Există pe Pământul ăsta două tipuri de oameni care mă enervează de nu mai pot. De fapt, cred că există mai multe tipuri de oameni care mă enervează, dar numai la aceste două tipuri mă pot gândi în această dimineaţă. Nu ştiu de care dintre ei ar trebui să nu-mi placă mai mult, pe care dintre ei ar trebui să-i consider mai antipatici şi de care dintre ei ar trebui să mă feresc mai tare. La bază, aceste două tipuri de oameni se aseamănă, adică pe undeva cumva găsesc un punct comun: libertatea, deschiderea către oameni, către idei noi şi către nou în general, open minded, pentru a rezuma cumva.

Primul tip

… sunt persoanele care sunt denumite în popor „închistate”. Această „închistare” poate fi una extremă, adică să ştii sigur despre un om că nu ai cum să-i expui o idee care să fie diferită de a lui pentru că, chiar şi cu cele mai valide (da, da, ştiu, „valid” nu are grad de comparaţie) argumente de pe lume, tu nu vei reuşi nimic; dar poate fi vorba şi despre o „închistare” mai light (dacă se poate folosi cuvântul ăsta lângă cuvântul ăla), adică genul de oameni care au numai câteva idei fixe pe care şi le aplică peste tot, acolo unde cred ei că întrezăresc oportunitatea de a le aplica.

Oamenii de acest tip au o tendinţă (despre care cred că nu este conştientă) de a căuta în acţiunile şi cuvintele celorlalţi confirmarea faptului că ei au avut dreptate atunci când au lansat o idee pesimistă. Uneori par că vânează această confirmare, deşi nici măcar lor nu le face bine.

Al doilea tip

Oamenii care sunt aşa, dar care susţin despre ei că sunt exact opusul. Şi susţin acest lucru exact cu cuvintele astea: „Mie îmi place să gândesc liber, să accept părerile celor din jur, să ascult şi de alţii înainte de a lua o decizie şi, mai ales, îmi place să gândesc diferit de ceilalţi”.

Acum dacă stau mai bine să mă gândesc, cred că mai antipatici mi se par cei din a doua categorie pentru că ei nici măcar nu-şi dau seama despre ei înşişi cum sunt. Aceşti oameni încep să devină penibili în momentul în care fac aceste afirmaţii despre ei în public, în rândul persoanelor care îi cunosc foarte bine şi care ar putea cu uşurinţă să infirme ceea ce aud, dar care nu fac acest lucru de ruşine. Sau de teama de a nu cădea şi ei, la rândul lor, în butoiul cu penibilitate.

Am aici exemplul excelent, pe care, însă, îl voi ţine pentru mine pentru că nu vreau să fiu eu prima care cade în acest butoi (asta în cazul în care persoana respectivă îmi citeşte blogul, lucru de care mă îndoiesc pentru că, aşa cum am încercat să susţin, cred că este atât de… non-liber şi non-open minded, încât … în fine ).

Nu spun despre aceşti oameni că ar trebui eliminaţi sau schimbaţi, spun doar că mă enervează. La urma urmei, şi eu am acţionat exact invers decât eram în realitate, în anumite situaţii, tocmai pentru că realitatea nu-mi era favorabilă.

Aşa cum le mai spun şi studenţilor: nu contează că nu te simţi confortabil făcând ceva ce trebuie să faci, tu trebuie să laşi impresia că te simţi cel mai confortabil. Da, da, ştiu, creştem şi integrăm oameni falşi în societate. NOT!