Loading ...
Când eram eu în liceu, aveam o prietenă care a emis o idee foarte deşteaptă: oricât de stupide şi de… non-probleme ni s-ar părea problemele pe care cineva ni le prezintă drept problemele sale personale, ele trebuie privite ca atare, nu judecate din prisma experienţelor noastre şi, prin urmare, nu minimizate.
Sunt de acord cu faptul că există probleme mai mici şi mai mari, că „după ce o să treci tu prin ceea ce am trecut eu, abia atunci o să-ţi dai seama ce înseamnă probleme cu adevărat”, că „tu te plictiseşti şi îţi cauţi probleme acolo unde nu sunt”, că „asta nu e problemă, ăsta e moft”, chiar şi că „sunt copii care mor de foame, care nu au cu ce se îmbrăca, ai căror părinţi au fost împuşcaţi, şi tu te plângi că ţi s-a rupt o unghie?”.
Dar de fiecare dată mă întorc la cuvintele de atunci ale prietenei mele: oricât de mici şi de nesemnificative ni s-ar părea nouă problemele altora, dacă ei le prezintă drept probleme, înseamnă că ele sunt probleme pentru ei. Şi trebuie privite ca atare.
Mi s-a întâmplat de opt sute nouăzeci şi şase de mii patru sute şaptezeci şi două de ori să nu-mi fie luate în serios problemele (chiar dacă, în niciun caz, nu erau la nivelul ruptului unghiei) tocmai din cauză că persoana căreia i le-am împărtăşit le-a judecat din prisma propriei experienţe de viaţă şi a ajuns la concluzia că „astea nu sunt probleme reale” şi că ea nu ar reacţiona aşa, dacă ar fi în locul meu şi, în niciun caz, ea nu le-ar considera probleme.
Well… asta mi se pare o atitudine egoistă, mai ales dacă este o situaţie din aia în care eu abia am reuşit să-mi fac curaj şi să spun care este problema mea.
Dacă aţi ajuns până la finalul acestui articol, consideraţi-vă preveniţi: niciodată în viaţa voastră, atunci când vă expun o problemă a mea (nu a voastră, da?), să nu îmi întoarceţi replica:
Eşti sigură că asta e problema? Nu ai, de fapt, o ALTĂ problemă?
Niciodată.
