Şi iată că a venit momentul absolut previzibil şi lipsit de originalitate care vine la final de an in viata aproape fiecarui blogger care, în acest mod, capătă un motiv în plus pentru a mai scrie un articol şi pentru a se mai lăuda/defrustra/spune pur şi simplu ce are de spus.
A fost un an căruia credeam că nu-i voi găsi un rost din niciun punct de vedere, dar căruia se pare că i-am găsit rostul şi, prin urmare, tind să cred că, una peste alta, a fost un an care tinde să devină unul dintre cei mai importanţi ani din viaţa mea.
Până la un anumit punct, recunosc că nu i-am văzut rostul şi aş fi putut cu mare drag să sar peste el, să mă lipsesc de acest an cu sentimente idioate, întorsături ciudate de situaţie, oameni de care să mă agăţ, oameni care să se agaţe de mine şi multe alte aspecte negative.
Abia aproape de final, acum când stau eu şi analizez ca un bătrânel/bătrânică sprijinită în vârf de toiag şi cu nepoţii în braţe (NOT!), îmi dau seama că anul ăsta a fost mai ales despre transformări şi despre lucruri care, fiind atât de simple, au fost complicate de mintea mea complicată.
A fost un an în care lucrurile cele mai frumoase au apărut în moduri atât de neaşteptate, un an în care lucrurile absolut simple care se întâmplă zi de zi s-au transformat în cele mai importante momente din viaţa de anul ăsta, cel puţin: o ceartă într-o despărţire, un mail într-o mână (şi mai mult) de studenţi curioşi, o plimbare cu maşina într-un sărut, un sărut într-o perioadă cel puţin ciudată, un alt mail într-o decizie, un formular de aplicaţie într-o vizită la Paris, un mesaj pe un formular de contact într-o „funcţie” de project manager, un IMTO într-un început şi, mai ales, o cafea în cele mai frumoase sentimente.
Pentru că am o stare ciudată, stare care, de altfel, apare la nivelul Inesului cam în fiecare an în această perioadă dar, pentru că de data asta starea este şi mai acută, n-o să mai scriu despre transformările din viaţa mea. O să mă opresc şi o să mă duc să văd ce a apărut sub brad
.










