Cei care au mai mult timp de când pierd vremea pe aici ştiu că eu mă uit la seriale. Până acum am dat gata vreo câteva (multişoare) şi din unele dintre ele chiar învăţ chestii, oricât de puerile ar fi ele sau oricât de puerile ar crede unii că sunt ele.

Am aproximativ o săptămână de când trăiesc cu un nod ciudat în gât, stomac, creier, undeva în mine. Probabil că e din cauza unor episoade din One Tree Hill în care toată lumea moare sau este pe punctul de a muri (nu vreau să vă povestesc pentru a nu strica farmecul; şi nici nu vreau să mi se povestească).

Şi am o senzaţie ciudată că am atâtea de spus şi nu am timp să le spun sau nu aş putea să le spun pe toate deodată sau nu găsesc momentul în care să le spun sau, chiar dacă le spun, tot mai rămân lucruri nespuse, gesturi nefăcute şi este prea puţin timp pentru asta.

Senzaţia se acutizează pentru că mi se pare că sunt pe cale să pierd ceva, deşi n-aş avea niciun motiv să mă gândesc la asta, dar această senzaţie este atât de puternică, încât iar mi se îngrămădesc cuvintele în cap, în gură, în degete, de parcă nu aş fi exprimat destul sau, de fapt, de parcă mi-ar trebui mai mult decât cuvinte şi mai mult decât gesturi pentru a exprima.

Nu ştiu dacă vi s-a întâmplat vreodată (probabil că da) să vă doriţi atât de mult să faceţi ceva, încât să trăiţi cu ideea că totul trebuie să se desfăşoare într-un cadru perfect. Şi, exact în momentul în care vi se pare vouă că aveţi cadrul perfect, să se întâmple ceva care să vă demonstreze că este prea târziu pentru lucrul mult aşteptat. Şi cadrul rămâne acolo şi voi rămâneţi acolo, în cadrul vostru perfect, dar cu senzaţia idioată că este prea târziu.

Până şi articolul ăsta l-am pornit cu scopul de a spune ceva mult, de a-mi ordona cumva ideile (da, mai fac asta uneori cu articolele mele, deci, da, sunt egoistă), de a începe cu o introducere, a trece printr-un cuprins foarte bine structurat şi argumentat, cu multe cuvinte de legătură pentru a înţelege toată lumea şi cu o încheiere; eventual şi un argument. Şi uite aşa în articolul meu perfect ar fi trebuit să spun tot ce am de spus, ar fi trebuit să elimin tot şi să-mi văd mai departe de viaţa pentru că totul ar fi trebuit să fie spus aici.

De fapt, nici măcar nu ştiu care este acest „totul”. Oare este „te iubesc”-ul spus de o mie şi una de ori pe secundă? Oare este „îmi pare rău”-ul spus de o mie de ori în locul unei singure dăţi când chiar a trebuit spus şi nu a fost? Oare este „mi-e frica” spusă atunci când este înlocuită de „sunt independentă”? Oare este „nu am încredere”-a spusă măcar o dată, în loc de o privire în gol?

Naiba ştie. Eu ştiu doar că nu am suficient timp.

Tori Amos – Crucify

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• 27 08 2009 -- Psihologii (15)
• 19 04 2009 -- Spălatul rufelor şi plata întreţinerii (6)
• 12 03 2010 -- Speaking. Public speaking. (4)
• 4 03 2010 -- Supărată (2)
• 30 01 2010 -- ”Foarte greșit să conștientizezi fericirea” (7)