Ideea pe care o voi prezenta în cele ce urmează se va întinde pe o suprafaţă de două articole pentru că este mult prea cool ca să fie comprimată. Ta na na!!!

Ştiu cu siguranţă de unde mi-am luat genele care mă fac pe mine să mă arunc cu capul înainte în orice, să mă entuziasmez la orice este nou şi ciudat şi să petrec multe multe multe ore pentru a face ceva ce mă pasionează: de la mama şi de la tata, clar!

Cred că suntem o familie de oameni care se entuziasmează. Yep, ăsta este cuvântul potrivit: entuziasm. În baza acestui entuziasm s-au petrecut multe lucruri frumoase în familia noastră şi cred că şi ăsta este unul dintre motivele pentru care eu acum locuiesc în cea mai frumoasă casă de pe Pământ şi am drept animale de casă cinci păuni .

Şi tot în baza acestui entuziasm am îmbrăţişat, la un moment-dat în vieţile noastre, „miracolele” medicinei alternative. Sincer, nu ştiu dacă e de bine sau de rău, dar aşa cum mi-a rămas mie întipărită în mintea de copil de atunci, ştiu că este a naibii de  amuzant.

Prima dată când am intrat în contact cu medicina alternativă a fost atunci când mama (cred) a descoperit o doamnă care era plină de lumină. Nu, nu glumesc, doamna respectivă susţinea că lumina ne va vindeca, ne interzicea să purtăm maieuri sau… sau să rămânem doar la maieuri negre direct pe piele şi ne punea să stăm măcar o oră pe zi cu palmele în sus şi să ne încărcăm.

Prima dată când a venit la noi în casă, ne-a dus pe toţi (eu, frate’meu şi mama) la mine în cameră şi ne-a luat pe rând şi ne-a deblocat căile de acces către lumină. Adică ne-a gâdilat în palmă. Apoi, de fiecare dată când venea pe la noi, făcea nişte mişcări ciudate cu palmele, de parcă ar fi vrut să ne pipăie, dar se abţinea.

Ca să nu ne fie dor de ea în zilele în care nu putea să vină şi ca nu cumva să ni se închidă din nou căile de acces către lumină, ne lăsa în compania unor casete cu Enigma pe care noi trebuia să le ascultăm cu ochii închişi şi cu palmele în sus ca să ne încărcăm.

Mai erau şi alte casete, unde o voce încerca să ne hipnotizeze şi folosea formulări din alea ca la psihiatru: „îţi simţi corpul tot mai uşor”, „simţi cum te îndepărtezi de corpul tău şi vezi lumea tot mai mică… mică… mică… e ca o minge de ping-pong pe care o iei în mână şi te joci cu ea”. Eu şi cu frate’meu, pentru că eram draci amândoi, deschideam ochii şi ne uitam la doamnă cum se juca cu lumea cât o minge de ping-pong.

Însă cea mai multă lumină se găsea în biserică şi doamna ne trimitea în fiecare duminică acolo, să ne încărcăm. Ne spunea că apogeul luminii apare atunci când preotul iese cu cadelniţa, aşa că noi trişam şi ne duceam fix în momentul ăla. Dar doamna ŞTIA! Niciodată să nu subestimezi puterea luminii pentru că ea ŞTIE. Şi, pentru că ŞTIA, trebuia să facem surplus de casete cu Enigma, precum şi surplus de învârtit lumea cât mingea de ping-pong… ca să compensăm pierderea de lumină de duminică dimineaţa.

Sincer… habar n-am dacă mi-a folosit la ceva, singurul lucru pe care chiar îl simţeam erau furnicăturile din palmă atunci când mă „încărcam”. Pentru că îmi amorţeau mâinile.

Dar a fost şi asta o experienţă. Una alternativă. Stay tuned! Urmează episodul doi, cel cu ventuzele! Ta na naaa!!!

P.S. V-aş pune drept bonus o melodie de la Enigma, dar ţin prea mult la voi

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• 10 09 2010 -- Prezența mea în online lasă de dorit (9)
• 30 08 2010 -- Cum recunoşti românii în Paris (9)
• 17 05 2010 -- Cum e la mine la lucru (6)
• 5 05 2010 -- Fobia mea (14)
• 26 04 2010 -- Eseu despre orbire (9)