În cel de-al doilea şi ultimul episod despre viaţa mea alternativă, adică unul dintre momentele acelea în care am intrat în contact cu medicina alternativă, vă voi vorbi despre domnul cu ventuzele.

Spre deosebire de doamna cu lumina, domnul cu ventuzele a fost puţin mai traumatizant. Numai puţin, atât de puţin încât nu aş putea să pun deviaţiile mele comportamentale pe seama domnului cu ventuzele.

Domnul cu ventuzele a pătruns mai târziu în viaţa mea, de asta îl ţin minte mai bine şi a fost descoperit de un alt membru al familiei, dar îmbrăţişat de aproape toţi.

Practic, ce făcea domnul cu ventuzele? „Punea ventuze” aţi răspunde voi, într-un mod firesc. Greşit! Domnul cu ventuzele, înainte de a pune ventuzele (care, apropo, nu ştiu câţi dintre voi ştiu cum se pun, dar vă povestesc eu), masa corpul uman pentru a descoperi locul în care trebuie puse. Iar masajul despre care vorbesc nu este unul din ăla plăcut. Noup, domnul cu ventuzele avea nişte boţuri de degete cu o putere în ele de îl înjurai de toate rudele cunoscute şi necunoscute, ale tale şi ale lui în timp ce te masa.

Şi dacă s-ar fi oprit la a masa, era ok, numai că (şi aici e partea dureroasă) domnul cu ventuzele făcea o mică tăietură cu lama (dezinfectată, ce e drept, că atâta îmi mai trebuia…) pentru că, prin masaj, el descoperea locul din corp unde se aduna nu ştiu ce fel de sânge care nu făcea bine organismului şi care trebuia eliminat.

Iar apoi punea ventuza. Adică lua un borcănel pe care îl punea pe locul înţepat după ce, în prealabil, dăduse cu ceva foc în interior. Şi, după ce te transforma într-un mic monstru cu pahare pe tine, ţi le scotea şi se presupune că tu erai ca nou, şi cu câteva găuri în plus.

Cele mai interesante erau, însă, locurile în care găsea domnul cu ventuze sângele ăla rău care nu-i trebuia organismului şi cel mai dureros şi generator de cele mai multe înjurături printre dinţi şi nu numai era locul din talpă. Ah, şi acum îmi revine reflexul de a ridica piciorul şi de a-l plesni pe domnul cu ventuzele drept în frunte cu călcâiul. Călcâiul cu ventuza pe el.

Ca şi n cazul doamnei cu lumina, probabil că nu mi-a folosit la nimic, dar cert este că acum, datorită acestei întâlniri miraculoase cu ventuzele, îmi creşte temperatura de fiecare dată când văd un borcănel cu fundul rotunjit prin preajmă.

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• 30 08 2010 -- Cum recunoşti românii în Paris (8)
• 8 01 2010 -- Despre 2009-2010 într-un mod neoriginal (5)
• 25 12 2009 -- De Crăciun și de la mine (3)
• 4 12 2009 -- Ză greit combac (14)
• 12 10 2009 -- De ce nu mai scriu (9)