Acesta este un articol din ĂLA despre care am mai vorbit şi în alte părţi: în care autorul, aflându-se sub influenţa unor lucruri care i s-au întâmplat, dar nedorind să le povestească, scrie într-un mod interpretabil, în funcţie de experienţele personale ale fiecărui cititor în parte, existând astfel o posibilitate de a apărea un mic conflict „ideatic” între autor şi cititorii săi.

De ceva vreme vreau să scriu despre asta, dar se pare că la mine în unele situaţii este destul de dificil de recunoscut că am greşit. Aşadar:

Întâlnim de-a lungul existenţei noaste anumiţi oameni care, din cauză că apar într-un anumit context din viaţa noastră complicată (şi când spun context mă refer la o situaţie spaţio-temporală ce implică trări, sentimente şi, mai ales, persoane), sunt respinşi, chiar dacă ei, teoretic, nu ne-au făcut nimic. Pur şi simplu chiar simpla lor existenţă ne deranjează deoarece complică contextul şi, mai mult decât atât, nu lasă contextul să se desfăşoare într-un mod firesc, din punctul nostru de vedere. E complicat, I know .

Pentru că, în contextul despre care tocmai am vorbit, aceste persoane ne stau în cale (fără voia lor, repet), avem tendinţa de a le găsi cele mai urâte caracteristici de pe Pământ, de a le pândi chiar şi cei mai mici paşi greşiţi şi de a-i transforma în balauri cu şapte capete, de a-i vorbi de rău şi de a-i desconsidera. Pentru că nu putem face altceva şi pentru că, măcar pentru câteva minute, ne simţim şi noi bine.

Partea cea mai interesantă vine atunci când contextul respectiv dispare şi rămân nişte persoane disparate; fie din acelea care nu au lăsat contextul să se desfăşoare, fie din altele care erau deja în context. Pentru că, odată trecut peste acest context şi odată dispărută şi reticenţa faţă de aceste persoane, începem să le vedem aşa cum sunt ele în realitate: persoane frumoase, pline de viaţă, bune prietene şi cu multe alte calităţi. Şi atunci ne dăm seama că am greşit. Şi ne pare rău.

Şi culmea este atunci când apare o parte mult mai interesantă: aceea în care ne dăm seama că niciodată în viaţa noastră nu ar fi trebuit să intrăm în contextul pentru desfăşurarea căruia ne-am luptat atâta. Pentru că era un context bolnăvicios şi construit pe fundamente fictive, pe sentimente închipuite şi pe persoane în care nu se prea poate avea încredere. Ceea ce ne face şi mai tare să ne pară rău pentru ceea ce am fost şi cum ne-am comportat şi cum am gândit despre cei care chiar nu aveau nicio vină că au ajuns acolo, în contextul nostru idiot.

Nah. N-aveţi decât să descifraţi acest articol. Spor .

S-ar putea să-ţi mai placă şi:

• Nu am găsit articole similare