Da, recunosc, îmi plac brandurile! Începând cu momentul în care deschid ochii și mă încalț cu papucii de casă și până în momentul în care închid cartea seara, sunt înconjurată de branduri. Pe unele le caut intenționat și nu cumpăr altceva în afară de brandul în care am încredere, peste altele dau din întâmplare și constat că sunt branduri cunoscute iar pe altele le iubesc, pur și simplu (Belvita, my love!).

Nu sunt una dintre persoanele care merg cu tricourile întoarse sau cu bata chiloților la vedere, nici nu-mi agăț bling-bling-uri de ochelarii de soare. Însă sunt anumite produse despre care știu sigur că sunt bune. Nu știu dacă e din cauza brandului, dar știu că sunt bune. Iar pe acelea le caut și nici nu-mi doresc să experimentez și să-mi iau no-name-uri, doar de dragul de a declara că nu sunt o persoană superficială.

Nu înțeleg aversiunea exagerată a unora față de branduri. Există persoane despre care, din modalitatea în care se exprimă, poți trage concluzia că sunt în stare să protesteze dezbrăcate în centrul orașului cu pancarde cu ”NU brandurilor!”. Aceste persoane doresc atât de mult să demonstreze că au cunoscut adevăratele valori ale vieții, încât ar putea să vorbească ore în șir despre cât de proaste sunt croielile anumitor branduri, cât de piți este să te duci în mall, cât de exagerat ești dacă alegi Cinema City, cât de multe fumuri ai dacă mănânci uneori la restaurant, cât de snob ești dacă îți cumperi o anumită cameră foto, cât de impertinent ești dacă dai mai mulți bani pe un produs din cauza brandului etc.

Eu merg pe principiul ”dacă îmi place și nu e exagerat de scump, îl iau!”. Și, de cele mai multe ori, este vorba despre branduri care, din păcate își desfășoară activitatea în locurile pierzaniei denumite sugestiv ”centre comerciale” sau ”mall-uri”. Și da, am anumite branduri de haine preferate; și nu este din cauza brandului în sine, ci din simplul motiv că stau bine pe mine. Și le prefer!

Împușcați-mă voi, brands haters!

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• 11 05 2011 -- Cât de bine este să asociezi persoana cu brandul? (5)
• 10 09 2010 -- Prezența mea în online lasă de dorit (9)
• 12 02 2009 -- Din vina crocodilului (0)

Am apreciat foarte mult prezentarea d-nei Ruxandra Lidia Krișan care a vorbit ”Despre PR, fără ipocrizie”. În special, am apreciat modalitatea în care a prezentat, degajarea de care a dat dovadă, stilul direct și foarte dezinvolt, de parcă sala respectivă a fost dintotdeauna a dumneaei.

Totuși, au fost dezvoltate anumite idei în prezentare cu care nu sunt deloc de acord. Și o să le iau pe rând:

1. După ce PR-istul își pune frumos pe hârtie planul de acțiune pentru un eveniment de PR, trebuie să insiste foarte mult pe lângă superiorii (care aprobă bugetul) pentru ca evenimentul respectiv să se organizeze

Cu tot respectul, aceasta mi se pare o strategie de PR ad-hoc. O companie care se respectă și care, după spusele dumneaei, privește respectivul eveniment ca făcând parte dintr-o întreagă strategie de comunicare (evenimentul nu este privit doar ca distracție, chiar și în cazul în care este o petrecere internă pentru sfârșitul de an), își face o strategie de comunicare pe termen lung.

De regulă, această este făcută la finalul anului în curs pentru anul care va urma. Aici sunt incluse toate campaniile de comunicare, atât interne, cât și externe.

De asemenea, în cazul unei companii care are o cultură organizațională destul de bine dezvoltată, există un buget pentru comunicare, acceptat de toți cei care au putere de decizie. Acest buget este foarte detaliat și planificat pentru anul ce va urma, astfel încât, chiar cu un an înainte, se știe ce se va întâmpla peste un an.

Dacă această planificare ar exista (pentru că vorbim despre o companie sănătoasă), atunci cel care ar trebui să aprobe bugetul pentru un eveniment nu ar mai fi luat prin surprindere.

Poate că, totuşi, sunt eu prea naivă şi prea idealistă, însă vorbesc din experienţă. Sau poate că lucrez eu în compania viselor mele, am jobul viselor mele şi şeful viselor mele…

2. Cheia unui eveniment este muzica

Cheia unui eveniment este să îl adaptezi în funcție de publicuri. Dacă publicului tău îi place muzica, îi dai muzică. Dacă nu, nu. Am organizat prea multe evenimente la care nu a fost muzică pentru a putea afirma că nu în muzică stă succesul evenimentului.

3. Unul dintre instrumentele de măsurare a succesului unui eveniment constă în numărul de persoane care au venit la tine (tu, în calitate de PR-ist) pentru a face poze ”cu maimuța”

PR-istul este persoana din umbră. Publicul trebuie să știe că întreaga companie a organizat evenimentul, nu angajatul ĂLA.

4. ”Când veți crește voi mari și veți încerca să vă convingeți șefii să vă aprobe bugetele, nu vă duceți cu worduri la ei. Vă spun eu că nu le citesc. Duceți-vă cu power point-uri în care puneți multe poze”.

Dacă m-aș duce la șeful meu cu un PPT cu multe poze și fără worduri și excel-uri și analize SWOT elaborate, m-ar da pe ușă afară și mi-ar trage și un șut în fund. Cum să-l convingi de rezultatele măsurabile dacă nu-i duci ceva măsurabil?

5. Sponsorul îți dictează detaliile evenimentului, singurul lucru pe care PR-istul îl mai poate face este să se asigure că nu iese o cumătrie

Aș dori să îi întreb pe cei din Prime câte lucruri au schimbat la ”scenariul” inițial pentru că așa a vrut unul dintre sponsori? Și, dacă au fost, cât de drastice au fost ele? Și, dacă au fost drastice, au stat stresați ca evenimentul să nu se transforme în cumătrie?

6. Din câte am înţeles eu (poate am înţeles greşit), dacă, totuşi, publicul vrea să fie cumătrie, cumătrie să fie!

O companie trebuie să organizeze evenimente de PR în conformitate cu modalitatea în care doreşte să se poziţioneze. Dacă doreşte să fie percepută ca o companie „de cumatrii”, atunci va organiza cumatrii. Dacă doreşte să fie percepută într-un alt fel, atunci va organiza alt tip de eveniment şi îşi va „atinge” publicurile printr-un alt tip de mesaj.

Nu sunt de acord cu ideea că, dacă publicul îţi este prost, trebuie să te prosteşti şi tu. Desigur, dacă publicul îţi este prost, nu vei organiza un maraton de lectură filosofică sau un campionat de şah în aer liber. Totuşi, în organizarea de evenimente, PR-istul trebuie să aibă puţină responsabilitate socială în sânge şi să nu se comporte conform ideii care se pare că ghidează marile televiziuni („Daca publicul cere Dan Negru, Noră pentru Mama, Iubire interzisă şi Fata lui Tata  – mă mir şi eu câte titluri din astea ştiu , noi îi dam”).

Desigur, nu îmi permit să contest experienţa d-nei Krisan şi nici faptul că discursul dumneaei a fost formulat într-o mare cunoştinţă de cauză. Totuşi, din minuscula experienţă pe care o am şi eu, îmi permit să ridic puţin fruntea din pământ, să trec peste dezinvoltura discursului şi să o contrazic pe alocuri.

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• 7 10 2010 -- PRIME Iași organizează Team Adventure. Iar :) (6)
• 14 05 2009 -- C(omunicare) şi R(elaţii) P(ublice) (11)
• 17 04 2009 -- Play less, train more (3)
• 30 09 2010 -- O ultimă încercare: caut voluntari pentru pr.uaic.ro (18)
• 11 03 2010 -- RIUF (0)

Acum că m-am adresat întregului meu public, să trecem la mitul numărul 3…

Mitul de azi: Jurnaliştii şi PR-iştii

Enunţ: Jurnaliştii şi PR-iştii sunt precum şoarecele şi pisica, întotdeauna cu interese divergente şi întotdeauna într-o încrâncenată luptă. Niciunul nu înţelege aşteptările şi munca celuilalt, ambii îşi urmează propriu interes. Iar asta ne afectează pe noi, oamenii de rând…

Status: Fals în proporţie de 80%. Părerea mea.

Busting: Da, cred că este o prejudecată iar motivul pentru care am lăsat o portiţă de scăpare de 20% este că, tocmai această prejudecată s-ar putea să le îndrume acţiunile. De ambele părţi.

Evident, la fel ca toată lumea informată, am citit şi eu despre acest conflict şi despre problemele ambelor părţi în legătură cu cealaltă parte. Ştiu despre deadline-urile nerespectate, despre conceptul de newsworthiness, despre comunicate de presă scrise prost, despre cuvinte plasate în gura cui nu trebuie numai de dragul senzaţionalului şi despre multe alte aspecte de acest gen.

Ceea ce vreau să spun, totuşi, este că în orice meserie apar astfel de conflicte, dar am impresia că acest aşa-zis conflict este atât de mediatizat, încât toată lumea îl primeşte ca pe ceva firesc şi i se conformează, chiar şi atunci când nu există.

Sunteţi liberi să mă contraziceţi. Până atunci, puteţi intra pe BasicMarketing, unde am scris mai multe şi unde vă puteţi amuza şi cu filmuleţul de la final. Enjoy!

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• 19 04 2009 -- Spălatul rufelor şi plata întreţinerii (6)
• 12 03 2010 -- Speaking. Public speaking. (4)
• 4 12 2009 -- Ză greit combac (14)
• 20 10 2009 -- Niciodată nu mai ajut pe cineva (5)
• 12 10 2009 -- De ce nu mai scriu (9)

Ştiu că nu sunt un mare blogger, dar măcar cei trei cititori ai acestui blog ar putea să mă ia puţin în seamă.

Mitul de azi: angajaţii McDonald’s

Enunţ: „Eu lucrez intr-un mc , nu conteaza care desi credeti-ma ca 99% sunt la fel […].Ca sa ajung la “miezul problemei” am sa incep prin descrierea mancarii pe care o vad in fiecare zi ( asat findca atunci cand intru in congelator sau n frigider citesc pe eticheta ceea ce contine acel produs ). Sincer carnea aceea care vi se pare gustoasa in special in Big Mac este intradevar facuta din peste 100 de animale dar mai grav este ca e facuta din resturi tocate de animale decedate.Deci nu sacrificate sau carne de calitate superioara ci carne vita sau mai bine zis “dejectii alimentare”.

Text preluat exact aşa cum a fost scris el de cineva care spune că este (sau a fost) angajat al McDonald’s, text care este mult mai lung, dar cam asta e esenţa.

Status: fals!

Busting: Chiar dacă sunt fan McDonald’s, n-o să susţin niciodată că mâncarea de acolo este naturală şi sănătoasă. Mai mult chiar, s-ar putea să fie aşa cum spune omul de mai sus. Nu asta e ideea.

Ideea este că îmi place să cred că suntem oameni mai educaţi de atât, oameni care să facă diferenţa între o argumentare validă şi una ne-validă. În cazul de faţă, avem de-a face cu una ne-validă care se foloseşte de sofismul autorităţii. A falsei autorităţi, mai bine spus. De ce?

Pentru că angajaţii McDonald’s nu ştiu din ce sunt preparate produsele respective. Produsele respective vin direct congelate la McDonald’s iar sarcina angajaţilor este să le prepare (adică să le pună pe gril sau în ulei sau să facă salate). Angajaţii McDonald’s nu se duc pe câmp să omoare vaci, nu se duc să împuşte pui şi nici nu se duc să cultive salată în grădini. Ei doar le prăjesc/pun între două bucăţi de pâine etc.

De asemenea, dacă te uiţi pe etichetă, acolo n-o să vezi textul: produs făcut din animale moarte care au murit de bătrâneţe, din dejecţii de animale, din gheare de pui şi din copite de vacă. M-am uitat. Nu scrie. Când am fost în State, am fost şi eu un trepăduş (aşa cum este şi tipul de mai sus) într-un McDonald’s şi am primit un mail cu tot textul de mai sus de la o prietenă. M-am uitat. Nu scrie.

Repet: s-ar putea ca informaţiile să fie adevărate, însă cei care le pot confirma sau infirma sunt numai cei de la Protecţia Consumatorului sau cei specializaţi să facă teste de acest gen. Nu angajaţii, adică aceia care iau bucata congelată de carne în mână şi o dau mai departe.

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• 10 09 2010 -- Prezența mea în online lasă de dorit (9)
• 30 08 2010 -- Cum recunoşti românii în Paris (9)
• 17 05 2010 -- Cum e la mine la lucru (6)
• 5 05 2010 -- Fobia mea (14)
• 26 04 2010 -- Eseu despre orbire (9)

Prin urmare, am decis eu ca, din înţelepciunea mea, să mă transform într-un mic mythbuster foarte subiectiv şi, într-un mod foarte subiectiv (după cum am spus deja), să dărâm – cel puţin parţial – nişte mituri care mă scot din sărite. Prin urmare, în fiecare marţi o să mai dărâm câte un mit, până ajung la numărul magic, 10. Desigur, dacă îmi mai vin în minte şi alte mituri, numărul magic va deveni altul.

Mitul de astăzi: studiile universitare

Enunţ: În facultate nu facem nimic util; este doar o fabrică ce ne ajută să obţinem o diplomă cu care, oricum, nu vom face nimic. Profesorii sunt nişte depăşiţi de situaţie care ne îmbibă minţile cu nişte teorii care niciodată nu-şi vor avea utilitate practică. Sunt atâţia absolvenţi de studii universitate care sunt şomeri!

Status: adevărat 50%

Busting: Privind şi reversul medaliei, există şi profesori care se dau de trei ori peste cap pentru a-i face pe studenţi să înţeleagă că teoriile lor îşi găsesc rostul şi în practică. Numai că, din cauza unei îngustări a minţii, aceşti profesori sunt băgaţi cam în aceeaşi oală cu toţi ceilalţi.

Iar această atitudine are drept efect lipsa de interes din partea studenţilor, lipsă care se declanşează automat şi care se manifestă prin absenţa de la cursuri şi seminarii dar, totuşi, prin susţinerea cu virulenţă a ideii că „proful ăsta habar n-are despre ce vorbeşte”.

Iar în ceea ce priveşte partea practică a teoriei… well… aşa cum i-am zis într-o zi unei studente:”O să ajungeţi să vă angajaţi şi o să constataţi că nu ştiţi să faceţi lucruri şi atunci o să daţi vina pe profesor; uitând că, atunci când profesorul a vrut să facă ceva practic cu voi, voi eraţi prea ocupaţi să citiţi reviste”.

Uneori, adică în cele 50% din cazurile fericite, este nevoie de două părţi care să îşi dorească să facă lucrurile să meargă bine.

Bonus: un articol despre cum nimic nu vine din cer, mai ales jobul.

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• 11 03 2010 -- RIUF (0)
• 7 09 2009 -- Trist… (21)
• 1 02 2010 -- Live jobing (11)
• 30 01 2010 -- ”Foarte greșit să conștientizezi fericirea” (9)
• 16 07 2009 -- Puncte şi „de la capăt”-e (2)