-taken, but… pentru că eu, în cel mai lucid mod posibil, într-un mod pe care nu ai crezut niciodată că îl vei găsi la mine, renunţ.

Cea care nu îţi va fi niciodată iubită,

Daria”

Nota autorului: well… I guess it’s over. Toată corespondenţa aici. A! În cazul în care nu v-aţi prins ce înseamnă “not taken, but”, vă invit să lecturaţi prima scrisoare cu drag şi spor.

END

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• Nu am găsit articole similare

Pasul 2: Renunţ… sau…

“Daria,

Te rog să mă ierţi pentru felul în care te fac să te simţi şi pentru felul urât în care îţi scot toate gândurile şi toate trăirile la suprafaţă. Te mai rog să mă ierţi şi pentru tăcerea care se pare că m-a cuprins… şi pentru faptul că mă simt incapabil să îţi răspund la întrebări. Nu pot să-ţi răspund nici pentru cât timp, nici de ce, nici CE, nici… Şi te rog să mă ierţi.

Te mai rog să mă ierţi şi pentru faptul că ţi-am cerut SĂ… Şi te mai rog să mă ierţi şi pentru faptul că îţi recunosc că te iubesc, dar acest lucru nu remediază cu nimic situaţia în care, fără să vreau (sau poate că am vrut…) te-am adus. Nu am şi nu pot să îţi ofer răspunsurile la care te aştepţi. Şi cred că ai ştiut asta de la început, chiar dinainte să scrii ultima scrisoare.

Ceea ce ştiu sigur este că mă pierd în prezenţa ta şi, din nou, ştii foarte bine de ce îmi plec privirea atunci când te văd, de ce nu sunt în stare să continui o conversaţie cu tine şi de ce mă prefac că totul este bine în viaţa mea prefectă pe care atât de bine ştiu să o disimulez faţă de colegii de birou despre care vorbeşti. Te rog, Daria, să nu tragi din acest comportament al meu alte concluzii, unele pe care ţi le impui tu, în loc de concluziile pe care le ştii deja.

Câteodată mi se pare inutil să îţi răspund pentru că ştiu care îţi sunt motivele pentru care mi-ai scris şi pentru că ştiu că ştii să îţi dai singură răspunsurile corecte. Este inutil. Mai bine ne-am privi…

Oricât de mult mi-aş dori ca lucrurile să fie simple, ele nu sunt. Şi nu sunt aşa din cauza mea. Ceea ce mă doare şi mai tare. Pentru că tu ai fost prinsă aici şi nicio secundă din viaţa ta nu ai meritat asta. Şi, oricât de greu mi-ar fi şi oricâte nopţi nedormite mi-ar aduce această decizie şi oricât timp pentru a-ţi evita privirea… şi oricât de mult nu mi-aş dori asta… o să te rog să renunţi la mine, Daria. Să ieşi din povestea asta tristă cu mine într-un rol pe care singur mi l-am ales. Te rog pe tine să renunţi pentru că eu nu pot să renunţ la un om care îmi înseninează ziua, chiar şi atunci când îmi trimite o scrisoare nervoasă.

Ştiu sigur că voi fi tot timpul o amintire… nu cred că frumoasă, dar una pe care o vei păstra. Iar tu tot timpul vei fi…

Cel care te lasă să renunţi,

Boris”

Nota autorului: Autorul nu mai are nicio notă de făcut… Toată corespondenţa aici.

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• Nu am găsit articole similare

Pasul 1: Iau atitudine

„Boris,

Poate că o să ţi se pară penibil să primeşti o scrisoare de la un bărbat… poate că nu… mai ales pentru că nu mă cunoşti şi ştiu şi eu foarte bine care este prima reacţie atunci când un necunoscut îţi oferă sfaturi.

Ştiu, o cunoşti pe Daria mult mai bine decât o cunosc eu, dar mult mai puţin decât mi-aş dori să o cunosc. La fel şi cu iubirea. Pentru că ştiu că o iubeşti, chiar dacă pentru ea este foarte greu de înţeles asta, aşa cum îi este unei femei, de obicei, foarte greu să înţeleagă ceva care nu este palpabil şi despre care nu ştie toate datele. Mai ştiu şi că îţi este foarte greu ţie însuţi, în primul rând, să recunoşti care este stadiul în care te afli, lucru pe care, personal, nu îl condamn; se spune că suntem sexul puternic, dar mi-e teamă că sunt doar nişte zvonuri.

Nu vreau să mă refer la femei, în general, pentru că nu aş putea pretinde că am descifrat femeia, dar o să vreau să mă refer la Daria, cea care este un om atât de frumos, atât de inteligent şi atât de sensibil, un om despre care cred cu toată puterea mea că merită mult mai mult decât nişte priviri tulburătoare, nişte cuvinte generatoare de speranţe şi nişte nopţi nedormite. Îmi dau seama din modul în care se fâsticeşte în prezenţa ta, din modul în care vorbeşte cu tine, din modul în care te priveşte de faptul că singurul obiectiv bine fixat în fiinţa ei este acela de a te înţelege şi de a te ajuta. Cât de lipsit de egoism ţi se pare acest gest?

Nu ştiu despre tine dar, personal, nu mi-aş dori niciodată ca acesta să fie singurul obiectiv din viaţa unei femei. Nici măcar dacă este în strânsă legătură cu mine şi numai cu mine. Nu aş putea să mă uit cu seninătate în ochii femeii căreia i-am recunoscut că o iubesc şi să fiu liniştit lângă ea, ştiind şi simţind greutatea sarcinii pe care singură şi-a luat-o pe umeri. Ştiu că nici pentru tine nu este uşor, dar (şi s-ar putea să greşesc) creezi impresia că frământările tale interioare sunt contrabalansate de faptul că te simţi şi flatat. Şi te complaci în aceeaşi situaţie pe care se pare că eşti capabil să o menţii.

Nu te învinuiesc, Boris, nici nu vreau să te înţeleg pentru că îmi dau seama că nu am aceeaşi răbdare şi (mai ales!) nici aceeaşi motivaţie ca Daria. Mi-ar plăcea, totuşi, să ştiu ce ai făcut când ai determinat-o pe Daria să se lase cu totul abandonată într-o poveste tristă. Mi-ar plăcea să ştiu asta pentru a nu face niciodată aşa ceva.

Sper că îţi dai seama cât de laş eşti. Ştiu că îţi dai seama. Şi mai sper că îţi dai seama că ea nu va rămâne pentru totdeauna în această poveste, oricât de mult te-ar iubi. O să mă consideri o ameninţare, dar mi-aş dori să îi pot arăta cum dispare o povară de pe umeri şi cum poate fi fericită fără a trece prin suferinţă mai întâi. Aşa că, dacă vreodată ţi-a fost frică şi ai simţit că o poţi pierde, acum temerile încep să se materializeze.

O potenţială piedică,

Matei.”

Nota autorului: hopaaaaa! . Toată corespondenţa aici.

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• Nu am găsit articole similare

Pasul 3: Reproşez

Auzi, băi, Boris, ştii ceva?

Ştiu că îţi place ţie să fii aşa… mai metaforic, mai metafizic şi mai meta, în general dar, oricât de… teluric ţi s-ar părea, o să vorbesc concret.

Să CE? Să te văd în fiecare zi şi să mă comport ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat? Ca şi cum totul este ca înaine? Să fiu, în continuare, cea care trage de tine? Să fiu, în continuare, cea care să-ţi ceară comunicare? Să fiu, în continuare, cea care să înţeleagă? Să fiu eu cea care să îţi ofere răspunsuri? Să CE, Boris? Care dintre variantele de mai sus?

Cum poţi tu să-mi trimiţi o scrisoare despre care EŞTI CONŞTIENT că nu spune nimic, oricât de multe adevăruri metaforice (bineînţeles) pretinzi tu că ar dezvălui pe care să nu o închei şi să îmi ceri să rămân aşa, în „relaţia” asta (sau ce mama naibii mai este ea)? Să rămân aşa ca să CE? Ca să te ajut pe tine să-ţi dai seama? Ca să mă mint pentru cine ştie cât timp că tu POATE o să-ţi dai seama? Şi cam cât trebuie SĂ? Şi oare o să-ţi dai seama vreodată? Şi cam câtă capacitate de a te înţelege crezi tu că deţin eu?

Şi, mai important de atât, tu chiar crezi despre mine că sunt genul ACELA de femeie care suspină toată viaţa după un bărbat dezorientat? Şi cam câte oportunităţi crezi tu că o să las să treacă pe lângă mine? Şi cam cât de tari crezi că îmi sunt nervii, mintea şi sufletul? Tu crezi că eu sunt masochistă?

Şi încă ceva: dacă îţi doreşti atât de mult să te înţeleg, să am răbdare cu tine, să îţi aştept… orientarea, atunci de ce mă eviţi? Cum ţi-ai dori să procedez eu în momentul în care văd că mă saluţi, îţi pleci privirea şi mergi mai departe ca să faci glume cu colegii de birou? Tu eşti cu capu’? Tot EU să trag de tine? Atunci când pretinzi de la un om să îşi treacă peste tot ce este al lui, să facă atâtea compromisuri numai pentru a te ajuta pe tine, măcar puţină apreciere manifeşti faţă de el…

Eu cred că ţie îţi place aşa… să îţi inventezi probleme din astea metafizice pentru a le evita pe cele reale. Şi mai cred că ţie îţi place situaţia în care eşti acum. Şi mai cred că îţi place imaginea asta de om neînţeles, un fel de luceafăr, aşa, un fel de din ăla căruia îi place să se creadă despre el că dăruieşte dragoste. Tuturor. Indiferent de sex. Şi la cei din jur te gândeşti? Cam cât de mult ar trebui să te iubească un om pentru a face pentru tine ceea ce-i pretinzi tu să facă?

Ok… eu o SĂ. Cât timp?

Cea care te întreabă CÂT TIMP,

Daria”

Nota autorului: uuuuuu… fight . Toată corespondenţa aici.

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• Nu am găsit articole similare

Pasul 1: Recunosc

„Draga mea,

Din păcate, eu nu pot să încep scrisoarea în acelaşi ton sigur asupra viitorului nostru, precum ai făcut tu. Întotdeauna te-am admirat pentru siguranţa pe care ai încercat să o afişezi. Şi întotdeauna te-am admirat pentru vulnerabilitatea pe care nu ai ascuns-o faţă de mine. De aceea, oricât de sigure ţi-ar fi cuvintele, eu reuşesc să trec dincolo de ele.

Ştiu că ai aflat multe despre mine şi ştiu că aştepţi demult un răspuns sau o explicaţie din partea mea. De la prima scrisoare primită am avut impulsul de a mă arunca asupra oricărui instrument de scris găsit în cale. Mi-am reprimat, totuşi, impulsurile, pentru că mi-am dat seama că orice aş fi spus şi în orice mod aş fi spus-o, nu aş fi reuşit să îţi dau răspunsul pe care ţi-l doreşti.

Îmi vorbeşti despre ironiile vieţii şi despre situaţii penibile. Crede-mă, mai mult decât oricine ştiu ce înseamnă. Este penibil să constaţi un lucru despre tine însuţi, este penibil să trebuiască să lupţi pentru tine şi este mult mult mult prea penibil să constaţi că s-ar putea să fi pierdut o mare parte din viaţă luptând pentru… o iluzie. Ştiu că ar trebui să mă exprim în moduri mult mai concrete, dar nu am cum. Pentru că nu îţi pot spune nimic sigur despre mine. Pentru că nici măcar eu nu ştiu nimic sigur despre mine.

Vorbeşti despre nesiguranţă şi despre frica de a te transforma în ceva ce nu îţi doreşti să fii. Din nou, cunosc mai bine decât oricine această frică. Nu pot să îţi ofer siguranţa că nimic rău nu se va întâmpla, n pot să îţi promit nimic. Acum îmi dau seama că, scriindu-ţi aceste rânduri, mă dezvălui într-un fel, aşa cum nu m-am mai dezvăluit niciodată în faţa nimănui, chiar dacă ţie poate o să ţi se pară că nu am spus nimic. Este pentru prima oară când recunosc că s-ar putea să mă fi înşelat asupra… mea. Dar ar fi nedrept faţă de tine să îţi spun că ştiu sigur că m-am înşelat.

Ceea ce, totuşi, ştiu în mod sigur este că m-ai făcut să mă gândesc la multe lucruri, la probleme ce nu mi le ridicasem până acum şi, oricât de mult aş şti că te fac să suferi rămânând în continuare în această situaţie, să pierd ceea ce am acum ar fi ultimul lucru care aş dori să mi se întâmple.

Ştiu că este nedrept din partea mea să îţi cer acest lucru şi poate că este un gest egoist, dar am nevoie de tine pentru a-mi da seama ce mi se întâmplă. De aceea, te rog să…

Cel care…

Boris”

Nota autorului: Scrisorile Dariei aici şi aici.

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• Nu am găsit articole similare

Pasul 2: Presiuni

“Dragă Boris,

Au trecut deja trei zile de când ţi-am scris prima scrisoare. Este adevărat că nu mă aşteptam la un răspuns prompt din partea ta şi este la fel de adevărat că eram pregătită să scriu şi cea de-a doua scrisoare.

În continuare, sunt multe lucruri pe care nu le înţeleg şi pe care mi-aş dori foarte mult să mi le explici. Cred că ştii de acum, atât din discuţiile cu mine, cât şi probabil din prisma faptului că eşti… aşa cum eşti, că o femeie, în momentul în care nu ştie cum stau lucrurile în mod clar, începe să interpreteze.

Nu cred că m-aş fi „aruncat” în toată această poveste dacă nu erai TU cel care m-ar fi îndemnat. Cred că ştii foarte bine că, aproape întotdeauna, TU ai fost cel care a făcut primul pas. Ceea ce îmi este şi mai dificil să înţeleg. De ce ai făcut asta? Şi de ce au existat momente în care am fost pe punctul de a ne săruta? Poţi să săruţi o femeie? Cum eşti tu, de fapt?

Situaţia penibilă (pe alocuri) mă face să cred că ar trebui să mă documentez…

După cum ţi-am spus, am tendinţa să interpretez pentru că tu nu îmi spui nimic clar. Şi, oricât de amuzant s-ar putea să sune, vineri am fost invidioasă pe Şefu’. Da, am început să devin invidioasă pe persoane de sex masculin. Până acum totul era foarte frumos pentru mine: tu ajungeai în birou, îmi zâmbeai, mă întrebai ce mai fac şi cum am dormit, eu îţi răspundeam, mă mai pierdeam puţin în privirea aceea perversă, plină de romantism şi de apropo-uri şi apoi, sincer, nu mă interesa şi nici măcar nu îmi trecea prin cap să stau şi să pândesc momentul în care acea privire poate se va îndrepta către Şefu’ sau către colegul din biroul de alături.

Mă faci să fiu altfel decât sunt în realitate. Mă faci să devin egoistă, rea şi posesivă. Şi mă faci să fiu nesigură. Şi penibilă. Şi să îmi pierd încrederea în mine. Nu ştiu dacă, în vârtejul acela de conversaţii despre toate prostiile de pe Pământ, am reuşit să îţi povestesc despre Pavel, cel care reuşea, de fiecare dată, să scoată tot ce era mai rău în mine. Aveam momente în care scoteam la iveală aspecte ale mele, reacţii sau cuvinte pe care nu mi le-aş fi imaginat niciodată ca existând în mine. Mă făcea să mă sperii de mine însămi. Nu, nu cred că ţi-am povestit despre Pavel pentru că nu cred că am avut vreodată o conversaţie care să ducă la ceva rău; nici măcar la un cuvânt rău. Dar până şi asta mă sperie: dacă eu, pur şi simplu, mi-am creat o imagine a ta, o imagine despre care îmi voi da seama pe parcurs că nu este adevărată şi, mai mult de atât, dacă vreodată vei reuşi să scoţi tot ceea ce este mai rău în mine? Sau dacă eu nu voi fi în stare să fac să dispară tot ceea ce este mai rău în mine?

Îţi spun toate aceste lucruri şi toate aceste temeri ale mele tocmai pentru că, de când am aflat ceea ce am aflat despre tine, există momente în care nu mă recunosc. Am şi momente în care interpretările mi s-ar putea transforma în paranoia. Şi numai pentru că tu nu vrei să îmi spui ceva clar.

Ţi-am spus de la început: ştiam că prima mea scrisoare nu va avea un răspuns dar, pentru că te cunosc, Boris, ştiu că această scrisoare îţi va da un impuls tocmai pentru că (ştiu) că nu îţi sunt indiferentă, oricum ai fi tu… Şi mai ştiu despre tine că tu ştii că îmi eşti dator cu câteva rânduri în care să îmi explici. Şi mai ştiu că, oricât de greu îţi va fi să le formulezi, vei face asta…

Cea care nu îţi va fi niciodată iubită,

Daria”

Nota autorului: Eu pot şi sunt în stare să mă substitui şi lui Boris. Dar, dacă există persoane care doresc ca această poveste să ia o anumită întorsătură sau, mai mult, dacă există persoane care doresc să se substituie lui Boris, feel free to talk. Pe mail. Că nu vrem să risipim misterul, nu?

Prima scrisoare e aici.

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• Nu am găsit articole similare

Pasul 1: Sparg gheaţa

„Cele mai ironice lucruri mi se întâmplă mie; eu, care nu am fost învăţată de mama, de tata, de doamna educatoare, de vecina de la parter, de medicul de familie sau de tanti grasă care venea să îmi aplice un moldamin în fund în fiecare vineri după-amiază să fiu ironică; eu care am descoperit ironia imediat cum am fost lăsată să simt pe pielea mea cum este să îţi cadă cerul în cap. Eu, persoana aceea inocentă, cu fundul ciuruit de moldamin şi cu cerul pe umeri, pe creştet şi în părul încâlcit, am învăţat să fiu ironică.

Este un mod de apărare; împotriva celorlalţi şi împotriva propriei persoane. Ce este mai sigur decât să îi întorci cuiva cuvintele şi să-l iei peste picior, să faci glumiţe răutăcioase atunci când, de fapt, îţi vine să îţi laşi lacrimile să tâşnească fără să-ţi mai pese de rimel şi de lumea din jur?

Îmi amintesc de ironia aceea ieftină care m-a făcut să mă îndrăgostesc de vecinul de la unu’ şi să-mi las iubitul pentru el, iubit care, atunci când m-am întors cu coada între picioare la el, a fost suficient de puternic încât să mă ierte (şi să mă facă să mă simt ca ultimul om de pe Pământ) şi iubit care a avut tot atât de multă putere încât să mă lase, îndrăgostit constatând a fi de vecina de la unu’. Din blocul lui.

Şi îmi mai amintesc de ziua aceea ironică în care am constatat că ceea ce reuşeşte să mă facă să merg mai departe este un gest făcut de cel pe care îmi plănuisem să-l urăsc până la sfârşitul vieţii mele.

Şi uite că a venit ziua, dragul meu Boris, în care să constat că viaţa se uită la mine cu o sprânceană ridicată, aşteptând pregătită să-şi frece palmele una de alta: conform zicalei „Toţi bărbaţii buni sunt ori gay, ori taken”, eu l-am întâlnit pe cel care nu este taken.

Oare cum am reuşit? Poate că o să zâmbeşti atunci când o să citeşti rândurile astea. De fapt, ştiu că o să zâmbeşti; pentru că am început să-mi dau seama cum eşti şi pentru că ştiu că îţi plac îmbinările inteligente de cuvinte. Mai ştiu că îţi place cafeaua şi că ai tu un fel de privire perversă şi romantică, în acelaşi timp, care apare numai uneori, care a apărut deseori atunci când vorbeam noi despre toate prostiile de pe Pământ şi, acum când am aflat ceea ce am aflat, nici nu vreau să mă mai gândesc în prezenţa cui şi în ce situaţie a mai apărut…

Este ironic, nu? Eu ma gândesc la tine… tu cine ştie la cine te gândeşti? Şi ce sex o mai avea persoana la care te gândeşti. Este ironic şi amuzant. Totuşi, sunt multe lucruri pe care nu le înţeleg. Din gesturile sau din cuvintele tale. Aş vrea să pot să înţeleg de ce ai făcut sau de ce te-ai purtat într-un anume fel când tu ştiai sigur cum eşti.

Închei scrisoarea, dragă Boris, sperând că voi mai putea vreodată să mă bucur de privirea aceea romantică şi perversă… fără să o interpretez…

Cea care nu-ţi va fi niciodată iubită,

Daria.”

Nota autorului: Către cei cu raportul de activitate: sunt ok, nu m-am îndrăgostit de niciun gay-guy, nu am avut nicio revelaţie, nu m-am certat cu nimeni, nu m-am împăcat cu nimeni, nu mi s-a întâmplat nimic palpitant. Totusi, Dariei şi lui Boris s-ar putea să li se întâmple ceva. Aşa că fiţi pe fază pentru că….

VA URMA

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• Nu am găsit articole similare