Cred că numai când am fost plecată în State şi aveam toată ziua plină cu „may I take your order”-ul de la Mac am mai făcut o pauză atât de lungă de la scrisul pe blog. Şi, pentru că, dacă ar fi să dezvolt motivul real care mi-a distras atenţia de la blog, v-aş deprima pe toţi în această frumoasă dimineaţă de vineri, când fulgii cad aşa de armonios şi pitoresc (NOT ), o să scriu tâmpenii.

Încă de când am luat carnetul, am observat că începe să se dezvolte în mine o obsesie: obsesia pentru avarii.

A început firesc. Pentru că, acum aproximativ patru ani, atunci când am luat eu carnetul, nu aveam decât o Dacie căreia i se oprea motorul exact atunci când îmi era mie lumea mai dragă (de obicei, lumea îmi era cea mai dragă în următoarele situaţii: când se făcea verde la semafor şi trebuia să plec, în mijlocul intersecţiilor, fix pe linia de tramvai, dimineaţa, când era cel mai aglomerat şi trebuia să parcurg o bună bucată de drum în coloană, în timpul iernii, în parcare etc.), a apăsa butonul de avarii pentru a-i avertiza pe ceilalţi participanţi la trafic despre ce se întâmplă cu mine nu numai că era un reflex firesc, ci era chiar indicat.

Apoi a evoluat. Am început să mă şmecheresc, pe măsură ce am mai prins ceva experienţă în şofat. Am început să las maşina aiurea, de obicei în dreptul semnului de „staţionare interzisă” şi, dintr-o dată, am început să intru în rândul şoferilor experimentaţi, aceia care ştiu că o maşină parcată aiurea, dar cu avariile aprinse, este o maşină care va pleca în curând de acolo. Se pare că cei care ridică maşinile parcate aiurea nu cunoşteau acest aspect. Prin urmare, după o sperietură şi o amendă, mi-a dispărut instinctul de a parca maşina aiurea, dar instinctul de a apăsa pe butonul de avarii persistă.

Mergând mai departe în evoluţia avariilor în viaţa Inesului, am descoperit eu că puterea lor de comunicare este mult mai mare. Şi, pentru că am mai spus eu că sunt obsedată şi de „mulţumesc”-uri, această ultimă descoperire mi-a plăcut cel mai mult. Pentru că, atunci când un şofer drăgălaş te lasă să te bagi în faţa lui, tu trebuie să-i mulţumeşti folosindu-te de avarii.

Trebuie să recunosc că, până să descopăr această modalitate de a mulţumi, eram într-o dilemă foarte mare: de fiecare dată când aveam posibilitatea de a mă uita la el pentru a-i mulţumi, era foarte simplu – mâna ridicată, zâmbet, eventual faruri (apoi am renunţat la faruri deoarece, conform noului cod rutier, cică farurile nu mai înseamnă „mulţumesc”, înseamnă „eu mă bag acum”, deci aş fi transmis un mesaj greşit), dar când nu reuşeam să am un contact vizual cu omul…

Acum obsesia este dusă la paroxism: de fiecare dată când las eu pe cineva să se bage în faţa mea, primul lucru pe care îl fac după ce îl văd în faţă este să mă holbez la avariile lui . Şi sunt foarte fericită când le văd clipind . Şi îi consider foarte lipsiţi de respect pe ăia care nu apasă pe buton.

Well… cam asta am avut eu de spus astăzi…

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• Nu am găsit articole similare