„Dragă Boris,

Îmi pare sincer rău pentru tine. Îmi pare rău că abia acum ţi-ai dat seama, îmi pare rău că te-ai chinuit atâta şi îmi pare rău că îmi tot trimiţi atâtea scrisori. Şi stii de ce? Pentru că este prea târziu. Şi ştii de ce este prea târziu?

Pasul 4 : nervi

Pasul 3 : prea târziu

“Dragă Daria,

Pasul 4: luciditate

„Boris,

Pasul 2: Renunţ… sau…

“Daria,

Pasul 1: Iau atitudine

„Boris,

Pasul 3: Reproşez

Auzi, băi, Boris, ştii ceva?

Pasul 1: Recunosc

„Draga mea,

Din păcate, eu nu pot să încep scrisoarea în acelaşi ton sigur asupra viitorului nostru, precum ai făcut tu. Întotdeauna te-am admirat pentru siguranţa pe care ai încercat să o afişezi. Şi întotdeauna te-am admirat pentru vulnerabilitatea pe care nu ai ascuns-o faţă de mine. De aceea, oricât de sigure ţi-ar fi cuvintele, eu reuşesc să trec dincolo de ele.

Ştiu că ai aflat multe despre mine şi ştiu că aştepţi demult un răspuns sau o explicaţie din partea mea. De la prima scrisoare primită am avut impulsul de a mă arunca asupra oricărui instrument de scris găsit în cale. Mi-am reprimat, totuşi, impulsurile, pentru că mi-am dat seama că orice aş fi spus şi în orice mod aş fi spus-o, nu aş fi reuşit să îţi dau răspunsul pe care ţi-l doreşti.

Îmi vorbeşti despre ironiile vieţii şi despre situaţii penibile. Crede-mă, mai mult decât oricine ştiu ce înseamnă. Este penibil să constaţi un lucru despre tine însuţi, este penibil să trebuiască să lupţi pentru tine şi este mult mult mult prea penibil să constaţi că s-ar putea să fi pierdut o mare parte din viaţă luptând pentru… o iluzie. Ştiu că ar trebui să mă exprim în moduri mult mai concrete, dar nu am cum. Pentru că nu îţi pot spune nimic sigur despre mine. Pentru că nici măcar eu nu ştiu nimic sigur despre mine.

Vorbeşti despre nesiguranţă şi despre frica de a te transforma în ceva ce nu îţi doreşti să fii. Din nou, cunosc mai bine decât oricine această frică. Nu pot să îţi ofer siguranţa că nimic rău nu se va întâmpla, n pot să îţi promit nimic. Acum îmi dau seama că, scriindu-ţi aceste rânduri, mă dezvălui într-un fel, aşa cum nu m-am mai dezvăluit niciodată în faţa nimănui, chiar dacă ţie poate o să ţi se pară că nu am spus nimic. Este pentru prima oară când recunosc că s-ar putea să mă fi înşelat asupra… mea. Dar ar fi nedrept faţă de tine să îţi spun că ştiu sigur că m-am înşelat.

Ceea ce, totuşi, ştiu în mod sigur este că m-ai făcut să mă gândesc la multe lucruri, la probleme ce nu mi le ridicasem până acum şi, oricât de mult aş şti că te fac să suferi rămânând în continuare în această situaţie, să pierd ceea ce am acum ar fi ultimul lucru care aş dori să mi se întâmple.

Ştiu că este nedrept din partea mea să îţi cer acest lucru şi poate că este un gest egoist, dar am nevoie de tine pentru a-mi da seama ce mi se întâmplă. De aceea, te rog să…

Cel care…

Boris”

Nota autorului: Scrisorile Dariei aici şi aici.

Pasul 2: Presiuni

“Dragă Boris,

Au trecut deja trei zile de când ţi-am scris prima scrisoare. Este adevărat că nu mă aşteptam la un răspuns prompt din partea ta şi este la fel de adevărat că eram pregătită să scriu şi cea de-a doua scrisoare.

În continuare, sunt multe lucruri pe care nu le înţeleg şi pe care mi-aş dori foarte mult să mi le explici. Cred că ştii de acum, atât din discuţiile cu mine, cât şi probabil din prisma faptului că eşti… aşa cum eşti, că o femeie, în momentul în care nu ştie cum stau lucrurile în mod clar, începe să interpreteze.

Pasul 1: Sparg gheaţa

„Cele mai ironice lucruri mi se întâmplă mie; eu, care nu am fost învăţată de mama, de tata, de doamna educatoare, de vecina de la parter, de medicul de familie sau de tanti grasă care venea să îmi aplice un moldamin în fund în fiecare vineri după-amiază să fiu ironică; eu care am descoperit ironia imediat cum am fost lăsată să simt pe pielea mea cum este să îţi cadă cerul în cap. Eu, persoana aceea inocentă, cu fundul ciuruit de moldamin şi cu cerul pe umeri, pe creştet şi în părul încâlcit, am învăţat să fiu ironică.

Este un mod de apărare; împotriva celorlalţi şi împotriva propriei persoane. Ce este mai sigur decât să îi întorci cuiva cuvintele şi să-l iei peste picior, să faci glumiţe răutăcioase atunci când, de fapt, îţi vine să îţi laşi lacrimile să tâşnească fără să-ţi mai pese de rimel şi de lumea din jur?

Îmi amintesc de ironia aceea ieftină care m-a făcut să mă îndrăgostesc de vecinul de la unu’ şi să-mi las iubitul pentru el, iubit care, atunci când m-am întors cu coada între picioare la el, a fost suficient de puternic încât să mă ierte (şi să mă facă să mă simt ca ultimul om de pe Pământ) şi iubit care a avut tot atât de multă putere încât să mă lase, îndrăgostit constatând a fi de vecina de la unu’. Din blocul lui.