Şi jur că niciodată nu îmi plănuiesc să mă apuce depresiile în momente din astea în care alţi oameni se bucură. Nu e plănuit, vine de la sine. Într-un mod enervant de firesc.

Tocmai am dat peste un articol mai vechi de-al meu, ăsta adică. Da, atunci când mă plictisesc îmi recitesc propriile articole şi încerc să-mi aduc aminte în ce stări eram atunci când le-am scris. Plus că, dacă eu îl recitesc, atunci articolul respectiv o să aibă o vizualizare în plus. Şi uite aşa învăţ eu să mă păcălesc singură… Şi, într-un mod cel puţin ciudat, articolul ăsta se potriveşte cu un alt articol pe care l-am găsit aici, care, de fapt, este şi el împrumutat dintr-o carte deşteaptă, dar nu mai contează asta .

Şi care este şi strâns legat de un concept pe care l-am învăţat la cursul de „Procese şi relaţii interpersonale”, ăla din fiecare luni. „Învăţat” este mult spus, având în vedere că nici măcar nu-mi aduc aminte cum se numeşte dar ştiu, în schimb, ce presupune: ideea că ceea ce trăieşti tu este unic şi nimeni nu mai este ca tine; şi, de fapt, toată lumea trăieşte cu această idee, ceea ce înseamnă că, în cele din urmă, suntem destul de asemănători.

Fragmente:

” Este sfârşitul poveştii şi nu ştiţi asta. El este acolo, în picioare, în faţa ferestrei şi vă supără că stă în lumină. Nu pe el îl vedeţi, ci ziua pe care o împiedică să intre. Aşa începe. El este acolo şi prezenţa lui vă deranjează. Nu-l mai aşteptaţi. Vă întoarceţi seara şi daţi drumul la radio. Un sărut distrat după ce v-aţi descălţat. Apoi, de îndată, tăcerea. Nu ştiţi cum s-a întâmplat. De cât timp. Credeaţi că nu ar fi posibil. Nu el, nu voi. Cunoşteaţi capcanele, cotidianul, alergătura. Se pare că spălatul rufelor ucide dragostea. Nu aţi crezut-o niciodată, aţi refuzat să vă lăsaţi închisă într-un astfel de clişeu. […]

Respingeţi ideea de a nu-l mai iubi. Nu vă închipuiţi că va trebui să i-o spuneţi. Atunci vă apucaţi de treabă. Vă adaptaţi. Acceptaţi că nu mai suportaţi: mersul lui, atitudinea, muzica pe care o ascultă. [...]. Îşi pierdea bricheta, ochelarii, actele şi vi se părea romantic. Vă înduioşa. Era unic, dezinvolt, zăpăcit. Atât de diferit vi se părea. [...]

Oare asta a început încă din prima zi? Oare voi v-aţi ucis propria poveste? Se spune că sfârşitul e înscris în început. A cui e vina deci? A celui care l-a devorat pe celălalt? A celui care s-a lăsat devorat?”

Acum, în timp ce recitesc şi pun diacritice (pentru că sunt obsedată), îmi dau seama că are legătură şi cu toate articolele mele despre fluturii în stomac, ăia care vin şi pleacă, sau ăia care vin şi stau, şi din ce motive stau, şi cum oare să îi facem să stea, şi oare stă în puterea noastră să-i facem să stea sau este vorba despre “chemistry” (asta pentru că tocmai am văzut un episod din Kyle XY în care se demonstra chestia asta), şi dacă nu stau, e de bine, apare altceva mai bun în locul lor şi, mai ales, oare spălatul rufelor ucide dragostea?

Şi, dacă da, nu putem angaja o menajeră? Şi, dacă angajăm o menajeră, trebuie să fie bătrână şi zbârcită? Şi, dacă e bătrână şi zbârcită, nu se poate să ne transformăm în mici gerontofili?

Glumesc. De fapt, am aceeaşi problemă formulată folosindu-mă de o altă îndeletnicire casnică: Oare plata întreţinerii ucide dragostea?

Lizz wright – hit the ground

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• 24 05 2009 -- Melodie pentru TOT (11)
• 25 07 2009 -- Dacă ar fi să alegi, ce-ai alege? (17)
• 30 01 2010 -- ”Foarte greșit să conștientizezi fericirea” (7)
• 27 08 2009 -- Psihologii (15)
• 8 08 2009 -- Alt articol țintit (7)