Sunt sigură că în toată existenţa voastră aţi dat cel puţin peste o persoană care v-a dat planurile peste cap într-un mod negativ, care v-a promis că vă ajută în rezolvarea unei anumite probleme şi care v-a lăsat baltă în ultimul moment. Well… până în prezent, am dat peste doi astfel de oameni. S-ar putea ca, totuşi, să fi dat peste mai multe persoane din această „specie”, dar se pare că numai aceştia doi mi-au rămas adânc „înfipţi” în minte.

Nu, nu, nu s-au terminat. O nouă zi, noi perle:

„Sunt într-o postură umilă a angajatorului având o poziţie adversară”

„În ceea ce priveşte ritmul lent, acesta este caracteristic persoanelor care sunt supărate sau celor care au o depresie”

„Orientarea palmelor: femeia le ţine la vedere, bărbatul cam îşi ascunde mâinile”

„Comunicarea activă este atunci când are loc un efect spirală între interlocutori”

„… când o persoană vorbeşte cu volumul vocii de joasă tensiune”

„Şeful are braţele răsfirate, departe de corp, gesticulează, cu o palmă „înfiptă” în masă”

„Pauzele în vorbire au un rol foarte important în acest proces complex deoarece ele ajută la formularea gândurilor şi ideilor utilizând tragerea de timp”

Şi, de departe, preferata mea, cea care îmi demonstrează mie că o situaţie de comunicare este cam la fel cu o partidă de sex:

„În comunicare, receptorul trebuie să ajungă la un feedback”

Una dintre îndeletnicirile Inesului din ultimul timp (ultimul timp = ultimele ore, că acum a reuşit şi Inesul să se trezească ) este să corecteze lucrări. Şi, pentru că nu m-am putut abţine, dar şi pentru că este oarecum urât din partea mea să râd de una singură, m-am gândit să share.

P.S1. Fără nume, specializare sau grupă. Doar cu câteva zâmbete . P.S2: Nu fiţi răutăcioşi, sunt doar nişte „scăpări” .

“Comunicarea empatică vizează retrăirea stărilor, gândurilor, sentimentelor de către celălalt receptor prin intermediul psihologiei celuilalt.”

“Un alt tip de comunicare este acela când soţul se află singur în cameră vorbind la telefon, dar nu are totuşi dispoziţia necesară, iar când soţia îl vede, prin expresia feţei îl înţelege şi ar vrea să îl scape de acel apel.”

“… poziţia de cooperare, deasemenea foarte bună într-o discuţie relaxată, lipsită de tentative irascibile.”

“Privirea celor trei este una oficială, adică se formează un triunghi între ochi şi frunte.”

“pix-uri”

“Pentru a comunica eficient cu o persoană, prezenţa fizică nu este necesară.”

“Funcţia emotivă sau expresivă este legată de emoţii, de exemplu aflarea unei moşteniri primite sau când îţi cade o bucată de beton pe picior.”

Ieri am avut ocazia să mă minunez din nou de mintea omului. Ca să fiu puţin mai exactă, nu de mintea omului, în general, ci de mintea unui anumit exponat al speciei umane numită de nu ştiu cine (dar tind să cred că de ceva BUG Mafia sau La Familia sau Paraziţii sau Doamne iartă-mă trupă din asta de „după blocuri”-le care neapărat trebuie să fie „gri”… sau poate că s-a autonumit ) „băieţaş de cartier”.

În continuare, pentru că acesta este un blog inocent, scris, dar mai ales citit de oameni culţi şi educaţi şi, prin urmare, aici nu veţi găsi niciodată scrise cuvinte obscene (nici măcar cu ocazia introducerii lor în DEX), dar şi pentru organizare şi pentru buna desfăşurare a firului narativ, voi detalia o legendă a cele ce vor urma:

Există un moment în toată această euforie a sărbătorilor, atunci când toată lumea se cuibăreşte prin case, atunci când suntem cu adevărat mulţumiţi că am reuşit (cu greu, e adevărat) să închidem uşa frigiderului, atunci când am ieşit triumfători de la coada de la supermarket, atunci când ne uităm pe geam şi constatăm că ninge în timp ce alţii profită de neatenţia noastră pentru a strecura cadouri sub brad şi apoi să blame it on the old man; momentul urărilor.

Şi iată că a venit momentul absolut previzibil şi lipsit de originalitate care vine la final de an  in viata aproape fiecarui blogger care, în acest mod, capătă un motiv în plus pentru a mai scrie un articol şi pentru a se mai lăuda/defrustra/spune pur şi simplu ce are de spus.

Ca orice cetăţean ajuns pe Pământ cu menirea de a reprezenta populaţia urbană cu mândrie şi fără prejudecată (sau cu, în funcţie de numărul de camere deţinut de apartamentul deţinut şi el, la rându-i, apartament cumpărat cu bani lichizi pe vremea comuniştilor, atunci când era mai bine, pentru că aşa cred bătrânii precum nenea Moraru care, în fiecare miercuri, scotea în faţa uşii câte o sacoşă plină de decupaje din reviste porno cu scopul nedeclarat dar evident, desigur, de a contribui la educaţia sexuală a vecinilor cu vârste cuprinse între 7 şi 12 ani care, chiar dacă nu se descurcau prea bine la descifrat cuvintele, pozele, slavă Domnului, le înţelegeau cu vârf şi îndesat… dar să revenim, că iar ne abatem de la subiect!), şi cei de pe strada Prudenţei, numărul 675 prezentau un puternic spirit antreprenorial.

Fapt no 1: Din înţelepciunea profilor

„Pasărea a fost ideea oului de a obţine mai multe ouă”

„Toate eforturile pe care le fac statele pentru a ne aduce nouă fericirea sunt risipă de resurse”

Fapt no 2: Din cotidian

E ora 23.00 şi eu m-am gândit că ar fi bine să mă apuc de corectat lucrări. Acum. Aşa că, as we speak, corectez şi ascult pe repeat asta:

Fără legătură.

Pentru că „ştim cum am intrat în criză, dar nu ştim când şi cum vom ieşi din ea”, Business Pundit încearcă să o abordeze într-un „facem haz de necaz”-style, dând o mână de ajutor unor mari companii care probabil că, în urma crizei, vor avea nevoie de ceva rebranding. Bineînţeles, dacă vor deborda de sinceritate .

Înainte de a citi articolul, play:

Parisul este primul oraş pe care l-am văzut atunci când am ieşit pentru prima dată din ţară. Eram în clasa a şaptea (cred) şi visam să mă îndrăgostesc acolo de cineva care să mă facă să îl iubesc aşa cum numai în Paris se poate învăţa şi care să mă facă să sufăr şi pentru care să vreau întotdeauna să mă întorc acolo.

Nu l-am întâlnit pe EL, dar întotdeauna am vrut să mă întorc acolo. Dovada este că, a doua oară când am ieşit din ţară, tot în Paris m-am dus. Şi a patra oară la fel (a treia oară m-am dus la mama naibii, dar asta este altă poveste care nu are importanţă pentru firul epic al acestei naraţiuni).

Întotdeauna am avut senzaţia că văd Parisul cu persoana nepotrivită, chiar dacă persoanele împreună cu care îl vedeam erau nişte oameni frumoşi cu care îmi plăcea să îmi petrec timpul în alte circumstanţe. Deci senzaţia nu avea neapărat legătură cu aceste persoane, ci cu lipsa şi necesitatea prezenţei unor sentimente.

Pentru că, pentru mine, Parisul nu înseamnă un cumul de atracţii turistice, nu înseamnă o adunătură frumoasă de turnuri (Eiffel), de străzi (Champs Elysees), de ape curgătoare (Sena), de vaporaşe, de muzee (Louvre) şi altele. Nu înseamnă nici o grupare de oameni sclifosiţi care vorbesc tare, pe nas şi cu multe multe multe gesturi, nu înseamnă brânză cu mucegai, nu înseamnă străduţe mici şi gălăgioase, după cum nu înseamnă cumpărături.

Parisul înseamnă un cumul de emoţii, de trăiri, de exaltări şi de dorinţe de a le împărtăşi cu cineva, o senzaţie de bine pentru că eşti acolo cu cine trebuie, un zâmbet tâmp pierdut în ochii celuilalt pe o străduţă colorată de la poalele Sacre Coeur-ului, într-un bistro gălăgios, sau pe Sena. Oriunde, de fapt.

Dacă această condiţie minimală, de a împărţi Parisul cu cine trebuie nu este îndeplinită, atunci Parisul rămâne, de fapt, o iluzie a iubirii.

Irina mi-a amintit azi despre senzaţia Parisului:

„When I was 10, we went to England. My mother was shooting a miniseries there… My dad took me to Paris for the weekend. We had the most amazing time. On the plane back to London, he asked me, ‘Do you know why I took you to Paris, only you and me?’ And I said, ‘Why?’ And he said, ‘Because I wanted you to see Paris for the first time with a man who you know will love you for the rest of your life.’ — Gwyneth Paltrow, Parade - January 17, 1998”