Apoi, chit că vrei singurătate, e imposibil să o dobândeşti. Tot timpul va exista o interdependenţă în societate (asta în cazul în care nu te refugiezi pe o insulă cu un palmier undeva prin Atlantic).

Din punctul meu de vedere, cred că singurătatea e o virtute, iar posibilitatea de a cunoaşte mai multe persoane decât dacă ai fi într-o relaţie şi a le cunoaşte mai de aproape este una sfântă şi ar fi un sacrilegiu să o considerăm altminteri.

Cert e că o relaţie te poate completa (şi ar trebui să facă asta), aşadar diferenţele oricât de evidente ar fi ele pot aduce un bun mai mare decât ar putea similititudinea crea. Evident, depinde şi ce fel de diferenţe fiindcă o relaţie în care unul vorbeşte fără întrerupere, iar celălalt tace… mai bine moare din faşă.

Dacă ar fi să creionăm rapid o listă cu argumente şi contraargumente asupra celor două “stări” sunt sigur că ar fi egalitate deplină. Persoanele independente pot să se dezvolte mult mai bine solo decât într-o relaţie. Obligaţiile distrug de multe ori motivarea. Spre exemplu, asta se întâmplă şi în momentul în care lucrează mai multe persoane (împreună) la un proiect, iar sarcinile nu sunt împărţite, deci fiecare lasă pe umerii altui membru al grupului să îndeplinească povara.

Ca o concluzie asupra a ceea ce am scris mai sus, în funcţie de personalitatea fiecăruia (independent sau interdependent) dezvoltarea este influenţată de singurătate/cuplu, însă în cele din urmă şi cel independent va trebui să facă anumite compromisuri pentru a putea perpetua rasa.

Despre persoana nepotrivită… Scurt şi la obiect: consider că o relaţie necesită destul de mult timp pentru ca cei doi indivizi să se cunoască, iar apoi se pot dezvolta (dacă e cazul) sentimente şi mai ştiu eu ce. Nu cred în nimic ce “impune” sentimente de la primă vedere şi nici nu cred că e corectă o astfel de gândire. Aşadar, e imposibil să te ataşezi de “persoana nepotrivită” dacă, să zicem, în cele câteva luni gestante (a relaţiei) ajungi la capacitatea de cunoaştere şi spui “gata”.