Cred că întotdeauna am avut aşa o tendinţă de a interpreta conceptul de „modestie” drept unul, mai degrabă, negativ. Prin urmare, nu cred că sunt o persoană tocmai modestă. Cel puţin nu în sensul acela al cuvântului.

Totuşi, încă mă mai minunez de persoanele care, pe lângă faptul că nu sunt modeste, mai deţin şi o stimă de sine extraordinar de ridicată, atât de ridicată încât le este greu să îşi mai dea seama unde le este, de fapt, locul.

Cel mai tare îmi place la persoanele astea că ele nu ştiu că eu, de fapt, ştiu chestii despre ele şi pot sesiza cu foarte mare uşurinţă grotescul situaţiei în momentul în care ele încep să-mi povestească detalii interesante din viaţa lor interesantă , plină de persoane dintre cele mai importante , persoane cu care ele sunt atât de intime încât îşi spun pe numele mic atunci când polemizează pe diferite teme (dintre cele mai inteligente, evident ), învârtindu-se în cele mai elevate cercuri .

Îmi mai place la persoanele astea că sunt atât de pline de ele, încât se cred specialişti în diferite domenii şi au impresia că o să găsească oameni care chiar o să le creadă specialişti în domeniu. Şi culmea este că ele chiar găsesc: cine nu cunoaşte prea multe detalii despre ele, este destul de uşor de indus în eroare.

Stau şi mă întreb dacă nu este mult mai bine să fii aşa. Pentru că, de fapt, astfel de persoane nu creează o imagine falsă asupra lor, nu îi mint în niciun fel pe cei cu care intră în contact, atât timp cât şi ele însele cred toate aceste lucruri despre ele, atât timp cât ele sunt foarte fericite cu ele însele şi atât timp cât ele au încredere în capacităţile lor şi, chiar dacă nu se ridică la nivelul ĂLA, măcar se apropie de el cu încredere.

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• 10 09 2010 -- Prezența mea în online lasă de dorit (9)
• 30 08 2010 -- Cum recunoşti românii în Paris (8)
• 17 05 2010 -- Cum e la mine la lucru (6)
• 5 05 2010 -- Fobia mea (14)
• 26 04 2010 -- Eseu despre orbire (9)