Acum câteva zile am stat la aceeaşi masă cu mai mulţi oameni, timp în care mi-am putut da seama că lucrurile despre comunicarea interpersonală şi limbajul trupului stuff care mie mi se par suficient de simple încât să le înţeleg, nu sunt chiar atât de înţelese de toată lumea.

Ştiţi situaţia aia în care este vorba despre un grup oarecum închegat şi vine o persoană din exterior care este oarecum conştientă de această închegare, dar care încearcă oarecum din tot sufletul să arate că nu se simte inconfortabil şi, tocmai pentru ca se străduieşte până la disperare, iese cu atât mai mult în evidenţă în nesiguranţa şi stângăcia ei?

Ce face, de obicei, o astfel de persoană pentru a-şi masca stinghereala? Vorbeşte. Mult. Şi gesticulează. La fel de mult. Vorbeşte tare. Cu toată lumea.

Well, această strategie s-ar putea să meargă, numai că, atunci când nu merge, situaţiile devin penibile şi pentru ceilalţi din jur iar persoana în cauză ar trebui să se oprească şi să fie ea însăşi, fără prea multe giumbuşlucuri.

Aşadar, cum poţi să-ţi dai seama că interlocutorul tău s-a plictisit şi nu te ascultă sau nu este interesat de ceea ce spui chiar dacă, aparent, el te ascultă? Adică privirea îi este îndreptată înspre tine şi mai zâmbeşte din când în când. Şi mai şi dă din cap.

Este relativ simplu. Principalele informaţii, acelea banale adică, care te învaţă oricine atunci când îţi spune despre cum trebuie să comunici, sunt: te uiţi în ochii parenerului atunci când vorbeşte (semn de respect pentru ceea ce spune), dai din cap (semn că eşti interesat), zâmbeşti şi repeţi părţi din ceea ce a spus el (semn că ai ascultat).

Prin urmare, toată lumea face asta şi ai nevoie de lucruri mult mai profunde de atât pentru a-ţi da seama dacă eşti ascultat.

Principala modalitate prin care îţi poţi da seama dacă interlocutorul este implicat în conversaţia cu tine este să vezi în ce direcţie îi sunt îndreptate vârfurile picioarelor. Degeaba se uită el la tine, dacă, de fapt, corpul îi este îndreptat în altă parte. Asta nu înseamnă decât că vrea să fie politicos dar că, de fapt, interesul lui este în altă parte.

Trecând peste situaţiile extreme (cele care sunt excepţii de la regulă), atunci când interlocutorul este cu adevărat interesat şi implicat în conversaţia cu tine, întreg trupul îl va ajuta şi se va concentra acolo. Dacă este vorba doar despre o conversaţie de complezenţă, atunci părţi din trup îi vor zburda prin alte părţi.

În acest caz, aţi face bine să nu-i daţi prea multe detalii din viaţa voastră personală în care să folosiţi prea multe cuvinte care, în mod cert, să nu fie incluse în categoria „conversaţie de complezenţă”. Mai ales dacă singurul scop este acela de a le demonstra celor din jur că vă puteţi integra repede într-un grup.

Cam atât pentru astăzi. Vă doresc conversaţii plăcute.

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• 3 08 2010 -- Cum să-i spui cuiva că este penibil fără să-l jignești? (22)
• 7 12 2009 -- ”Emițătorul poate fi scârțâitul unei uși” (4)
• 28 06 2009 -- Diferenţe culturale majore (16)
• 26 06 2009 -- „Eu” în loc de „tu” (4)
• 19 05 2009 -- Feedback studenţesc (2)