De când am blogul ăsta am mai găsit o chestie interesantă de făcut pentru a combate plictiseala: să mă uit în arhivă pentru a vedea „ce făceam anul trecut pe vremea asta”. Şi uite aşa o simplă activitate, plictisitoare pe alocuri, se transformă într-un bun prilej pentru a-mi analiza viaţa şi, eventual, evoluţia sau involuţia. Şi, cu ocazia asta, îmi dau seama ce înseamnă şi cum se pune în aplicare sintagma „connecting the dots”* despre care spunea Steve Jobs (by the way, aici îi este discursul, îl recomand cu căldură).

* conecting the dots: capacitatea de a face legătură între întâmplările din viaţa ta şi de a le găsi un sens după ce acestea au trecut, nu în timp ce ele se petrec (valabil mai ales pentru aspectele negative ale vieţii)

Luna iulie a anului trecut (şi o mare parte din luna august) a fost una dintre cele mai contradictorii perioade din toată viaţa mea.

A fost perioada în care am plâns şi am râs aproape în acelaşi timp, în care mi-am pus cele mai existenţiale întrebări, în care am luat cele mai curajoase decizii, în care am dus oameni undeva puţin mai jos de linia pământului şi în care, la rându-mi, am fost dusă acolo.

A fost perioada în care am avut cei mai mulţi cititori pe blog pentru că scriam fără să mă opresc, despre orice, în orice condiţii şi, mai ales, punând în interiorul articolelor toate trăirile intense din acea perioadă.

A fost perioada în care mi-am recunoscut mie însămi că mă minţeam şi a fost perioada în care am avut curajul să iau măsuri. A fost perioada cu cele mai puţin dormite nopţi, a fost perioada cu cele mai interminabile discuţii pe messenger, a fost perioada cu cele mai mari tăceri între patru ochi.

A fost perioada cu cele mai multe cântece triste, cu cele mai multe întrebări, cu cele mai multe aşteptări neîmplinite, cu cel mai puternic şi dureros picior pus în prag, cu cei mai albi peri scoşi.

A fost perioada cu cele mai sincere minciuni şi cu cele mai urâte adevăruri. A fost perioada cu cele mai banale situaţii ascunse după cele mai complicate metafore.

Una peste alta, a fost perioada pe care o să mi-o amintesc probabil cu cea mai mare claritate pentru mult timp de acum înainte, şi nu neapărat persoane, cât trăiri.

Şi mi-o voi aminti şi mi-o amintesc şi acum când „unesc punctele” şi când, rememorând, îmi dau seama cât de mare este prăpastia între ceea ce era anul trecut şi ceea ce este anul ăsta. Şi îmi mai dau seama că, unind punctele, înţeleg lucruri pe care atunci, fiind în mijlocul lor, habar n-aveam cum să le înţeleg, habar n-aveam de ce se întâmplă şi, mai ales, îmi era imposibil să accept că peste un an le voi considera întmplări urâte care mi-au dus viaţa pe cea mai frumoasă cale.

Tracy Chapman – The Promise

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• 25 07 2009 -- Dacă ar fi să alegi, ce-ai alege? (17)
• 24 05 2009 -- Melodie pentru TOT (11)
• 19 04 2009 -- Spălatul rufelor şi plata întreţinerii (6)
• 4 12 2009 -- Ză greit combac (14)
• 12 10 2009 -- De ce nu mai scriu (9)