Un festival la care mi-ar fi plăcut să particip și eu, dacă s-ar fi organizat și atunci când eram eu studentă sau dacă aș fi fost mai mult pe fază atunci când eram masterandă.

Citeşte în continuare »

După cum probabil știți despre mine, cel mai bine mă simt atunci când sunt atât de ocupată, încât am impresia că niciodată n-o să mai termin treaba dar, în același timp, știu eu în adâncul sufletului meu că treaba va fi terminată la timp, că totul va ieși bine și că voi avea un sentiment de satisfacție supremă.

În ultima perioadă ne îndeletnicim cu campania aniversară. Am uitat să menționez că cel mai mult la aceste campanii îmi place faptul că întotdeauna au un element colorat. De data aceasta, avem trei elemente colorate, respectiv:

Restul pe Belva.ro.

A venit momentul mult așteptat (de unii) în care eu îmi voi turna cenușă în cap.

Simt așa… că nu mai sunt suficient de cool în mediul online; nu prea mai scriu pe blog, nu prea mai comentez pe alte bloguri, doar citesc mesajele de pe twitter și foarte rar postez și eu, nu mai promovez pe blog inițiative deștepte. Pe Facebook ce mă mai manifest mai intens dar, în rest, nu mai sunt cool deloc. Sunt oposul lui cool. Dacă vreodată s-ar face un studiu despre cum să faci să nu mai fii cool în mediul online, eu aș fi cobaiul perfect.

Totuși eu mă simt bine și chiar mi se pare așa… că fac bine ceea ce fac. Sau măcar cât de cât. Totuși, mergând pe principiul că, dacă nu ești în online, nu exiști, încep să mă tem că poate n-o să mai exist. Poate o să mă trezesc într-o zi și o să constat că nu mai sunt; că oamenii o să treacă pe stradă prin mine (noroc că nu prea merg eu neacoperită de mașină; care o să existe pentru că cei de la Gold&Platin, slavă Domnului, tot promovează online Chevrolet Sparkul) și că nimeni n-o să mă mai recunoască vreodată pentru că nu mai sunt în pas cu cool-ul din online.

Totuși, eu îmi continui (bine) job-ul care implică mult online și, la fel de bine, celălalt job care implică și el puțin online. Dar PERSOANA MEA, aia care luptă pentru brandul personal… dacă n-o să mai existe? Dacă a început deja să dispară puțin câte puțin din cauza lipsei de cool online-ic de care dau dovadă în ultimul timp?

Ah! Și scriu și pe Belva, deci mai am o șansă să-mi recapăt puțin din coolness.

Totuși, nu știu… mă frământă așa… mă roade prin interior ideea asta cu lipsa existenței mele din cauză că nu am făcut eforturi susținute pentru a mă menține măcar pe linia de plutire. Dacă n-o să mai fiu vreodată, să știți că mă puteți găsi în offline. Stau într-un colț pe întuneric și mă gândesc cu nostalgie la vremurile în care eram în centrul atenției pe la blogmeeturi .

*Să fie clar de la început: nu sunt o persoană din aia care susţine sus şi tare că oriunde în lume e mai bine decât în România sau că românii sunt needucaţi, proşti şi neciopliţi şi nici nu-mi ascund originile atunci când merg într-o ţară străină. Mai mult de atât, chiar mă enervează la culme oamenii care fac generalizări de genul “Da’ ce să-i faci? Suntem în România, ţara tuturor posibilităţilor” sau “Aşa-s românii” (evident, cu conotaţie negativă) sau “E român, cum altfel vrei să fie decât leneş” sau câte şi mai câte. Mă enervează!

Totuşi, poate că influenţată fiind şi de ştirile despre rromii care erau trimişi înapoi în ţara “lor”, România, indiciile cum că “pe aici au trecut români” au fost mult mai evidente decât de obicei. Sau poate că ele existau mereu acolo, numai că nu am avut eu timp alte dăţi să le văd.

Prin urmare, mergând pe logica conform căreia eu, dacă aş vedea un indicator pe care apare litera “I”, nu m-aş repezi la el să adaug cu vopsea literele “aşi” lângă el, din prea mult patriotism, tot aşa şi un cetăţean croat, dacă ar vedea o parcare marcată cu un “P”, nu s-ar repezi la semn pentru a picta cu vopsea literele “ula”, din prea mult patriotism. Această opţiune fiind eliminată, a mai rămas o singură naţie pentru care acest cuvânt să însemne ceva.

Şi trebuie să adaug că acest cuvânt este foarte iubit în Paris; îl auzi măcar o dată la metrou, măcar o dată pe malul Senei, măcar o dată la Trocadero şi, bineînţeles, măcar de trei ori la Turnul Eiffel.

Pe lângă pronunţarea obsesivă a acestui cuvânt, românii care trăiesc în Paris se mai îndeletnicesc şi cu comercializarea apei minerale, alături de prietenii lor africani, dar şi alături de prietenii lor spanioli.

Totuşi, dacă aceştia din urmă excelează la comercializarea de turnuleţe Eiffel, precum şi la confecţionarea de brăţări, românii au mult mai mult succes la vânzarea apei minerale pentru că vin cu intonaţia mult exersată în România, datorită ţigărilor sau a vopselei de ouă pe care atât de intens le-au vândut aici. Aşa se face că strigătul lor iese cu mult din mulţimea vânzătorilor ambulanţi, datorită prelungirii ultimelor două vocale, de tipul: “de l’eau, de l’eau, de l’eeeeeaaauuuu” (citit “de lo, de lo, de looooooo” – recunoaşteţi?).

De asemenea, românii sunt cei care îşi comandă 14 hot-dog-uri (care-o fi pluralul românesc al acestui cuvânt?) şi apoi stau şi se scarpină de tichete de masă, adăugând “Mai trebuie 4 euro, fă, tâmpito!”.

Îmi este ruşine să spun că nu mi-am putut da seama dacă era vorba despre români sau despre rromi (cazurile evidente se exclud), dar cert este că limba noastră era pe buzele lor şi toată lumea o recunoştea.

Ştiu că ăsta este un articol frustrat, dar nu avea sens să vă povestesc cât de bine m-am simţit în micul concediu, cum mi-a plăcut TOT, în afară de ceea ce am expus mai sus, nu?

Înainte să ne mutăm la casă, unul dintre marile argumente pentru această mutare era acela că o să scăpăm de diferitele tipuri de vecini: doamne casnice care s-au plictisit de compania copiilor și s-au apucat de urlat la ei zilnic, bărbați virili și cu pumnii puternici, bărbați iubitori de alcool, femei iubitoare de alcool și, nu în ultimul rând, doamne cu părul albăstrit cu albastru de metil, paznice fidele ale vizorului, dar și ale tuturor geamurilor, mereu informate de tot ceea ce mișcă în jurul lor.

Acum fie vorba între noi, eu cel mai mult am vrut să mă mut la casă pentru că nu mai suportam căldura din apartament în timpul verii.

De foarte mult timp stăm la casă și de foarte puțin timp am descoperit că problemele de care ne-am dorit din tot sufletul să scăpăm (în afară de problema cu căldura) persistă, dar sub o altă formă, una mai poetică.

Citeşte în continuare »

Cred că oamenii care se dau deștepți nu au o viață fericită și plină de bucurii, pot fi mult mai ușor deprima…bili și au un număr limitat de interacțiuni sociale reușite.

Mai cred despre aceștia că sunt triști pentru că nu-și dau seama cât de penibili sunt și că sunt și mai triști pentru că nu-și dau seama că nu au respectul celor din jur.

Mai cred despre ei că nu se pot bucura atunci când un lucru le iese bine sau atunci când li se confirmă că au acționat corect pentru că niciodată nu se așteptau să eșueze.

Mai cred că devin frustrați și paranoici atunci când nu sunt în centrul atenției sau atunci când nu li se cere lor părerea în anumite probleme, situație în care vor face tot ce le stă în putință să atragă privirile asupra lor, indiferent dacă măsurile luate îi vor afunda și mai mult în butoiul cu lucruri penibile.

Mai cred despre ei că se pierd în tot felul de detalii și că accentuează numai lucrurile despre care știu ei să vorbească, deși nu sunt atât de importante, dacă ne vom orienta într-un peisaj mai mare.

Ce bine-mi pare că nu mă dau deșteaptă!

Dany mi-a dat o listă de cărți de dezvoltare personală de la Editura Amaltea și mi-a zis să-mi aleg una pe care să o citesc iar apoi să-i fac o recenzie.

Nu știu dacă vi s-a întâmplat vreodată să fiți puși în situația de a alege un singur lucru dintr-o listă, să începeți să citiți lista respectivă și, deodată, pur și simplu să vi se oprească privirea pe un cuvânt care să se potrivească atât de bine cu starea voastră de spirit, încât să nu mai fie necesar să lecturați lista până la capăt deoarece alegerea a fost făcută pe loc.

Așa mi s-a întâmplat mie cu cartea Relaxează-te – viața merită trăită!, scrisă de Loretta LaRoche. Cred că din cauză că momentul lecturării listei a coincis cu un moment de stres maxim în viața mea (din păcate, un moment nu chiar atât de unic…).

Acum, după ce am parcurs întreaga carte, nu aș putea spune că am învățat să mă relaxez. Mai mult de atât, în afară de unele pasaje în care m-am regăsit (parțial), per ansamblu mi s-a părut o carte destul de ușurică, scrisă de o femeie cu destul de multe frustrări.

Dar să începem cu părțile care mi-au plăcut și în care m-am regăsit:

”De ce râsul provoacă durere fizică? Nu am văzut niciodată un grup de copilași de patru ani care se hlizesc ca nebunii să se oprească și să raporteze unui adult faptul că îi dor mușchii feței și că nu mai pot. Mușchii feței dor de la râs pentru că nu sunt în formă.”

Mi-a plăcut ideea. Nu știu dacă este adevărată din punct de vedere medical, dar știu sigur că, pe măsură ce creștem, începem să credem că avem nevoie de tot felul de lucruri costisitoare și extravagante pentru a putea zâmbi.

”Mulți dintre noi merg la culcare noaptea și nu se pot relaxa. De multe ori, stăm în pat și trecem totul în revistă. Normal ar fi să ne gândim la ceva o dată și gata. Dar mintea nu știe când să se oprească, nu? Așa că se declanșează o logoree mentală care ține toată ziua.”

Aici a uitat să precizeze că mai sunt și unii care nu numai că au un adevărat desfășurător în cap, ornat cu tot felul de scenarii macabre despre ceea ce ar putea să urmeze a doua zi, ci mai au și un telefon plin de reminder-uri setate în timpul nopții, adică atunci când logoreea mentală este în toi.

Și acum ideile pe care nu cred că le voi putea pune vreodată în practică pentru că sunt penibile:

”Starea de spirit este contagioasă, poți influența starea de spirit a celorlalți cu aura ta [...]. De ce n-ai cere să fii aplaudat din când în când? Când intri în birou dimineața, spune-le celorlalți: ”Am ajuns – nu mi-a fost ușor. Aș vrea să mă aplaudați”. Când te intorci acasă, intră pe ușă și spune: ”M-am întors! Aș fi putut să mă duc oriunde altundeva, dar am venit acasă.” Și cere aplauze. Data viitoare când intri în magazin, cere-le tuturor să te aplaude.”

Pe această cale, doresc să le transmit colegilor mei de birou (care sigur îmi citesc blogul), precum și tuturor rudelor (care nu știu dacă îmi citesc blogul) și, nu în ultimul rând, tuturor celor de la magazinele din Felicia (care, din nou, nu cred că au ajuns pe acest blog) să lectureze cu atenție paragraful de mai sus și să acționeze în consecință. NOT!

”Eu personal am făcut următorii pași ca să încetez să îmi mai fac probleme legate de îmbătrânire. Încerc să nu fac baie în cadă foarte des. Prefer să fac un duș. Baia în cadă presupune să te expui riscului de a te vedea în toată splendoarea ta.”

Acum să-mi spuneți voi: nu este asta o femeie complexată? Cum adică să nu mai faci baie pentru că îți vezi propriul corp? Și oglinzile? Ce faci cu oglinzile? Îți pui numai niște cioburi în care să-ți vezi (eventual în ceață) doar porțiuni de față?

”Și chiar nu înțeleg lenjeria tanga. Eu sunt de părere că nimeni nu ar trebui să poarte așa ceva. De ce să dai bani pentru ceva care îți va intra în fund? Ne petrecem anii de școală ferindu-ne de așa ceva, iar apoi ne-o facem cu mâna noastră!”. Aceasta este fraza după care am încetat să mai citesc cartea.

În concluzie, recomand această carte numai dacă veți ajunge vreodată tolăniți într-un hamac, fără chef de prea mult efort mental, într-o stare de totală relaxare. În niciun caz în mijlocul unei săptămâni pline de stres…

Tomata a inițiat prima leapșă din viața blogului ei și, deși nu mi-a fost pasată direct, mi-a plăcut foarte mult și m-am gândit că ar fi funny dacă aș scrie și eu despre asta.

Spun că ar fi funny pentru că eu, nu știu dacă a realizat cineva asta, dar sunt o mare workaholică. Sunt atât de workaholică, încât nici măcar nu știu la care dintre cele trei joburi să mă gândesc, acum că m-am apucat de răspuns la această leapșă.

Și da, știu că o să mi se reproșeze că nu am timp ”pentru mine”, dar cred că deja am explicat poziția mea față de acest timp. Și da, mai știu și că o să mi se reproșeze că nu am viață personală, dar, având în vedere că cel mai bine mă simt atunci când am foarte foarte foarte multe lucruri de făcut, eu zic că am o viață personală destul de bogată.

Așadar, să începem:

Câte zile lucrezi pe săptămână?

Oficial, 5.

Câte ore lucrezi pe săptămână?

40+ pentru primul job, 8+ pentru al doilea job, 20- pentru al treilea job.

Ai un program fix? O rutină?

Am un program fix, dar nu poate fi numit ”rutină” pentru că în fiecare zi se întâmplă lucruri noi. Desigur, există și anumite lucruri ce ar putea fi numite ”rutină” – de genul cafelei de dimineață , dar în cea mai mare parte a timpului mă confrunt cu tot felul de lucruri noi. Unde mai pui că, în cadrul celui de-al doilea job, interacționez cu niște oameni pe care aș putea să-i numesc oricum, numai ”rutină” nu .

De câte ori pe zi îţi iei pauze la serviciu?

Păi primul îmi place atât de mult, încât am impresia că sunt într-o pauză continuă, chiar dacă eu, de fapt, lucrez. Deci n-aș putea să spun când sunt pauzele oficiale. Evident, în afară de pauza de masă care este de fix o oră și care este luată în jurul orei 12. Hmmm… mai am o oră…

La al doilea iau pauză atunci când ia toată lumea pauză, adică între seminarii sau între prima și a doua oră de seminar, depinde cât de mulți studenți fumează .

La al treilea nu mai iau pauză, că deja am luat prea multe pauze în timpul zilei.

Câte ore pe zi petreci scriind şi citind emailuri?

Cam jumătate din timp, având în vedere că, cel puțin pentru primul job, comunicarea se bazează în mare parte pe e-mail. Cât despre mailul personal, mă holbez la el din 10 în 10 minute, chiar dacă, în majoritatea cazurilor, nu apare nimic interesant.

Care e primul lucru pe care îl faci când ajungi la lucru?

La primul job, ud florile. La al doilea, fac prezența și la al treilea… hmmm… hmmm… hmmm… Deschid download-ul pentru Nip/Tuck?

Cu cine bei cafeaua şi cine o face?

E 3 în 1, se face singur. Îl beau cu colegii sau, după caz, cu floarea .

Un exemplu de office fun?

Adică faptul că ascult Guerilla? Stau pe Twitter/Facebook? Citesc bloguri? Îmi cumpăr o grămadă de flori? Ieșim în oraș în pauza de prânz?

Când nu lucrezi, cum îţi petreci timpul?

Ne urcăm în mașină și mergem de aiurea. Citesc. Mă uit la seriale. Mă uit la alte filme, care nu sunt seriale. Mă duc la cineforum (dar despre asta o să vă zic într-un alt articol). Scriu pe blog. Gătesc supă (singurul lucru mai complicat pe care știu să-l gătesc). Îmi plănuiesc concediul. Ne plimbăm prin Copou. Fac poze (chiar dacă nu mă pricep). Fac baloane de săpun. Și, în general, nu am chef să mă gândesc la cele trei joburi.

Asta a fost, doamnelor și domnilor. Nu-mi place să pasez lepșe, așa că o voi lăsa liberă, să o ia cine dorește.

Mă înspăimântă promoterii. Devin total antisocială, îmi urcă tensiunea și mi se încleștează degetele atunci când se apropie unul de mine.

Îi urăsc în oricare formă ar veni ei: promoterii care vor să-mi facă unghiile (numai dacă sunt naturale), promoterii care îmi înmânează bilețele câștigătoare și care, mai apoi, mă pun să-mi plătesc singură și conștiincioasă premiul, promoterii care vor să-mi povestească despre diverse asigurări, promoterii care vor să-mi arate cum funcționează diverse produse electrocasnice, promoterii care vor să salvez diverși copii cu diverse boli.

Promoterii sunt singurii oameni care reușesc, într-un timp atât de scurt, să trezească un sentiment în mine: unul de nervozitate excesivă concretizată într-un comportament ușor agresiv sau măcar antisocial de genul ”NU!”.

Oricât de minunate ar fi produsele pe care le prezintă sau cauzele pentru care luptă, îi urăsc. Îi urăsc pentru că, în creierul meu, ei sunt suma strategiilor de vânzare din spatele unui brand; ei sunt fața umană îmbibată cu traininguri de vânzări a eforturilor făcute de branduri pentru a vinde.

Promoterii sunt oamenii ăia care zâmbesc tot timpul, indiferent de starea de spirit în care se află, pentru că vânzările nu se fac cu fruntea încruntată. Promoterii sunt cei care întotdeauna, spre binele tău (evident!), îți înmânează ceva: un flyer, un colț de felie de salam înfipt într-o scobitoare, un păhăruț cu iaurt. Întotdeauna știu toate detaliile produsului înmânat și sunt dispuși să ți le prezinte.

Devin nervoasă și cu tendințe pronunțate de a fugi cât mai departe din calea lor atunci când îi zăresc la orizont. Devin atât de irascibilă, încât nici eu nu mă mai recunosc.

Da, știu. Ei nu au nicio vină. Ei doar își fac treaba. Totul este în capul meu…

Autor: Jose Saramago

În sfârșit am găsit o carte scrisă de Saramago care mi-a plăcut. Poate nu știu eu să-i înțeleg scrisul, poate nu-mi plac portretele de oameni triști pe care le conturează el, poate nu-mi place atmosfera de apăsare pe care mi-o induce sau poate, pur și simplu, nu-mi plac cărțile cărțile în care nu prea există acțiune. Nu știu exact care este explicația dar, după ce am citit ”Toate numele” și ”Peștera” am vrut să-mi iau gândul de la Saramago. Pentru că, totuși, nu mai aveam nicio carte disponibilă pe noptieră, am deschis ”Eseu despre orbire”. Și foarte bine am făcut…

Eseu despre orbire este o carte care îți trezește un set complet de sentimente negative amestecate: tristețe, oripilare, scârbă, milă, deznădăjduire, nod în gât (nu știu cum se cheamă sentimentul ăsta), revoltă.

În mare, Eseu despre orbire este despre o întâmplare inexplicabilă ce a determinat orbirea tuturor oamenilor (probabil din lume). Și, tot printr-o întâmplare inexplicabilă, acestora le-a revenit vederea la loc. O singură persoană nu și-a pierdut vederea în tot acest timp.

Cartea m-a impresionat pentru că, până la a o citi, aveam impresia că a-ți pierde unul din simțuri și, mai ales, vederea, este cea mai mare nenorocire care ți se poate întâmpla. Eseul despre orbire mi-a confirmat, dar mi-a și infirmat acest lucru; practic, faptul că toată lumea (din lume, se pare) și-a pierdut, într-un final, vederea, a determinat un adevărat haos social.

Pierderea vederii i-a determinat pe oameni să comită atrocități pe care nu se credeau capabili să le comită și, astfel, să se întoarcă la un primitivism cu care numai oamenii cavernelor erau obișnuiți: crime, violuri, adultere, masacre făcute în numele foamei, reguli grotești impuse de orbii care dețineau puterea (adică aveau acces direct la hrană), multă mizerie și uitarea normelor de bun simț.

Un alt aspect ce m-a oripilat total a fost modalitatea în care (încă) văzătorii îi tratau pe nevăzători: nicidecum ca pe niște persoane cu probleme ce trebuie rezolvate ci, mai degrabă, ca niște animale cuprinse de turbare ce trebuie izolate în grajduri și care, din când în când, trebuie împușcate pentru că numărul lor este deja prea mare.

În tot acest haos provocat de această boală necunoscută, lupta pentru supraviețuire este atât de acerbă, încât personalitatea fiecăruia nu mai contează. Pe tot parcursul cărții nu este pronunțat niciun nume, personajele nu fac niciun efort să se cunoască după nume pentru că, așa cum unul dintre personaje (singurul personaj care nu și-a pierdut vederea) afirmă, ”În adâncul nostru este ceva care n-are nume, acest ceva suntem.”

Mi-am dat seama că, mai îngrozitor decât să nu vezi este să fii singurul care vede într-o mare de oameni nevăzători. Soției doctorului, singura neatinsă de orbire, i-au fost înregistrate pe retină toate aceste atrocități, fiind martoră oculară la toate crimele, violurile și întâmplările îngrozitoare prin care cu toții au trecut; unii orbește, alții cu ochii larg deschiși.

Eseu despre orbire nu este o carte pe care să o citești pentru a primi vreo explicație, ci pentru că vrei să vezi până unde poate merge ființa umană, pusă față în față cu frica de moarte.