N-are marşarier
Scris în categoria (culoare, optimism) de ines în data de 04-07-2009
Tăguit aşa : amintiri 
Nici un vot
Loading ...
Nici un vot Loading ...
Azi la ODO am auzit vorbindu-se despre „prima dată”, atunci când este „cel mai greu” (sau ceva de genul). Desigur, era despre ceva inteligent legat de online. Desigur, mintea mi-a zburat la ceva mai mult mecanic decât inteligent: condusul şi cum a fost prima dată pentru mine.
Well… prima dată, după ce am luat carnetul, am ajuns la concluzia că Dacia mea (da, era Dacie atunci) nu are marşarier. Pentru că eu învăţasem (pe Matiz) că, pentru a băga în marşarier, trebuie să faci dreapta şi înapoi cu mâna pe schimbătorul de viteze. La Dacie ştiam eu că este o şmecherie cu apăsatul înainte. Da’ nu mergea, dom’le. Prin urmare, am ajuns la concluzia înţeleaptă că „maşina asta n-are marşarier 
”.
Şi, pentru că „maşina asta n-are marşarier ”, am făcut o tură mare de curte şi am călcat multe flori ca să o pot scoate (era parcată cu faţa, de unde am dedus eu că „maşina asta CHIAR n-are marşarier, din moment ce nici măcat tata n-a parcat cu spatele”).
M-am chinuit apoi să străbat drumul vieţii fără să schimb într-a doua pentru că era mult prea greu pentru mine, fată fiind, să împing cu putere schimbătorul de viteze.
Dar, de departe, cea mai tare fază a fost în momentul în care, la ieşirea de pe drumul vieţii, care nu coincide cu ieşirea la civilizaţie, ci înseamnă o intersecţie de drumuri puţin mai asfaltate, eram atât de preocupată să semnalizez şi să găsesc semnalizarea (fie vorba între noi, într-o intersecţie unde foarte rar se întâlnesc două maşini), încât am intrat într-un tomberon.
Nu foarte mult, l-am luat numai puţin cu colţul, dar suficient încât să fie necesar să dau cu spatele pentru a ieşi de acolo.
Şi, pentru că ajunsesem deja la concluzia că „maşina asta n-are marşarier ”, singurul lucru înţelept care putea fi făcut în momentul ăla era să mă milogesc la frate’meu care, cu gluga pe cap şi atitudinea de „nu o cunosc, eram doar în trecere şi mi s-a făcut milă”, a ieşit din maşină, a ridicat puţin tomberonul şi l-a dat la o parte. Pentru ca eu să pot continua drumul în „maşina asta care n-are marşarier ”.
Am uitat să spun că făceam drumul ăla pentru a-l depune pe frate’meu în staţia de maxi-taxi, după care eu trebuia să mă întorc acasă. Dar, pentru că drumul de întoarcere necesita o întoarcere pe bune a maşinii şi pentru că stabilisem anterior că „maşina asta n-are marşarier ”, singurul lucru inteligent de făcut a fost să opresc o maşină pe stradă şi să o rog pe doamna de la volan să-mi întoarcă şi mie maşina pentru că „ştiţi, eu abia am luat carnetul şi maşina asta n-are marşarier ”.
Pe această cale doresc să-i mulţumesc doamnei care a fost atât de drăguţă şi a coborât din BMW-ul dumneaei pentru a se urca în Dacia mea şi pentru a mă învăţa că „maşina asta ARE marşarier”.
Urat domle’ din partea Daciei. Foarte funny articolul. Cand am condus prima data singura am transpirat toata de emotie. Cred ca si acum ar fi la fel.
Oricum felicitari pentru curajul de a o opri pe doamna cu BMW-ul.
Ultima postare de la Oana-Intre est si vest
Si eu eram toata transpirata de emotie. Si de la atata invartit de volan fara servodirectie. Dar cred ca frate’meu a transpirat mai tare decat mine
Iar despre doamna cu BMW-ul… eu oricum nu ma pricep la masini; pentru mine a fost o simpla doamna cu masina mai frumoasa. Apoi, dupa ce mi-a zis frate’meu “Adica tu ai oprit o femeie cu un BMW si i-ai zis sa conduca Dacia”, mi-am dat seama ca am facut ceva maret
Daciile astea batrane sunt un “izvor nesecat” de adrenalina. Prima data cand am condus o dacie, mai precis un model break, de prin 91, rupta in doua de carat marfa la viata ei, am trait urmatoarea intamplare.
Ma apropiam de o intersectie in CUG, cand o masina din sens invers mi-a taiat calea si a virat brusc la stanga. Omul vazuse ca are in fata o dacie si si-a spus, probabil, ca are timp sa treaca. Numai ca eu veneam destul de repede (pentru modul in care se circula in oras, evident) si, luat prin surprindere de virajul lui brusc, fara semnalizare, am franat puternic (atat cat poate o dacie din 91 sa franeze), ca sa nu ne ciocnim.
In momentul franarii, asa cum ne invata si fizica, prima data m-am izbit cu pieptul in volan, dupa care, mai mult de nervi, m-am tras cu putere inapoi in scaun. Ei, in momentul ala m-am trezit si cu volanul in mana. Un mecanic de meserie ar spune ca volanul n-are cum sa iasa, decat in “conditii exceptionale”. Cam cu “exceptionalele” astea ma intalnisem si eu… si surpriza era atat de mare, incat nu stiam ce sa fac.
Cum intersectia blocata de mine si de celalalt individ incepea sa se aglomereze, am zis ca “cea mai buna-i calea scurta”. Asa ca am pozitionat volanul pe lacasul lui, i-am dat un pumn puternic, am verificat daca invarte rotile si am luat-o, usor-usor, inainte, in (evident) rasetele celorlalti soferi care au putut vedea “rezolvarea”.
Partea proasta e ca aveam de facut cateva curbe pana sa ajung la cel mai apropiat service si, la fel cum ai patit si tu, multumeam sfintilor dupa fiecare viraj reusit. Nu stiu daca pericolul ala public mai circula pe sosele in ziua de azi, dar pot garanta ca nici daca vrei nu-i mai poti desface volanul acum.
articol super, ai ceva din Caragiale. si ce nume .: drumul vietii…cu multe conotatii
@Puterea Dushului
adevarul este ca de foarte multe ori, conducand Dacia, am avut senzatia ca o sa-i sara rotile, o sa-i zboare portbagajul, o sa-i gauresc podeaua cand apas pe pedale etc. Da’ chiar sa mi se intample… 
@Eyreene well, meritul este mai mult al lui frate’meu. El a venit cu ideea acestui nume de botez
Ei bine, dar cei care au mers mai mult timp cu Dacia stiu ca sentimentul nu se compara cu nici o alta senzatie traita in vreo masina mai frumoasa sau mai puternica. Mai ales cand nu stii daca mai iesi din noroiul in care ai intrat sau daca nu cumva unghiul de inclinatie al masinii(jumatate adancita in noroi) este mai mare decat trebuie ca ea sa nu se rastoarne. Si totusi… ce dor imi e cateodata de Furia Alba a prietenului meu, de zdruncinaturi si de senzatii tari… Uneori mersul lin poate sa fie plicticos.
P. S. Era sa uit. Nimic nu se compara cu un drum facut intr-o Dacie tractata de un Golf de la Hanul Ancutei pana in Iasi.
Asa, asa, depanati amintiri
. Poate deschid o categorie noua, “amintiri in Dacia” in care sa povestesc tot ce am patit de-a lungul vietii.