Andrei a scris despre vorbitul în public și mi-a re-trezit niște senzații.

Este vorba despre niște senzații care sunt foarte greu de descris în cuvinte, senzații care îți provoacă cele mai contradictorii stări, de la impulsul de a fugi sau de a te face mic mic mic, până la acela de a țopăi de atâta energie și de a nu te mai opri din vorbit.

Totuși, dacă ar fi să le luăm sistematic, eu, cel puțin, experimentez, gradual, următoarele senzații, frumos aranjate în timp:

1. Cu mult înainte de momentul vorbirii, adică atunci când îmi pregătesc tema de discuție

Senzația predominantă este de incertitudine. Pentru că am prostul obicei de a crede că trebuie să spun cât mai multe și cât mai neobișnuite, încât research-ul merge până în cele mai penibile pânze.

Prin urmare, încep să acumulez atât de multe informații despre subiectul despre care ar trebui să vorbesc, încât creierul meu intră în pauză și singurul lucru pe care îl știe cu certitudine este că niciodată nu ar putea vorbi într-un timp atât de scurt despre un subiect atât de vast.

Totuși, după ce petrec câteva nopți pentru a sistematiza informația, lucrurile se mai limpezesc și întru în cea de-a doua etapă:

2. Cu puțin timp înainte de momentul vorbirii (o zi-două)

Emoție constructivă combinată cu emoție distructivă. Pentru că încep să supraestimez așteptările publicului, în raport cu informațiile ce urmează să le dau eu.

Iar treaba decurge cam așa: ”Sunt pregătită pentru că m-am informat din toate părțile posibile și pentru că știu cu ce se mănâncă acest domeniu”; ”Dar, vai! Dacă publicul știe mai multe decât mine?” (de fapt, asta este una dintre cele mai mari probleme pentru că am sechele din facultate când, nu numai că știam mai mult decât unii profesori mai ne-experimentați, dar analizam până la sânge toate urmele exterioare ale neștiinței profesorului și le speculam până când omul din fața mea – săracul – își pierdea orice urmă de autoritate; și acum, evident, nu mi-aș dori să mă pedepsească Dumnezeu și să întoarcă roata ); ”Și dacă știe unele lucruri în plus, ce mi s-ar putea întâmpla, altceva decât să primesc niște completări?”; ”Ha! O să fie bine pentru că mă simt atât de bine să vorbesc despre asta!”; ”Vaiiii! Abia aștept!”. Nebună, I’m telling you!

3. Cu foarte puțin timp înainte de momentul vorbirii (câteva minute)

”Vai de mine!” (panică totală) ”Uaaaaaa, este și ăla căruia nu-i place de mine!” (panică generală); ”Ce mulți îs… și par așa de interesați de subiect… hmmm… nu cred că o să fie așa de rău… mai sunt câteva secunde… pana mea…”

ZÂMBET larg: ”Bună ziua, eu sunt Ines Prodan…”

4. Momentul vorbirii: primele minute

”Hmmm, parcă nu e atât de rău”; ”Phew, au râs la gluma asta; gata, măcar jumate de sală este atentă”

5. Momentul vorbirii: pe la mijloc

”Ce bine e ”; ”Moaaaamă, notează!”; ”Uhuuuu, chiar sunt interesați”; ”Cred că, dacă le-aș spune despre chestia aia cul pe care am făcut-o atunci, nu m-ar privi cu sprânceana ridicată”; ”Ce bine e ”; ”Ce bine e ”; ”Ce bine e ”

6. Momentul vorbirii: aproape de final

”Ce bine e ”; ”Ce bine e ”; ”Ce bine e ”; ”Ce bine e ”; ”Ce bine e ”; ”Ce bine e ”; ”Phew, au și întrebări!”; ”Ce bine e ”; ”Ce bine e ”; ”Ce bine e ”; ”Ce bine e ”

7. După momentul vorbirii: la câteva minute

”Ce bine a fost ”; ”Ce bine a fost ”; ”Ce bine a fost ”; ”Ce bine a fost ”; ”Ce bine a fost ”; ”Ce bine a fost ”

8. După momentul vorbirii: la câteva ore

”Ce bine a fost ”; ”Ce bine a fost ”; ”Ce bine a fost ”; ”Ce bine a fost ”; ”Ce bine a fost ”; ”Ce bine a fost ”

9. După momentul vorbirii: la câteva zile

”Vai de mine! Săptămâna viitoare tre să vorbesc iar! “

După nenumărate momente de meditație, am ajuns la concluzia că este timpul ca acest blog să mai găzduiască și idei inteligente. Prin urmare, o să scriu despre Teacup.

Sunt convinsă că cei trei vizitatori (hai, patru, de când a scris despre mine unul dintre bloggerii supremi ai acestei țări) îl cunosc deja pe Andrei. Nu știu, însă, dacă știu și despre părerea mea despre Andrei.

Părerea mea despre Andrei poate fi rezumată într-o frază destul de simplă: un tip foarte deștept care a avut încredere în inteligența utilizatorilor de internet și, prin urmare, a investit resurse în afaceri despre deșteptăciune. Iar aceasta a fost introducerea despre Teacup.

Teacup este ”comunitatea oamenilor pasionați de cărți și ceai”. Chiar dacă eu sunt pasionată de cărți, seriale și multă cafea și uneori mă simt copleșită de atâtea rețele de socializare în care aș putea să-mi bag coada și, chiar dacă mi-am făcut cont, dar încă nu am spus nimic despre mine acolo, asta nu înseamnă că nu este o idee pe care o consider pur și simplu frumoasă; înseamnă doar că sunt eu leneșă .

Lucrurile sunt simple pe Teacup: îți faci cont, începi să-ți adaugi cărți la profil (cărți citite, cărți necitite, cărți în curs de citire) – pentru ca ceilalți să știe lucruri despre tine și, mai apoi, ca într-o rețea de socializare care se respectă, evident, socializezi.

Poți, în principiu, să scrii orice dorești tu despre cărți: recenzii, articole, meditații personale cu privire la acest domeniu. Sau poți să trimiți + primești mesaje. I told you… TOT!

Și, în plus, pentru că sunt sigură că te-ai plictisit să tot vezi ce vaci și-au mai cumpărat prietenii tăi pe Farmville sau ce teste despre ”dacă ar fi să furi un singur lucru de la X, ce ai fura”, despre ”dacă ai fi o călugăriță nebună, care ar fi numele tău” sau despre ”dacă ar fi să împărți cu cineva niste benzină (WTF?), cu cine ai împărți” etc., Teacup este locul perfect pentru a demonstra că mai ai și alte îndeletniciri. Unele inteligente .

Nu pot să cred că am intrat direct în tot felul de activități… feliciene și nu am apucat să scriu și eu câteva rânduri despre Viena.

Pentru cei care nu știu (pentru că blogul ăsta nu mai este ce a fost odată, atunci când povesteam de mă dureau degetele despre activitățile mele zilnice și banale pe alocuri), am reușit să-mi iau concediu pentru 3 (trei!) zile (<) și să fac o excursie la Viena.

Nu aș vrea să fiu și eu unul dintre bloggerii ăia care vorbește despre atracțiile turistice din diversele țări vizitate, dar nu cred că aș putea să mă abțin să vorbesc despre primăria din Viena care seamănă cu Palatul Culturii din Iași, numai că este mult mai mare, mai bine întreținută și mai frumos luminată și care are în față cel mai frumos patinoar văzut de mine vreodată.

Și nici despre Prater, parcul de distracții cu roata uriașă în care am incercat eu (eșec total!) să-mi înving frica de înațime.

Aș putea, în schimb, să vă vorbesc despre cel de-al doilea om care se află în mine și care iese la lumină doar atunci când mă aflu într-o altă țară, reușind să dea dovadă de o extraordinară capacitate de orientare în spațiu, descurcându-se pe tot felul de străduțe întortocheate, ținând minte cele mai banale detalii și, mai ales, știind să țină în mână o hartă a metrourilor și să o și folosească în scopurile pentru care aceasta a fost realizată.

Dar să… poze:

Citeşte în continuare »

S-a terminat marele eveniment. S-a terminat cu bine. Cu foarte bine, chiar.

S-a terminat sesiunea. Și ea cu bine. În fine, cu binișor. În fine, mai am o restanță…

S-au terminat linkurile pentru luna decembrie pentru iXLd. S-au terminat cu bine.

S-a terminat cu hârtiile și mesele rotunde cu UAIC. În fine, mai este un contract de semnat. Și un workshop. Dar să zicem că s-a terminat. Cu bine.

S-a terminat cu listele și procesele verbale. S-a terminat cu bine.

S-a terminat cu visele ciudate și cu stresul. Adică părul și unghiile au revenit la culoarea și proporțiile normale. Adică s-a terminat cu bine.

Acum mă plictisesc

Vorba cuiva :

Maxu u: oh god
Maxu u: când îs prea multe
Maxu u: o doare capu
Maxu u: când nu-i nic
Maxu u: se plictisește
Maxu u: parc-ai fi ciocan
ines: ciocan?
Maxu u: păi da
Maxu u: fără utilitate, n-ai ce face

Unii fac live blogging, eu o să fac live jobing. Pentru că am o to-do-list mare de un kilometru și pentru că am nevoie de galerie pentru a o duce la îndeplinire și pentru că funcționez foarte bine atunci când îi mai spun cuiva ce am de făcut (e ca în cazul fumătorilor care vor să se lase du fumat: trebuie să mărturisească acest lucru cuiva pentru a ști că este cineva care îi monitorizează), o să facem așa:

Eu îmi pun aici to-do-lista și, pe măsură ce reușesc să bifez ceva, voi tăia punctul respectiv. Evident, pe parcursul zilei, se vor mai adauga și alte sarcini, pe care le voi însemna cu cuvântul ”NOU”.

Știu că unele sarcini nu sunt inteligibile pentru toată lumea, dar este prea complicat să le explic, așa că va trebui să le luați ca atare. Deci să începem:

Felicia

Trendsetter 2010

1. de sunat fetele câștigătoare
2. de sunat la magazine pentru ok (pentru că e sunat parțial)
3. de trimis notificări (după ce am primit ok-ul)
4. PV-uri haine și o chestie de calculat pt. fete
5. ecusoane fete

2010 Fashion Trends

1. invitații pentru bloggeri
2. de sunat la magazinele participante la fashion show
3. de vorbit cu Sephora
4. autocolant + people stopper
5. de programat spotul radio pe stația internă
6. de lămurit faza cu rezervările

NOU: de contactat Essencia

NOU: mailuri Jolidon, Ani’s, Carrefour: ziua când venim după ținute

Nou: comunicat de presă

Altele

1. de completat chestionarul UAIC
2. de contactat precarele cu contractul expirat
3. contract Mummy Art
4. reminder dna Pavel: decorațiuni de Valentine’s

NOU: corecturi pe site (magazine schimbate)

NOU: de făcut poze la intrarea din stânga

NOU: de numărat premiile instant rămase

NOU: update site promoție Benvenuti

Studenți

1. de corectat cele cca. 100 98 95 92 25 15 20 21 8 5 proiecte rămase

Master

1. de pus cap la cap proiect Fârte
2. proiect Stănciulescu
3. de găsit un coleg care să ducă și proiectul meu azi (mulțumesc, Adriana )

iXld

1. știri pe site
2. început chestia cu linkurile

Altele pe care nu știu unde să le incadrez

1. DE PLĂTIT LEASINGUL!!!
2. de rezervat bilete pentru Paris Viena

Atât. Deocamdată. Wish me luck!

Nu am niciun subaltern, dar ieri mi-am dat seama că, totuși, colegii mei mă iubesc. Nu știu ce altă explicație aș putea să dau faptului că au sărit imediat să mă ducă în celălalt colț de oraș pentru că mie nu mi-a mai pornit mașina.

Anyway, dacă ești șef și ți-ai pus această întrebare, dar nu ai găsit încă un răspuns sau dacă ai avut ceva bănuieli, dar nu ai știut cum să le probezi, uite câteva indicii care ar putea să te ajute să îți dai seama dacă angajații nu te iubesc:
Citeşte în continuare »

Citeşte în continuare »

Se pare că nu am reușit să fentez momentul la nesfârșit și, prin urmare, într-un mod total neoriginal, voi face și eu retrospectiva anului 2009.

Și, ca treaba să fie neoriginală până la capăt, îl voi copia pe Gabi cu o nesimțire nemărginită și voi face o înșiruire a lucrurilor pe care le-am făcut în 2009 și pe care nu le-am mai făcut până acum. Gabi are 100, eu nu știu dacă reușesc să-l ajung… dar să vedem:

Citeşte în continuare »

Da, știu, nu e ca și cum nu ați mai auzit/citit urări de Crăciun până acum. Pun pariu că ați primit același sms de cel puțin două ori sau același mass-message de cel puțin 7 ori. Totuși, o să fiu și eu la fel de previzibilă ca și toți ceilalți și o să vă spun ceva drăgălaș (cred eu).

Anul ăsta cred că am întâlnit cei mai mulți, mai interesanți și mai frumoși oameni, așa cum nu am mai întâlnit încă de pe vremea când eram studentă și mă plimbam peste tot prin țară.

Și, chiar dacă fizic nu am cum să fiu alături de toți cei pe care i-am întâlnit și cu care am interacționat cumva, știu că am reușit să ne lăsăm reciproc urme frumoase în viața noastră.

Și, chiar dacă nu reușesc să-i cuprind cu gândul pe toți cei care mi-au făcut anul mai frumos, care m-au făcut să-mi dau seama că ceea ce fac și spun contează pentru cineva, care m-au ajutat să trec peste momente deprimante, știu că fiecare om în parte care mi-a fost alături a contribuit la sentimentul de împlinire pe care îl simt în momentul ăsta.

Citeşte în continuare »

(Aproape) în fiecare vineri facem o chestie foarte deșteaptă; se numește cineforum și presupune întâlnirea unor oameni deștepți care, după ce vizionează împreună un film deștept, poartă o conversație deșteaptă care, evident, ajunge la extrapolări la fel de deștepte.

Acum, nah… ”facem” este mult spus, având în vedere că eu, din cauza orelor la master, nu prind niciodată filmul, drept pentru care nu pot lua parte cu adevărat nici la conversațiile de la final, dar trebuia să spun ceva care să mă facă și pe mine deșteaptă .

Anyway, una dintre aceste discuții a dus la meditația conform căreia, în ziua de astăzi, avem o tendință mult mai mare de a ne folosi de oameni pentru a obține un beneficiu. Și nu mă refer neapărat la tendința de a călca peste orice și oricine pentru a ni se întâmpla nouă lucruri bune, ci la aceea de a nu mai ajuta oamenii necondiționat, așa cum… nu știu cine (sincer) făcea, ci de a ne implica pozitiv în viața lor, numai dacă avem și noi ceva de câștigat de pe urma acestei implicări.

Oare așa o fi?

Nu știu sigur, dar cert este că această meditație m-a făcut să mă gândesc sincer la lucrurile bune pe care le-am făcut sau le fac eu pentru alții și să recunosc, la fel de sincer, că unele dintre ele le fac pentru că am și eu ceva de câștigat.

Și m-a mai făcut să mă gândesc la faptul că niciodată nu am sunat pe cineva doar pentru a vedea ce mai face, după cum niciodată nu am trimis un mail/abordat pe cineva pe mess doar cu scopul de a vedea cum îi mai merge viața. La rându-mi, mi se pare ciudat dacă cineva face acest lucru cu mine și întotdeauna aștept să văd care-i faza și ce vrea de la mine după ce îmi adresează întrebarea ”ce mai faci?”. Am I weird?

Totuși, exact atunci când credeam eu despre mine că sunt cel mai rău om de pe Pământ din cauza acestor tendințe ale mele, mi-am dat seama că încă nu am fost plătită pentru seminarii, iar acest lucru nu a adus nici măcar o umbră de deranj în conștiința mea .

So, dacă tot suntem în preajma Crăciunului: când a fost ultima dată când ați făcut ceva pozitiv pentru cineva, necondiționat, fără beneficii de pe urma bunătății voastre?

P.S. Fără vreo legătură strânsă, melodia pe care am ascultat-o ieri 6 ore fără să mă opresc și pe care se pare că o ascult și astăzi într-un mod la fel de înverșunat: