(5 voturi, media: 4.8 din 5)
Loading ...Când eram eu mai mică şi completam oracole… nu, nu, să reformulez: când eram eu mai tânără şi ascultam Genius… nu, nu, nu e bine: când eram eu adolescentă şi îmi cumpăram soluţii antiacneice… noup: când eram eu în liceu şi mai întâlneam câte un tip pe care îl credeam întruchiparea bunătăţii pe Terra şi apoi îmi dădeam seama că el, de fapt, e interesat de tipe cu picioare lungi, blonde şi cu sâni mari – that’s better 
.
Aşadar, când eram eu în liceu şi mai întâlneam câte un tip pe care îl credeam întruchiparea bunătăţii pe Terra şi apoi îmi dădeam seama că el, de fapt, e interesat de tipe cu picioare lungi, blonde şi cu sâni mari, îmi spuneam mie însămi că lumea este nedreaptă şi că nu trebuie să ai încredere în nimeni şi nu-mi plăcea de mine pentru că aveam încredere în oameni.
Acum, privind retrospectiv şi cu mintea de acum (care, slavă Domnului, a ieşit teafără, nevătămată şi modificată în bine din perioada liceului) la gândurile mele de atunci, mă pufneşte râsul şi sunt foarte conştientă de existenţa unui creier de licean naiv şi cu tendinţe de victimizare şi de dramatizare a situaţiilor existenţiale pentru a-şi pipera viaţa care, de fapt, se învârtea mai mult în cercul învăţatului declinărilor şi conjugărilor de la latină, în comentariile despre luciditate, cunoaştere şi iubire absolută de la română sau, partea mea preferată (pe bune!), în pregătirile interminabile la franceză.
Aseară, totuşi, m-am întrebat dacă ar fi cazul să iau în seamă aceste dezamăgiri ale oamenilor cu privire la oameni atunci când, vorbind despre autodezvăluire, majoritatea studenţilor au spus că nu le place la ei că au prea multă încredere în ceilalţi.
Dintr-o dată mi-am dat seama că problemele existenţiale pe care le credeam numai ale mele sunt, de fapt, probleme existenţiale generale. Ceea ce mă face să mă întreb: Oare chiar oamenii nu mai sunt demni de încrederea noastră?
P.S. Melodie dătătoare de fiori pe şira spinării 
găsită aici .
Merci, Irina 
November 14th, 2008 at 4:44 am
Nu cred ca trebuie generalizat, “oamenii nu mai sunt demni de încrederea noastră”, cel putin vreau sa cred ca nu …
Insa teama de cei din jur, de ce sunt ei cu adevarat, e sigur ca nu e una puerila. Eyes wide wide open..
November 14th, 2008 at 5:22 am
Draga Ines, uite cum se nasc “monstruletii” din capul fiecaruia, adica ideile alea fixe de genul:”eu niciodata nu voi mai avea incredere in cineva”, “eu niciodata nu voi mai repeta nu-stiu-ce greseala”, etc, care incet, incet ne transforma in acei oameni inchisi, ca sa nu zic ingusti la minte, bine delimitati in comportament, principii si asteptari.
Cred ca sub ideea asta a nemultumirii de prea multa incredere in ceilalti se ascund alti “monstruleti” de genul: Ok, eu am incredere in tine, dar ce primesc la schimb? Si daca nu primesc de la tine exact ce vreau, cand vreau si cum vreau eu, atunci gata, nu mai am incredere in tine si ma dau victima, ca deh, am dat dar n-am primit.
Un alt “monstrulet” vede increderea in ceilalti ca pe un soi de premiu pe care il dam numai celor care merita (ha ha), mascand de fapt propria neputinta in a fi persoane de increderea pentru ceilalti. Stii tu zicala cu paiul din ochiul altuia…
In opinia mea a alege sa ai incredere in ceilalti iti da o stare de bine si de echilibru si totul e mult mai simplu si mai placut asa. Ca nu primesti inapoi cat ai investit, asta e alta poveste cu alt final…
November 14th, 2008 at 5:34 am
Probabil tu esti mai in masura sa-mi spui daca am dreptate, dar cred ca treaba asta cu neincrederea in oameni si cu “monstruletii” de tipul “niciodata nu o sa mai am incredere in oameni” este cam un mit.
Pentru ca increderea are si ea diferite forme si, avand in vedere ca ne desfasuram intr-o societate si inconjurati de oameni, este imposibil sa nu ai incredere in ei. In forma sa minimala, pot spune ca am incredere si in vanzatoarea de la magazin careia mai intai ii dau banii si apoi imi da covrigul; sau am incredere cand merg pe strada ca omul care vine din sens opus nu se va izbi de mine. Pentru ca, daca nu am avea incredere in oameni, probabil ca nu am mai iesi din casa.
Nu cred ca ne putem impune sa nu mai avem incredere in cineva si chiar sa ne reuseasca. Cum facem asta, adica? Ii spun eu unui om ca n-o sa mai am incredere in el si, de fiecare data cand el imi spune ceva, eu ii spun ca nu il cred? Chiar si atunci cand imi spune ca se duce sa cumpere hartie igienica?
Eu cred ca prea teoretizam totul, inclusiv increderea si cred ca prea avem tendinta sa crede ca, daca punem totul pe hartie, o sa putem face asa cum am stabilit.
Cat despre oferirea increderii “la schimb”, cred ca si astea sunt simple cuvinte. Cam cum masuram increderea? Ar trebui sa cunoastem un om IN TOTALITATEA lui, tot ce tine de el, pentru a putea afirma ca el are incredere totala in noi si pentru a ne masura si noi increderea noastra pentru a-i da tot atata in schimb.
Ne invartim in jurul cozii
Dar, again, poate ca nu am eu dreptate.
November 16th, 2008 at 12:03 pm
Ipoteza intermediara ai considerat-o? Adica baietii sa fie interesati de o tipa inteligenta, deschisa, cu puzderie de calitati “virtuale”. Dar totodata sa aiba (ca nu strica) si …”picioare lungi si sâni mari”
Ultima postare de la Cristi-Intrebare pentru barbati
November 17th, 2008 at 2:51 am
Am considerat-o si pe aia, bineinteles. Dar nah… fiecare cu complexele lui
Ultima postare de la ines-De acum pot să stau liniştită
November 17th, 2008 at 10:10 am
Eu am ajuns la concluzia ca oamenii sunt atat de diferiti incat nu merita sa fie categorisiti
Si ca si in cel mai rau om exista o chestie buna, iar in cel mai bun prieten poate sta latent un om care te invidiaza si care te minte.
Personal am incredere pe anumite categorii in diferiti oameni. Nu pot sa am total, nu am cum.
Si uite-asa se cuibarisera o gramada de fiori pe sira spinarii mele
Ultima postare de la Gina-Review Weinkeller
November 18th, 2008 at 10:56 am
…..tipe cu picioare lungi, blonde şi cu sâni mari….=P~